joi, 23 iulie 2009

am citit: DANIEL OCTAVIAN

CASA

Unii vorbesc despre destin. Iar destinul ar fi pentru fiecare dintre noi ceea ce este albia veche pentru un râu. Nu cred în destin. Sau nu cred în predestinare. Dacă aş vorbi despre destin aş spune că este suma greşelilor noastre. Sau locul unde fugim de noi înşine. Aşa cred. Că, mai presus de orice, destinul e locul acela unde fugim. Nu întotdeauna de ceilalţi şi nu întotdeauna de noi înşine. Fugim pur şi simplu. Fugim. Atunci când nu fugim, ci plecăm, locul în care ajungem nu se mai numeşte destin, ci casă.
Acum ceva vreme am plecat. Atunci când s-a întâmplat nu am ştiut că am plecat, credeam că fug. Cu ani în urmă, cu mulţi ani în urmă, crezusem că plec, dar fugisem. Iar ţărmul pe care eşuasem l-am numit destin. Un destin gri şi fără rod. De data aceasta fugisem, din cenuşa mea, din mâlul cleios al acelui destin. Şi aveam să aflu că, abia acum, plecasem.
Oricât de mare ar fi palatul, oricât de multe încăperile, doar odaia pe pereţii căreia am scris ne e adăpost. Cea în care adormim strângându-ne rugăciunile la piept şi prefăcându-le în vis. Cea în care ne trezim dimineaţa cu gust de vis pe buze, iar visul îl schimbăm, peste zi, în rugăciune.
Acum ceva vreme am plecat. Apele ies uneori din matcă, se revarsă, năvălesc peste buza albiei. Nu durează, dar uneori se întâmplă. Apoi, liniştite, încetul cu încetul se întorc în matca cea veche urmându-şi curgerea lină sau mai învolburată de dintotdeauna. Poate că revărsarea aceea e doar ieşire din matcă, plecare din firesc şi cele legiuite, dar aducătoare de rod. Fertilă e revărsarea Nilului, nu curgerea sa de la izvor spre deltă.
Vorbind despre Nil întotdeauna îmi vine în minte o piaţă de sclavi de acum multe mii de ani. Şi aerul înfierbântat îl simt trecând prin părul roşu de atunci. Şi nu ştiu dacă e rătăcire a gândului sau amintire.
Acum ceva vreme am plecat.

Întotdeauna mi s-a părut liniştitor să conduc noaptea. În lumina zilei multe se arată ochilor şi multe strică rânduiala gândurilor. Noaptea e mai simplu. Gândul îşi ţese în linişte pânza, iar ochii urmăresc dunga albă care împarte şoseaua în cei ce vin şi cei ce pleacă. Comunicarea e simplificată şi tăcută. Luminile roşii din faţă îmi spun: „sunt aici. Alerg!”. Uneori se înflăcărează şi îmi vestesc: „atenţie, domolesc goana” sau „am să mă opresc din alergare”. Alteori licurici portocalii îmi spun clipind:” aici ne luăm rămas bun, eu o iau la dreapta”. Tot clipitori licurici portocalii îmi vin din urmă, însoţiţi de şuvoi de lumină albă, trec pe lângă mine şi se îndepărtează, spunându-mi: „ mă grăbesc, rămas bun”
Când am plecat credeam că doar am fugit. Noaptea era răcoroasă şi liniştită. Nu ştiam încotro mă îndrept, mergeam pur şi simplu. Când şi când îmi luam mâna dreaptă de pe volan şi mi-o treceam prin păr. Nu ştiu dacă mă simţeam liberă. Nu ştiu dacă îmi doream să fiu liberă. Poate simţeam nevoia de a fi alungată din mizeria unui confort iluzoriu şi, cum nimeni nu se îndura să mă alunge de acolo, mă alungasem singură.
Bunăstarea, bunăstarea materială seamănă cu o temniţă. Eu aşa am socotit-o mereu. De multe ori e mai importantă pentru ceilalţi. Atunci când pereţii temniţei sunt împodobiţi cu lucruri de preţ iar înlăuntrul ei e ocupat cu mobilă scumpă, când aparenţa belşugului umple odaia aceea îngustă, celorlalţi le pare semn al Fortunei şi pricină de pizmă. Când însă trăieşti între pereţii aceia ştii că toate acelea pe care ei le socotesc bogăţii sunt doar lucruri. Şi de cele mai multe ori se prefac în lanţuri grele care te ţin la nesfârşit prizonieră a temniţei.
În noapte nu mai gândeam la nimic din acestea toate. Fugisem. Din temniţă şi din mine însumi. Vorbeam cu luminile roşii din faţă, ori cu licuricii portocalii. Muzica din maşină era domoală şi tânguită, vioară vibrându-şi strunele.
Mergeam de ceasuri bune, urmând drumul. Fără nicio ţintă. La bifurcaţii nu citeam indicatoarele, alegeam pur şi simplu o direcţie, fără niciun criteriu. Alegeam o direcţie, nu o destinaţie. Alegeam un drum în locul altuia. Nu suntem întotdeauna prevăzători, ridicol de atenţi când trebuie să alegem un drum? Şi nu întotdeauna vine o vârstă când ne întrebăm dacă nu ar fi trebuit să alegem un alt drum? În noaptea aceea nu am ales nicicum. Nu m-am lăsat amorţită de îndelungi chibzuieli. Pur şi simplu alegeam un drum dintre mai multe. Pentru că nu îmi păsa unde aveam să ajung. Nu îmi doream să ajung undeva, ci doar să fiu în afara temniţei.
Începuse să plouă uşor. Am întredeschis geamul. Mirosea a iarbă udă şi a noapte. Când şi când câte un strop de ploaie îmi cădea pe mână. Nu priveam spre bord. Nu-mi păsa cu ce viteză mergeam. Nici câtă benzină mai aveam. Pentru că ştiam că, dacă s-ar fi terminat benzina, aş fi coborât şi aş fi plecat mai departe pe jos. Tot fără ţintă, tot alegând fără niciun criteriu drumurile la bifurcaţii. Îmi imaginam că aş fi mers aşa tot restul vieţii, fără a mă opri măcar o clipă.
Un camion m-a depăşit claxonând lung. Am scos mâna pe geam şi am lăsat-o să se umple de ploaie. Şi mi-a venit miros de cetină udă. Ştergătoarele de parbriz scârţâiau ca un rebegit metronom, dând viorii cadenţa potrivită.
Am oprit muzica. Mâna îmi mângâia uşor volanul. Am căscat. Şi am zâmbit. Nu ştiu de ce. Am realizat că sunt pe un drum în serpentine. Nu ştiam unde, dar dunga aceea albă devenise mai şerpuitoare. Am început să cânt. La început murmurat. Apoi am născocit un cântec şi cuvinte dintr-o limbă care nu există.
Am căscat din nou. Şi mi-am dat seama că îmi e frig. Frigul acela venise la timp. Îmi amintise că sunt cu mine încă. Îmi amintise de prezenţa propriului trup. Mi-am atins sânii, picioarele şi am simţit că e al meu, cel dintotdeauna. Iar asta nu mi-a părut nicicum, nici reconfortant, nici liniştitor. Doar o certitudine. Apoi am simţit durerile şi sângerarea. Instinctiv am căutat luna pe cer. Era ascunsă de nori. Luna dinlăuntrul meu era însă acolo. Şi deodată m-am simţit murdară şi obosită. Şi copleşită de nevoia de adăpost şi odihnă.
Printre brazi am zărit o potecă, un drum nepietruit, suficient de larg ca să pot intra acolo cu maşina. L-am urmat. Ploaia nu apucase să înmoaie pământul. Licuricii roşii şi portocalii dispăruseră, dar aveam popor de brazi de-a stânga şi de-a dreapta. Şi cântec de păsări. Continuam să cânt cuvinte născocite. Drumul cobora lin, urmând apoi de-a lungul unui pârâu. Mergeam încet, foarte încet, cu toate geamurile deschise, să intre frig, şi ploaie, şi cântec de păsări, şi susur de pârău. Iar dacă zgomotul motorului intra şi el, nechemat, laolaltă cu toate celelalte, i-am spus că e mormăit de fiară neştiută şi l-am făcut binevenit.
Apoi drumul s-a curmat deodată. În faţa unei căsuţe. Am luminat-o cu farurile. Era mică. Minusculă. Nu cred că putea avea mai mult de o odaie. Pereţii îi era cenuşii, vechi şi murdari. Două ochiuri de geam ascunse de murdărie. Începeau să se arate zorii. Privind-o am gândit că ruina aceea nu îşi avea locul acolo, pe mal de pârâu.
Mă ajunsese oboseala. Şi era mai puternică decât nevoia de fugă. Am stins farurile, am oprit motorul şi am bătut la uşa. Niciun sunet. Niciun răspuns. În lumina aceea difuză de dinainte răsăritului casa părea mai degrabă un duh. Am strigat, dar nu am primit răspuns. Apoi am bătut din nou la uşă. Am apăsat clanţa uşii şi s-a deschis. Am pătruns înăuntru fără sfială şi fără teamă. Exact când am intrat înăuntru afară răsărea soarele. Era întocmai cum o bănuisem. Doar o odaie. Cu pereţi goi şi gri. Şi un pat. Gol. Un pat mic de lemn, fără saltea şi fără aşternuturi. Nimic, absolut nimic altceva.
Mi-am spus apoi că orice altceva ar fi fost de prisos acolo. M-am întins pe patul tare şi i-am simţit lemnul apăsându-mi carnea. Am oftat. M-am ghemuit. Mi-am chemat rugăciunile şi le-am prefăcut în vise şi apoi am adormit.

Când m-am trezit am păstrat ochii închişi o vreme. Am dat deoparte pledul moale care mă învelea. Şi nu ştiam de unde apăruse. Cum nu ştiam de unde venise nici salteaua de sub mine, nici perna de sub cap. Când am deschis ochii am privit pereţii mai întâi. Şi erau albi. Curaţi. Mirosea a zugrăveală proaspătă. Iar ferestrele erau proaspăt curăţate. Lângă fereastră o măsuţă şi pe ea o cană cu câteva flori de câmp.
Nu înţelegeam nimic. Nu era locul în care poposisem în zori. Am strigat, dar nu am primit niciun răspuns. Am coborât degrabă din pat. Pe jos era un preş vechi, dar curat. Nici acela nu fusese acolo înainte. Am ieşit degrabă afară. În prispă. O prispă micuţă, îngustă, dar care nici ea nu fusese acolo când sosisem. Ar fi trebuit să mă simt speriată, dar nu eram. Şi totul îmi părea aşa cum se cuvine.
Maşina era în faţa casei. Iar locul era acelaşi. Cu pârâul, brazii şi cântecul de păsări. Mi-am spus că, poate, în zori, fusesem prea obosită şi am văzut lucrurile altfel decât erau în realitate. Şi nu mi-a păsat. Mi-am scos încălţările şi am pornit, desculţă prin iarbă, spre pârâu. Mi-am afundat picioarele în apa rece ca gheaţa şi am simţit că mi se taie răsuflarea. Pe malul celălalt am văzut câteva tufe de zmeură şi m-am întrebat dacă îmi e foame. Am crezut că îmi e. Am traversat pârâul călcând de pe o piatră pe alta, lăsând apa rece să îmi taie picioarele. Am strâns zmeură în poalele bluzei. Apoi m-am întors.
Era aproape de înserare. Iar căsuţa parcă devenise mai încăpătoare. Aşa am văzut-o, aşa am simţit. Îmi părea că parcă mai crescuse. Iar pereţii nu mai aveau griul acela mohorât. În prispă m-am oprit o clipă şi am privit spre pârâu. Am zâmbit şi am hotărât că am să rămân acolo o vreme.
Înăuntru am găsit pe măsuţa de lângă fereastră un blid în care am aşezat zmeura. Şi imediat, în stânga, o uşiţă care nu fusese acolo mai devreme. Ştiam asta cu siguranţă. Am deschis-o şi am intrat într-o bucătărie micuţă. Pe masă o pâine mare, un blid şi tacâmuri pentru o persoană. Iar pe sobă un ceaun în care fierbea mâncare. Nu mi-am pus întrebări, nu am mai strigat. Mi-am pus mâncare, am rupt pâinea şi am mâncat privind pe fereastra mică. Fără niciun gând.
În odaie patul devenise mai încăpător şi era primenit cu aşternuturi curate. Vechi, aspre, dar curate. Deasupra patului, pe perete, o candelă trimetea lumină galbenă şi cuminte. Şi am adormit.
În zori am zăbovit mult în aşternutul moale. Asternuturile erau albe şi mult mai moi decât atunci când mă culcasem. Casa îmi purta de grijă. Nu ştiu de ce. I-am mulţumit în şoaptă şi am luat lucrurile aşa cum erau.
Lângă pat mă aştepta o pereche de papuci moi. Covorul era altul decât cel de cu o zi înainte, iar odaia mai încăpătoare. Şi uşa spre bucătărie era mai înaltă. Iar în partea opusă o altă uşă. M-am grăbit spre ea şi am găsit o cameră largă, goală, cu pereţi albi, proaspăt zugrăviţi.
Pe măsuţa de la fereastră în locul cănii era o vază mare de lut şi în ea flori multe şi proaspete. Iar într-un colţ apăruse o ladă, precum lăzile acelea de zestre. Am deschis-o şi am găsit înăuntru schimburi curate.
Am fugit degrabă la râu şi m-am spălat. Apoi am scos din ladă o cămaşă albă, curată, de in. Şi o fustă asemenea. Şi am ieşit desculţă în prispa care devenise şi ea mai încăpătoare. Pentru prima dată am dat ocol casei. Am curăţat buruiana care crescuse de jur împrejur şi muşchiul care se lipise pe pereţii dinspre miazănoapte, aproape de temelie.
Nu ştiu când a trecut vremea. Către asfinţit am intrat în casă. Iar odaia era acum mult mai mare. Pe peretele din faţă era un tablou cu flori de câmp. Lângă uşa de la bucătărie apăruse un scrin. Sub tablou o canapea îngustă, acoperită cu un pled, iar în mijlocul încăperii o masă, acoperită cu ştergar curat. În mijlocul mesei o vază mare de pământ plină de flori şi alături o farfurie plină cu fructe. Patul dispăruse. L-am găsit în odaia cea nouă, din dreapta. Avea candela luminând deasupra şi aşternuturi noi şi frumoase. Alături o policioară cu un pieptăn şi un pahar cu apă. La fereastră era un ghiveci mic cu o muşcată. Iar sub fereastră lada de zestre.
În bucătăria devenită mai încăpătoare mă aştepta pâine caldă şi două feluri de mâncare. Şi o cană cu apă rece şi proaspătă.
Mă simţeam împăcată şi fericită. Şi alte cuvinte sunt de prisos. M-am cuibărit în aşternut şi am privit luna, prin fereastră, vreme bună. Apoi mi-am chemat rugăciunile să le prefac în vise şi am adormit
.
În ziua următoare m-am trezit târziu. Aproape de amiază. Din camera de zi se auzea muzica viorii. Am coborât iute din pat, salutând cea de a doua muşcată apărută la fereastră. Un patefon vechi cânta în odaia de zi. Era muzica mea. Vioara mea. Şi m-am învârtit, într-un dans închipuit, cu ochii închişi, îmbrăţişându-mă singură. M-am spălat la pârâu şi m-am primenit. Mi-am pus cămaşă nouă şi fustă curată. Am băut iute cafeaua de pe masa din bucătărie şi apoi am luat cărticica, singura carte, de pe raftul apărut în camera de zi şi am fugit pe malul pârâului. Citeam versurile de acolo cu voce tare şi râdeam. Nu ştiu care era pricina acelui râs, acelei neobişnuite fericiri, dar îmi era bine. Târziu am văzut maşina aflată în faţa casei şi mi-am dat seama că obiectul acela nu se potriveşte acolo, dar nu mi-a păsat.
Am cules flori şi mi-am împletit coroniţă. Şi am cântat. Iar cuvintele nu îmi mai păreau acum născocite. Şi m-am simţit copilă. Am umplut toate glastrele pe care le-am găsit în casă cu flori. Am luat cana de ceai din bucătărie şi am rămas până noaptea târziu pe jilţul de pe prispă şoptind cuvinte născocite. Când am plecat la culcare am pus coroniţa de flori pe policioara de lângă pat.
În zilele care au urmat casa îmi era tot mai prietenă. Creştea şi adăuga noi şi noi daruri pentru mine. Şi nu m-am întrebat dacă trebuie să plec, nici prin ce minune se întâmplau toate acestea. Îmi treceam zilele împletind coroniţe de flori, cântând şi râzând. Şi bucurându-mă că mă simt iar copilă. Îmi făcusem prietenă o veveriţă căreia îi dădeam în fiecare zi nuci din cele găsite pe măsuţa din bucătărie. Într-una din zile i-am împletit şi ei coroniţă mică de flori. Şi am râs amândouă.
Culegeam ciuperci şi le spălam în apa pârâului. Seara le coceam pe plită şi le mâncam pe prispă, vorbind cu prietena mea. Când ploua, păsările continuau să cânte. Stăteam până târziu în noapte la lumina felinarului care apăruse în faţa casei. Şi îi spuneam veveriţei poveşti născocite, în cuvinte născocite. Iar zilele treceau toate aidoma şi toate altfel. Casa devenea mai încăpătoare şi mai prietenoasă, iar lucrurile simple cu care se îmbogăţea în fiecare zi nu îmi mai păreau lanţuri ale bunăstării, ci daruri simple şi zestre.
Trecuseră zile bune, iar casa devenise aproape acasă. Încăpătoare şi cu toate cele trebuincioase. Dimineaţa îmi plăcea să zăbovesc multa vreme în cada largă din baia mea. Şi să cânt, cu fereastra deschisă, pe pervazul căreia veveriţa mă aştepta mereu.
Nimic nu mi s-a părut mai firesc ca în dimineaţa când m-a sărutat pe creştet. Suflam în ceaşca de cafea când m-am simţit sărutată pe creştet. I-am simţit mâinile pe umeri. Şi mi s-a părut lucrul cel mai firesc posibil. Când m-a luat de mână şi m-a dus pe banca de pe prispă deasemeni nu am găsit nimic de mirare. Nu i-am spus şi nu mi-a spus niciun cuvânt. Am privit în ochii aceia negri o vreme, cât să mă obişnuiesc cu chipul său. Târziu mi-am dat seama că eram dintotdeauna obişnuit cu el. În seara aceea am adormit pe prispă cu capul pe umărul său.
A doua zi l-am zărit, în zori, pe fereastră, spărgând lemne. M-am primenit în grabă şi am fugit la bucătărie pregătind micul dejun. Apoi pe prispă i-am dus lighean cu apă şi cămaşă curată. Când a venit m-a sărutat pe frunte. S-a spălat, şi-a pus cămaşă curată şi am măncat amândoi privindu-ne în ochi.
Abia după câteva săptămâni, în pat, l-am sărutat altfel. Şi ne-am îmbrăţişat. Iar când am făcut-o nu am mai avut senzaţia aceea că un lucru străin pulsează în mine, ci că cineva, în sfărşit, venise acasă. În dimineaţa de apoi, când am ieşit, am văzut casa. Acum pereţii de afară îi erau albi. Şi acum nu mai era casă, ci devenise acasă. În ziua aceea ne-am plimbat prin pădure ţinându-ne de mână şi ne-am vorbit pentru prima dată.
Şi în zilele care au urmat ne-am vorbit. Ne vorbeam puţin, spunând mereu aceleaşi lucruri. Nu mai ştiu dacă erau cuvinte ştiute sau din acelea în limba născocită. Dar ştiu că mereu ne ţineam de mână.
Când a venit iarna ne ţineam de mână. Şi ne-am petrecut-o îmbrăţişaţi. Seara îmi spunea poveşti, iar în zori mă lua de mână şi mă ducea pe prispă să îmi arate cine ştie ce lucru minunat. La ferestre apăruseră perdeluţe înflorate, iar la lumina lămpii de pe masă rămâneam adesea, seara, privindu-ne în ochi fără vreun cuvânt. Uneori întindea mâna şi îmi mângâia obrazul. Apoi fugeam amândoi şi scriam pe pereţi cuvinte stranii, într-o limbă născocită.
Cu siguranţă avea un nume. Totul are un nume. Chiar şi fericirea are un nume. Şi singurătatea. Dar nu ştiu care era numele lui. I-am născocit unul, aşa cum şi el îmi născocise mie. Şi de atunci nu am mai ştiu alte nume.
În dimineaţa în care am găsit o odaie nouă am strigat uşor. A venit şi m-a luat de mână. Am păşit în odaia cea nouă, zugrăvită azuriu. În mijloc era un pătuţ de copil şi jucării de pluş risipite de-a valma. L-am simţit îmbrăţişându-mă şi i-am simţit mâinile pe pântecu-mi. Şi atunci am zărit maşina pe fereastră.
Pentru prima dată mi-am amintit atunci de ceilalţi. Şi, aşa am crezut atunci, erau lucruri de făcut, înainte de naştere. Aşa am crezut atunci. I-am spus ce am crezut că trebuia spus. Şi mă privea cu ochi negri. Am simţit că trebuie să fug pentru două zile, să pun în ordine cele ce credeam că trebuiesc puse în ordine, înainte de a mă întoarce acolo pentru totdeauna.
Mi-a luat faţa în palme şi m-a privit cu ochi negri. M-a întrebat în limba noastră născocită dacă sunt sigură că asta vreau să fac. Şi i-am spus că da, gândind la degrabă întoarcere şi nu la vremelnica despărţire. Şi l-am sărutat. Şi mă privea doar. Cu ochi negri.
Când l-am privit prin geamul maşinii nu i-am mai putut vedea ochii. Ploua. Mă îndepărtam uşor. Îl vedeam pe prispă şi aşteptam să-l văd făcându-mi cu mâna. Dar nu a făcut niciun gest. Rămăsese încremenit acolo ca o statuie. Şi el, şi casa şi toate cele din preajmă. Şi era o linişte dureroasă. Nu se mai auzea nici cântec de păsări, nici susur de apă, doar motorul maşinii.
La întoarcere am privit cu atenţie drumul şi toate indicatoarele pentru a şti calea de întoarcere. Atunci socoteam că mă voi întoarce curând. Nu mai ştiam care e fugă şi care plecare. Şi goneam, conducând iute şi imprudent, nu pentru a ajunge unde aveam de ajuns, ci pentru a mă întoarce de unde plecasem.

Unii vorbesc despre destin. Iar destinul ar fi pentru fiecare dintre noi ceea ce este albia veche pentru un râu. Nu cred în destin. Sau nu cred în predestinare. Dacă aş vorbi despre destin aş spune că este suma greşelilor noastre. Sau locul unde fugim de noi înşine. Aşa cred. Că, mai presus de orice, destinul e locul acela unde fugim. Nu întotdeauna de ceilalţi şi nu întotdeauna de noi înşine. Fugim pur şi simplu. Fugim. Atunci când nu fugim, ci plecăm, locul în care ajungem nu se mai numeşte destin, ci casă.
Când m-am întors între ai mei m-au privit cu îngrijorare. Mă întrebau unde lipsisem trei zile. Şi atunci, după multă vreme, m-am mirat. Trei zile? Mi-au arătat toate cele şi, într-adevăr, după socoteala vremii lor trei zile lipsisem. Şi nu am înţeles. Iar atunci când mi-au văzut pântecul împlinit ei au fost cei care nu au mai înţeles şi eu cea care a zâmbit.
Am căutat zile în şir calea de întoarcere. După zile bune am găsit poteca. Era doar o potecă. Se oprea pe malul unui pârâu. Dar acolo nu era nicio casă. Nici gri, nici albă... nici măcar o ruină. Nici urma unei case. Nimic. Nimic. Nimic. Şi atunci nu am mai ştiut când şi de unde fugisem, când şi de unde plecasem. Nici ce îmi era casă, nici ce îmi era destin.
Ai mei m-au certat. Era nesocotit pentru o femeie în starea mea să se afle la volan. La două săptămâni după ce m-am întors am născut. Durerile facerii aproape nu le-am simţit. Iar pruncul nu a plâns şi nu a strigat la naştere. Nicicând nu se mai văzuse un nou născut atât de tăcut. Tăcea şi privea lumea cu ochii mari.
Când mi l-au dat în braţe a deschis ochii. Şi m-a privit cu ochi mari, negri. Şi a întins mânuţa şi mi-a mângâiat obrazul. Şi a surâs. Vă jur, copilul acela a surâs. Şi în ochii săi negri am citit că m-a cunoscut. M-au întrebat ce nume am să-i pun. Şi le-am spus un nume născocit de mult. Şi am adormit cu el în braţe.
În zori mi-au dat vestea ce neagră. Pruncul murise. În tăcere. Fără să fi plâns sau să fi ţipat vreodată. Fără să fi scos vreun sunet. Şi mi-au spus că nu îi puteau închide ochii. Am cerut să-l văd. Şi abia atunci când i-am trecut mâna peste pleoapele minuscule a închis ochii.
Doar odaia pe pereţii căreia am scris ne e acasă...

Niciun comentariu: