A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 6 august 2009

am citit: Andreea Stoica

Cuvinte

Există în definiţia timpului clipe ce par imperceptibile, clipe ce se vor a fi păstrate şi retrăite la nesfârşit, clipe ce nu le vrem trecute. E cumva fericirea cumulul acestora? Nu ştiu, de fapt nu caut fericirea asta, atât de relativă, atât de neatins, atât de...utopică. Nu, caut mai multe clipe, poate miimi de secundă, poate minute, poate ore, poate veşnicia între patru găuri negre, la cei patru poli ai fanteziei mele. Sau poate caut drumul cel mai lung către tine. Drumul acela plin de clepsidre al caror nisip nu se termină niciodată, de ceasuri în care numai minutarul funcţionează. Da, da, tot mai vreau sa opresc timpul, poate voi reuşi, sau… am făcut asta deja? Înot într-o mare de dorinţe, de îndoieli, de temeri, de dezamăgiri, Inot către fiorul ce mă străpunge ca razele soarelui într-o după-amiază de 6 februarie, către neatinsul din tine. Ştiu, multe metafore, prea multe pentru o lume atat de materială… dar nu, nu sunt metafore, sunt doar… vocile neatinsului din mine. Să-ţi spun, nu? Să-ţi spun odată şi să termin. Să renunţ la clişee şi figuri de stil. Să-ţi spun mai repede că…

Da, TE IUBESC, fără timp, fără lume, fără univers, fără teamă.

Vei gândi, poate: “Fapte, nu vorbe”. E adevărăt, vorbele se uită, se pierd în neant, se duc spre Nicăieri. Dar se întorc… ooo, se întorc. Le strigăm în subconştient, se aud ecouri în Nicăieri. Şi, da, un sărut, o privire, o atingere, pot fi şi sunt mai mult decat o infinitate de cuvinte numărate de o infinitate de ori. Iar eu te voi întreba ce e infinitatea si te voi plimba printr-un labirint al întrebărilor fără răspuns, al întrebărilor stupide, al Tezeului din mine. Dar cine ar fi în acest caz Minotaurul daca nu eul acela temător, frematăt de gânduri absurde, de acest deliciu al încercării de a ocoli mizeria din jur, ura şi nedumerirea? E ameţitor. Înşir... cuvinte. Oare asta rămân, cuvinte? Mă grabesc încet spre capătul unui vis de-o săptămână. Mă grăbesc încet abia acum, când se apropie de final. Dar, cine ştie, poate în macrouniversul din care facem parte suntem păpuşile care anunţă trezirea într-un ceas de perete ca-n Tom&Jerry. Tu ai trompeta, eu toba. Şi astfel nu ne-am mai grăbi deloc. Pueril, nu? Mă gândesc că aşa ar fi tot ceea ce scriu. Dar nu simt asta. Probabil pentru că sunt prea copil să simt. Probabil pentru că sunt prea adult să recunosc ce simt.

Niciun comentariu: