A apărut o eroare în acest obiect gadget

miercuri, 22 iulie 2009

am citit: NINCU MIRCEA

Motto:
Sunt preotul care spovedeşte numai vinovaţi,

Pentru că îmi este milă de păcatele lor multe.
Nu îi judec insistent pentru cele în lume făcute,
Ci îi dezleg cu iubire şi îi despart în cete
De îngeri căzuţi şi îngeri ce nu vor să se-mbete


La picioarele Tale

În rugăciune îmi dăruie pace
Şi genunchiul să-l plec mă învaţă.
Să tac, să rabd şi să sufăr mă face
Prin jertfa crucii îmi dă povaţă!

O umbră întunecă ziua de mâine.
Tu luminează calea şi îmi fii pază!
La picioare răpus îţi cad iar, Stăpâne,
Din lumea pustie Tu, azi, mă-nfiază!

Decofrare

Am cumpărat fier beton, cărămizi, var, ciment
Şi am construit pereţi între care am învăţat să
Te slăvesc,
Să Te cânt, să Te rog, să Te chem,
Fiindcă ştiam că Te căutam
La întâmplare.
Toată pădurea din pieptul Tău am doborât-o.
Am aşteptat până Ţi-au putrezit scândurile
Şi Ţi s-au rupt coastele care susţineau cerurile.
Departe am dus-o, am tăiat-o, am rupt-o, am ucis-o.
Iar lumea din nou reconstruită părea
Să Te convingă că sunt altcineva.
Acum port pădurea în carne.
Îmi foşnesc degetele.
Întind ramuri spre soare şi altcineva
Mă taie, mă smulge, mă rupe, mă zbate
Între pereţii ce i-am construit
Din coasta Ta.

Adgiornamento

Bat toaca.
Trâmbiţez să deştept, să chem luptătorii
Pentru războiul împotriva duşmanilor aleatorii.
La groapa în care s-a pus peste Domnul pământul
Bat cuiele ce închid sicriul în care intră Cuvântul.
Cred că este nevoie să plătim cu precădere groparii
Ce se-ngrijesc de cuiele sicrielor, cum şi clopotarii
Ce îngrijesc ca sunetul s-ajungă în ceruri
S-anunţe cum trece sufletul prin boreale eteruri.
Pe cruce bat cuiele răstignirii în mâinile Tale.
În slavă, pe dealul Golgotei, Te ridic în urale.
Corbi de îngeri negri pretutindeni se-nvârt.
Râd, scuipă, batjocoresc, plutesc peste stârv.
Tu ceri iertare Părintelui pentru-a lor neştiinţă,
Eu îţi dau oţet cu buretele înfipt într-o suliţă.
Arunc zaruri pentru împlinirea marelui vis.
Haina Ta cel ce o poartă în lupte este ne-nvins.
Ascult măslinii cum plâng, pietre cum se înfioară.
Se -ntunecă cerul, templul se cutremură întâia oară.
Trec printre noi morţii spre altă lume mergând.
Prin cruce am săpat în aer primul mormânt.
Plâng nişte femei tulburate de ce se întâmplă.
Un gropar bătrân bate cuie în a bisericii tâmplă.
Azi Dumnezeu nu se mai răstigneşte sigura dată.
Stă mereu răstignit privindu-ne din bolta înaltă.

Despre ale mele zile

Am întâlnit mame care nu se sperie de diavoli.
Mai ales noaptea când întunericul se strâmbă
Şi umbrele se joacă ironic în ochi din coadă.
Când luna se ascunde în nori şi vântul şuieră
Scârţâind pe sub uşa casei şi prin pod la căpriori.

Am întâlnit pomi care nu mor la fiecare fulger.
Mai ales toamna când plouă mărunt şi fără sfârşit
Şi ca nişte mantii de călugări frunzele se înalţă
Când potecile verii se împerechează şi se ascund
Galbene, roşii sub tulpini putrezite în apusul serii.

Am întâlnit şi case care nu mai vor să trăiască.
Mai ales când au plecat la nucii lor din cimitir
Oamenii ca nişte lumânări stingându-se încet
Când se depărtau de pridvorul unde luna răsărea
Încă galbenă, mare şi grea cât o turtă peste uluci.

Am întâlnit multe zile care plecau din viaţa mea.
Mai ales din cele nefericite.
Îmbrăcate prost şi triste
Îşi luaseră cu ele tot ce-aduseseră,
chiar şi nopţile.

Când le priveam plecând să plâng.

Să râd nu ştiam.

Despre mine şi oasele risipite

Se risipiseră oasele hoiturilor prin cimitire
Ca nebunii prin biserici
Sufereau de nălucire.
Nu îşi mai aminteau carnea ce o purtaseră
Spre putrezire în tendoane
Oarbe se desperecheau.
Le erau frică de pământ.
Se călăuzeau spre neştire încet
Împodobindu-se cu cenuşă de vânt.
Şi-mi pare că îngeri
Se credeau.

M-am bucurat mult când au plecat -
Luaseră şi oasele mele.

Niciun comentariu: