am citit: SILVIA BITERE

NEBUN DUPA TINE

În mine locuieşte un nebun
În fiecare dimineaţă îmi cere cafea o ţigară şi o coală de scris
Este atât de insistent încât uneori ţip la el apoi regret
E greu să ai un prieten mi-a spus într-o zi
Tu mă iubeşti aşa mutilat cum sunt
Scriu pentru tine prietene
Ştiu că sunt nebun
În mine mai zac vreo trei ca mine e cumplit
Să-i mulţumesc pe toţi de tine cine ar mai avea grijă
Sunt o pacoste pe sufletul tău dar gândeşte-te
Ce ar fi viaţa fără de nebun?
Am stat şi am meditat
Mi-am izbit oasele de pereţi
Îi auzeam doar vocea
Să ştii că mă gândesc serios dragă prietene că ai probleme la cap
Asta m-a înfuriat
Ce ştie el
Cine îi dă dreptul să-mi spună mie ce e bine sau rău pentru mine
Şi dacă are dreptate?
Taci i-am spus întinzându-i o pastilă mică mov
Nu vezi că respir şi pentru tine
Mi-am turnat un pahar de bere
Îmi simţeam gâtul foarte uscat
Cred că nebunul îşi face de cap sughiţă
E prea rece nu?
Ba pe mă-ta mai toarnă
Azi vreau să scriu despre tine cum nu am mai făcut-o până acum
Noroc!
O peniţă te-aş ruga


CUM AR FI DACA

Cea mai frumoasă zi e atunci când îmi pun dimineaţa zălog
La picioarele tale
Iată drumul mătăsii începe de aici
Doar atât îmi amintesc din trecut să mă ierţi
Acum caut cea mai scurtă cale între pământ şi cer
Nu e cinstit să mă încred doar în ape
Tu nu vezi ce mică sunt strânsă în cercuri
Ca pasărea prinsă în propriul ei zbor!
Spune-mi dacă eu aş fi femeia ta
M-ai lăsa la cina cea de taină,
Aş îndrăzni eu să rezem scara de trupul tău?
Mai spune ceva despre

INTOTDEAUNA ORELE ASTEA

Ai plecat fără să-ţi iei rămas bun
Miau miau mă plâng ca un copil
Cu texte de trei lei ştiu my precious
Asta mă întristează şi mai tare
Ca şi cum am fost un fum si nimic mai mult
Un fum de ţigară tras în piept
Dimineaţa pe răcoare pe un vârf de munte
Ce să mai respir ?
Am să mor de o altă moarte
Mulţi o cunosc din vorbe dar nu o trăiesc
Păcat că nu o vezi cu ochii mei căci nu ai cum
Nu ai cum să-mi trăieşti moartea
Există o singură cruce un singur drum
Restul e praf sau un imens gol
Fiecare îşi vine cu moartea lui de acasă
Tu ai murit vreodată aşa de rău
Încât să-ţi plesnească venele la gât
Să nu ai ce face cu tine şi să vrei să faci?
Nu sunt tristă sunt doar o barcă încărcată cu bolovani
Ce-aş mai râde de mine
Dar iată urlu ca un animal prins în nodul de cravată
N-am pic de ruşine doar ore în care mă scufund de bună voie
Îmi iubesc moartea asta aşa cum copilul îşi iubeşte o jucărie stricată
Hai că nu plâng sunt doar versuri prinse cu aţă
Când eram mică îmi făceam colier din frunze de gard viu
De la tata din curte şi le coseam cu fir de papiotă
Sau mestecam smoală ore întregi cu frate-miu
Apoi jucam acel somi soma cu lemne în loc de arme
Ne ascundeam după copaci
Dacă ne loveam ne lovea moartea şi ieşeam din joc
Dacă întâmplător mă vei găsi pe o bordură la capăt de lume
Să ştii că te aştept acolo de ore


PEREGRINAJ

Ca dintr-un salt de braţe se ridica un templu
Prin el treceau inorogii vestind căderea unui mag
Se zămislea cerul cu tot largul său
Şi din văzduh un zbor – ultimul
Pe umerii unui Dumnezeu apus
Priviţi drumul – le poruncea cu un toiag
Restul vieţii este împărţirea la ce nu aveţi şi nu veţi avea
Niciodată sămânţa fructului nu se va coace
Iar mieii ce-ţi calcă iarba dospită
Sunt tălpile neumblate ale unui venetic
Orbul înainta căci mersul îi era de-ajuns
Cu mâinile prindea lumina şi-o strângea sub gene
E tot ce am - spunea
La marginea asta de lume pământul nu este călcat
O să plantez doi ochi să mă poţi vedea
Doamne