am citit: Emanuel Cristescu

VOLUPTATEA UNIVERSULUI RECTANGULAR

Nici în noaptea asta întrebările nu-i dădeau pace. De atunci, de când aflase că o nouă teorie îşi făcuse apariţia, s-a dus cu liniştea. Citise de zeci, de sute, poate de mii de ori, fraza „Universul este curb şi în expansiune”. Pur şi simplu nu o putea înţelge. Nu voia să o înţeleagă. O refuza categoric. Organic. Îi dădea peste cap toate valorile în care crescuse până atunci. Nu-i putea da crezare. Era peste puterile sale să accepte aşa ceva. O respingea cu toată forţa stabilităţii sale rectangulare. Cum să fie curb? Cum să nu se înscrie în ordinea firească a tuturor lucrurilor? Doar el era supercalificat în domeniul frumosului cubic. Un fel de excelenţă a Universului rectangular. Ce poate fi mai frumos decât linia dreaptă şi formele realizate cu linii drepte? Drepunghiurile, pătratele, aceste esenţe de frumuseţe, ba chiar şi triunghiurile. Mai ales cele cu laturi egale. Cu ajutorul cărora maestrul său realiza capodoperele de forme care erau hexagoanele. Ba mai mult, din combinarea hexagoanelor, realiza forme geomerice spaţiale care, sub lumini pâlpâitoare, trimiteau razele în multiple direcţii, fascinându-l ori de câte ori avea prilejul să se afle în prajma idolului său care realizase acest model. Şi care scria aşa frumos despre experienţele sale în revista pe care o aştepta cu religiozitate în fiecare săptămână şi care purta numele, aproape misterios, „Bi”. Îşi aduse aminte, cu mare şi nedisimulată plăcere, de numărul dedicat de maestrul său cubului. Şi ochii i se umeziră. Cubul! O formă geometrică perfectă. Un volum compact. Care îl ducea cu gândul la frumuseţea înţelepciunii. Ce poate egala măreţia celor opt înţelepţi pe care cele opt colţuri ale cubului îi reprezintă? Cubul este un fel de sălaş al zeilor. Un buncăr al încrederii, solid aşezat în planul ideii de stabilitate şi frumos. De eternitate. Care se suprapune perfect peste tot ceea ce ştie şi peste tot ce şi-a clădit el. Peste Universul lui. Un univers cubic perfect şi strălucitor. Asemenea unui cub imens de zahăr alb şi cristalin. Şi rostind în gând acest cuvânt simţi parcă un gol în stomac.Se duse a nu ştiu câta oară la raftul acela impresionant în care ţinea multe cărţi având coperţi groase. O alese cu grija pe aceea care îi dădea mereu frisoane când o atingea. Ceva inexplicabil se petrecea ori de câte ori se apropia de acea carte. Nu-şi putea explica emoţia. Un prieten se oferise să studieze fenomenul dar până acum nu ajunsese la niciun rezultat. Poate va găsi acolo ceva care să-i permită să combată teoria care schilodeşte perfecţiunea ideii de frumos rectangular. Frumosul lui. Frumosul lor. Frumosul elitist. Frumosul etern. Frumosul rectangular perfect. Care nu poate fi înţeles de alţii. Ci numai de „elita elitelor” cum ar spune maestrul său. Universul cubic are forma percepţiei pure a frumosului. Reluă pasajul în care marele elitist îl descria. „Frumos. Frumos şi echilibrat o combinaţie de valori. Inteligenţă, energie şi rapiditate. Dublate de afecţiune şi apropiere de oameni. Nu există ceva mai armonios. Faţa mică, frunte înaltă şi puternică, ochi cu privire dreaptă, extrem de dreaptă şi strălucitoare. Spate arcuit şi piept musculos şi puternic. Magnific. Imaginea pură a perfecţiunii” Doar ochelarii şi forma lor pătrată păreau, pentru cunoscători, să altereze uşor această armonie perfectă.Reciti de mai multe ori pasajul şi simţi cum emoţia îl copleşeşte. Cum este oare posibil? Când există „atâta perfecţiune” să vină cineva cu utopia „universului curb în expansiune” Adică gata. Elita elitelor, universul perfect stabil, apoteoza înţelepciunii şi frumosului pur nu mai există? Universul devine neregulat şi în expansiune? Adică să aibă la el acces toţi neisprăviţii? Asta este prea mult. Insuportabil. Îngrozitor. Nu se poate. Nu se poate să rămână aşa. Voi lupta. Voi mobiliza şi pe alţii. Voi arăta forţa noastră. A gândirii noastre. A universului nostru rectangular. Care va supravieţui oricăror erezii. Fie ele şi utopice.Adormi fericit la gândul că nici măcar vreo utopie neghioabă nu va putea tulbura armonia Universului rectangular etern.

COMENTARII:

EMANUEL CRISTESCU:
"Timpul nu există. Doar curge nemărturisit. Se conţine. Şi se echilibrează. Starea pietrei reprezintă măsura. Fiecare avem dreptul la piatră. Măcar la una. Balastiera poate fi ipostaza ingenuă a construcţiei. Şi atunci devine spaţiu. Adică text. Simbol. Marele simbol. Echilibrul perfect al măsurii curgerii devenite creaţie. Necunoscătorii înţeleg piatra pe dos. Ca expresie a durităţii. Ca aruncare. Ca măsură a plictisului, a rodului ori a păcatului. Piatra impură face istorie. Şi uneori, conştiinţă. Sau cunoaştere de sine. Aducătoare de echilibru. O putem numi piatra lumină. De aceea s-ar impune a unsprezecea poruncă: să nu ai insomnii."


NE SUTOR ULTRA CREPIDAM

„Intrebarea mea ar fi, dacă îmi permiteţi să v-o pun: dvs. vă simţiţi bine numai cu voi în preajmă?! Aici vă îndepărtaţi de orice societate care dispune şi de buni, şi de cei mai puţini buni. A doua mea întrebare ar fi: vă simţiţi cumva periclitaţi de persoanele neînsemnate? Şi dacă nu, de unde provine atâta agresivitate, duritate, lipsă de toleranţă şi asertivitate?”S.D.Europeea dispune şi de buni şi de mai puţin buni. Este un truism, că aici, în această secţiune a Europeii, poate posta oricine. Indiferent de valoarea intrinsecă a textelor postate. Cu minima condiţie, a respectării regulamentului care, în esenţă, presupune limbaj ecoliterar, adică „nu” cuvintelor vulgare şi de asemenea „nu” atacului la persoană. Mi s-a reproşat şi continuă să mi se reproşeze faptul că „nu există un filtru valoric”. Am explicat de nenumărate ori că dreptul la liberă exprimare, pentru această secţiune a site-ului, reprezintă o valoare. Este, în opinia mea, secţiunea „primului pas” dacă vreţi un fel de „Hyde-park europeic” De ce ar trebui acestă valoare? Răspunsul este simplu: pentru a preveni. Toţi cei care vin în contact cu Europeea, care ştiu, dar mai ales cei care nu ştiu, vor conştientiza faptul că există o astfel de „valoare umană”. Care reprezintă NORMALITATEA: Adică dreptul la liberă exprimare al fiecărei fiinţe umane. Care este şi trebuie să rămână un drept sacrosanct! Introducerea unei forme de valorizare de tip administrativ crează premizele „cenzurii”. Ori acceptarea unei cenzuri de tip administrativ este extrem de periculoasă. În primul rând, pentru că ar „legitima” conceptul. Adică oamenii, şi în special tinerii ar putea percepe, ca fiind firească, o astfel de manifestare. Adică existenţa cenzurii. Care ar putea deforma spiritul uman impunându-i-se ca „normal” o „anormalitate” Aceasta ar avea efecte perverse incalculabile şi ar oferi justificarea „cenzurii” chipurile, din motive „axiologice” în fapt pericolul cel mare venind din transgresarea uşor, uşor ori poate chiar brutal, a „axiologicului” în „ideologic”. Iar aceia dintre noi, care am trăit în imoralitatea „dictaturii ideologice” ştim ce înseamnă puterea cenzurii şi pumnul în gură. Care nu ar trebui să se mai repete. Din păcate nici „dictatura banului” nu e mai morală. Aş putea spune, dimpotrivă. Şi mai pervers decât „dictatura ideologică” „dictatura banului” îşi impune „ideologia” distorsionând „valorile” încurajându-le doar pe acelea care o promovează şi o susţin. Capitaliamul sălbatic, în care lumea actuală evoluează, este imoral. Şi trebuie denunţat. Asemenea ideologiilor dictatoriale. Soluţia? În opinia mea, „capitalismul etic”. Însă vor mai trebui făcute multe sacrificii şi vor mai curge râuri de cerneală, dacă nu poate de sânge, până şi dacă se va impune! Oricum, până atunci trebuie susţinută şi prezervată CU ORICE PREŢ „valoarea liberei exprimări” ca fiind ultima redută de rezistenţă a spiritului uman în faţa pornirilor dictatoriale mai mult sau mai puţin explicite care, se pare, există în gena umană a unora. Din păcate, democraţia crează premizele dictaturii. În numele unor „valori” impuse democratic se ajunge la dictatură. Şi numai „exprimarea” chiar şi „neliberă” mai poate lupta împotriva dictaturii! Poate unora vi se pare superfluu ori greşit raţionamentul de mai sus. M-aş bucura chiar să mă înşel. Însă prefer să mă înşel şi să mă alătur acelora care încearcă să prevină. Viaţa ne-a învăţat că este bine să ai o umbrelă cu tine indiferent de strălucirea soarelui de la un moment dat. În al doilea rând. Orice filtru valoric am introduce acesta ar fi subiectiv indeferent cum l-am imagina, indiferent cine l-ar monitoriza, indiferent de, să spunem, personalităţile care s-ar ocupa de acest aspect. La limită, nimeni nu ar trebui să mai publice nimic atâta timp cât în toate domeniile literare abordate aici există capodopere. Aşadar problema care se pune este: ce standarde valorice trebuie acceptate? Şi cine are capacitatea şi dreptul de a impune anumite valori? Există posibilitatea de eroare? Fie şi numai din evocarea acestor întrebări ar trebui să realizăm consecinţele introducerii unui unui astfel de filtru care ar putea, pentru anumite texte, să reprezinte echivalentul „condamnării la moarte” Una dintre raţiunile pentru care, în ţările civilizate, a fost abolită pedeapsa cu moartea o reprezintă „eroarea judiciară”. Avem oare vreun motiv să credem în infailibilitatea axiologică? Oare nu au existat şi nu există „erori axiologice”. Ca să nu mai vorbesc de „dictaturi axiologice”! A. Toma, Breslaşu, Porumbacu, etc. au fost „mari valori” ca rezultantă a unui filtru valoric. Bacovia, Blaga şi alţii nu au trecut standardele acelui filtru. Ca sa dau, iată, mutatis mutandis, doar câteva exemple. Valoarea textuală pentru un lector reprezintă, poate, o percepţie culturală antitetică şi cuantificată a fiecărei individualităţi în parte iar valoarea textuală socială, la un moment dat, poate fi definită ca un fel de „sumum sinergetic” de valori textuale individuale. Astfel cred că valorile în sine sunt relative şi dinamice până la a deveni capodopere, când pot fi acceptate ca puncte de reper, ca standarde în domeniu. Însă nici acestea, capodoperele, toate, în plan istoric nu sunt imuabile. Aşadar putem accepta o stratificare a valorilor corespunzătoare nivelului de aşteptare şi de pregătire ale fiecărui lector. Care poate diferi la extrem faţă de valorile textuale sociale majoritare ori minoritare.De aceea preferăm publicarea oricărui text, care respectă regulile minime de convieţuire şi apoi valorizarea lui. Care poate merge pe toată scala percetibilităţii axiologice individuale de la nonvaloare până la capodoperă. În al treilea rând. Orice „sistem” fără „reguli” şi „axiologie” reprezintă practic, „haosul” Ca o consecinţă a dreptului la liberă exprimare manifestat în baza regulilor, şi ca urmare a varietăţii de instrucţie şi cultură a membrilor comunităţii europeice, se decelează ori se realizează startificări textuale valorice proprii site-ului. Şi aici apare problema. Sunt useri care confundă „ontologicul” cu „axiologicul”. Simplul fapt de a publica un text, adică de a-i asigura existenţa ca atare, chiar dacă în propria viziune a autorului poate însemna un text deosebit, nu înseamnă, axiologic vorbind, că este şi un text valoros. Şi de aici începe drama. Sunt persoane, cu bune intenţii poate, care scriu şi cărora, din motivele expuse mai sus, Europeea le asigură dreptul la a publica textele scrise. Fie din lipsa instrucţiei, fie din narcisism, fie din incapaciatate axiologică, etc. unele dintre aceste persoane nu realizează poziţionarea lor în cadrul sistemului axiologic europeic. Şi asta n-ar fi nimic rău. Răul începe atunci când se încearcă răsturnarea valorică, impunerea textelor nevaloroase. Iar răul cel mai mare, când se gregarizează acest comportament! Chiar cu riscul încălcării şi al acelor minime reguli pe care site-ul le pretinde pentru a publica. Însă, din fericire, site-ul dispune de mijloacele informatice necesare „conservării integrităţii sistemului europeic” şi poate impune (din păcate constrictiv!) acest „minim filtru” care nu este axiologic. Este un filtru comportamental. Care poate asigura misiunea şi opţiunea site-ului. Pentru că altfel şi-ar periclita propriul statut ontologic.În concluze, pentru cine tot nu a înţeles, problema soluţionată prin măsura de a reduce nivelul unui user este aceea a nerespectării regulamentului. Şi nu pentru nerespectarea regulamentului pentru prima dată. Se introduce astfel „filtrul comportamental”. Atât. Userul poate scrie şi publica în continuare pe Europeea. Nimeni nu este îndepărtat. Nimeni nu este periclitat. Există aceeaşi toleranţă a publicării textelor literare. Însă şi aceeaşi intransigenţă axiologică a celor care comentează. În limita maximă a competenţei fiecăruia.Ia să facem un exerciţiu de imaginaţie:ce s-ar întâmpla dacă am elimina permisele şi regulile de circulaţie şi fiecare ar circula conform propriilor sale interese şi pregătiri? Răspunsul şi-l poate da fiecare. Oricum cei care nu au permis este mai greu să dea sfaturi privind conducerea unui autovehicul celor care au! Pentru că, din fericire pentru unii, din păcate pentru alţii, axiologia chiar asta repezintă. Stratificarea temporală şi relativă a valorilor. Aceasta nu înseamnă imuabilitatea lor ori, doamne fereşte, respingerea lor. Mai mult, orice „valoare momentană” îşi poate depăşi propria condiţie şi poate ajunge într-un strat superior. Cu muncă, talent şi ambiţie. Succes tuturor însă nu uitaţi că egalitatea în faţa legii (care din păcate nici aceasta nu este funcţională!) nu înseamnă egalitatea dintre oameni şi cu atât mai puţin nonsensul „egalitate axiologică” De aceea latinul a inventat celebrul dicton „“Ne sutor ultra crepidam” adică mai pe româneşte ”Nu te ridica, cizmarule, mai presus de calapodul tau!”

comentarii:
GHEORGHE RECHESAN:
"Tot raţionamentul e clar, just şi raţional, dar ce faceţi cu cei la care "filtrul comportamental" nu funcţionează nici după sancţionarea cu scăderea nivelului, sau mai ales la cei cărora nu aveţi ce nivel să le scădeţi pentru că nu-l au? (îndeosebi valoric!) "
"Totuşi a doua întrebare eludează "realitatea europeică"! Nu, nu se simţim periclitaţi de "persoanele neînsemnate" (ce eufemism!)ne simţim agresaţi de mahalagisme, sudalme şi poze cu nepoţici!"
"Mai ales că degeaba îi spui "cizmarului" dictonul el dă din umeri şi-şi vede de bălăcăreală pe mai departe!"

IOAN PEIA
"Dle Cristescu,Mai pe scurt, căci o mie de vorbe, un ban nu fac:Spuneţi că dacă s-ar aboli legile de circulaţie, ar ieşi un mare balamuc rutier. Aşa e. Dar mă întreb, cu uimire, cum nu observaţi că domnia-voastră tocmai asta aţi făcut: aţi abolit legile minimale ale bunului simţ valoric şi le-aţi dat permisiunea tuturor căruţaşilor şi cusătoreselor să se urce în basculante şi să o ia, lelea! pe cîmpii. Ce ne tot omorîţi la cap cu axiologiile alea? Că aia valorică nu e tot una cu aia ideologică şi nu ştiu mai care care nu ştiu ce face!... Elementar: un pic de cernere printr-o sită, cît de cît valorizantă, este absolut necesară, altfel ne bulucim toţi în "haidparcul" ăla, ne luăm cîte-o buturugă, ne cocoţăm pe ea şi debităm tot ce ne trece prin cap, pentru că, nu-i aşa? democraţia este atunci cînd gigi de la sculărie scrie eseuri despre axiologia valorică şi dă lecţii şoferilor cu permis despre sensul giratoriu.Să fim serioşi!Amestecătura asta, precum şi încrederea oarbă în cîţiva indivizi care au făcut ce i-a tăiat capul pe aici şi cred că vor continua să facă, luînd în derîdere axilogiile dv. multidimensionale, a adus saitul în halul în care e. Şi nu e timpul trecut.Percepţia domniei-voastre despre democraţia socială, translantată, neinspirat, într-un domeniu în care nu se poate vorbi despre diversitate fără să faci departajări nete, (vorbesc de cel literar) este o gravă eroare, cu consecinţe, iată, vizibile.Continuînd astfel, este posibil să rămîneţi cu un nume gol de conţinut pe un oarecare nomenclator de informatică."

MIHAI ROBEA:
"şi dacă această excesivă permisibilitate ar face această mică lume mai rea, cât ar mai conta democraţia despre care vorbiţi?"

SUZANA DEAC:
"M-am retras de pe Europeea. Sper, ca prietenii mei vor aprecia gestul. Daca nu, cu atat mai crunt. Imi dau seama ca nu mai am ce cauta intre cei talentati."

NICOLAE TUDOR:
"Poate ati retinut ca vreau sa intru in cartea recordurilor tapetand peretii cu 150.000 de dopuri din plastic. Am pus doar 15000. de ieri am apropiat un client cu disponibilitati pentru migala, implicare emotionala, rezistenta la efort. Si l-am invatat sa decoreze. Am de facut simple hexagoane din 61 de dopuri. Pe langa faptul ca-mi face o mizerie de nedescris si-mi distruge si mobilierul, ma tine cu orele peste program « sa termine el ce-a inceput », treaba care mie imi lua 3-5 minute. Incep sa ma intreb daca n-am gresit grav implicand tehnic lumea din afara mea la acest proiect personal si nu ma rezumam la aprovizionarea cu materia prima. As putea sa renunt la el sau sa ma chinui astfel, sa-i mai explic, dar sa nu-l cert incat sa se supere, fiindca deja simte ca inseamna ceva, efortul lui capata contur, se vede cu ochiul liber. Dar nu stie ca dupa ce pleaca toti revin eu si corectez, si sterg, si inlocuiesc, si, si, si.Acest aspect imi da voie sa ma gandesc la Eminescu si la singuratatea geniului. si cred ca este mai bine pentru comunitate ca acest om sa-si continuie munca, adica sa participe la proiect, decat sa-l fac perfect, dar singur, cu pretul unor incarcaturi psihice peste limite.Dupa ce nu voi mai fi, faptul ca eu si el, aflati pe coordonatele marginalitatii, vom reusi atingerea unui record, este mai bine si pentru el. Omul acesta este tare NEINSEMNAT: e parasit de sotie si copil, doarme pe-o banca in parc, mai mult bea decat mananca. Inscrierea numele sau alaturi de al meu la un record inseamna mai mult decat viata lui incaputa toata intr-o punga de 1 leu. Stiu ca dupa mine nu vor ramane cartile, ci pulsul, zvacnirea prezentei mele printre oameni, c-am fost model uman si-am facut caderea mai usoara. Inseamna ca patratica vietii mele, aflata intr-un context larg, nu s-a lasat prabusita de val, macar a stat pe loc, iar asta inseamna echilibru, adica foarte mult pentru conceptul de vietuire.Dictatorii au fost inconjurati de oameni asemenea celor de pe-aici. Oamenii puternici s-au simtit intotdeauna stanjeniti de cei care nu le semanau si au impus restrisctii care le-au asigurat mai multa independenta si libertate de miscare. Asta seamna ca o banda de talhari care, dupa ce au impartit prada, s-au vanat unul pe altul pana au ramas doi, unu, niciunul.Si tare nedrept deveniti de la un timp, (va urmarsc graficul) cand decretati ca « neinsemnate » anumite spirite creatoare, atata timp cat recunoasteti ca nu aveti (nu exista) o unitate de masura pentru valoare. Cand istoria literara a aratat altceva decat marii stiutori ai vremilor, cand creatia care dainuie are respiratie si puls propriu.Cred ca orice creator trebuie sa lucreze asupra proprie vieti fara s-o afecteze pe-a celorlalti. Sa-si duca crucea singurului nemuritor si rece, daca la asta se rezuma conceptia lui despre viata, si sa lase « neinsemnatii » in plata domnului. Iar daca vrea sa contribuie la fenomenul complex al vietii planetare, sa ia frumusel de mana pe cineva si sa-l invete tot ce stie, sa aiba rabdare, cum am eu cu « pretenasu’ » care ma sustine.Nemuritor si rece este un fel de retragere in pustie. Este mult mai greu sa-ti duci crucea in vazul tuturor iar, daca atunci cand cazi, se-apropie cineva si te ajuta, sau te intelege, face mai mult decat orice recompensa din partea eternitatii. Stiam candva un poem (scriitorul se numea Leu, cred) despre un orfan care tremura de frig :« ah, car ar fi vrut sa aibe mama si tata/ care sa-l certe si sa il bata », foamea il cuprinde, viseaza o lume a abundentei si echilibrului dar pe care ar fi dat-o pe toata la schimb « pentr-un covrig »Lasati libertatea in pacea ei si contribuiti cu invataminte universale astfel ca orice neinsemnat sa insemne ceva."