să dăm foc vorbelor, să nu mişcăm
nici despre legături să nu vorbim, religia asta nu mai încape în manuscrise,
nici nu ia forma bizară a unei profeţii, viziuni sau te miri a câta minune
dacă ne-am întâlnit în conul de praf şi nu în cel de lumină, strigătul către un dumnezeu viumort nu se mai aude, nici mersul prin carne, pe poante
cu durerile lui cu tot
e o plăcere paroxistică a golului, my lord
în dansul ăsta de foc şi de apă
când celulele se fac vinovate de micile sau marile trădări
casele pe unde au trecut, secretele ca nişte continente obscure, despre care nu se va afla vreodată
îngropările oamenilor nu sunt în cimitire, nu sunt sub lespezi şi cruci, unele întâmplări sunt înfundate direct în măduvă şi de acolo nici karma, nici nedumnezeii ei de lume nu le va mai scoate vreodată, nici pomeni nu li se va face
piatra asta pe care stau întinsă, măduva ei pe măduva mea
e începutul unui septembrie nemişcat, din care nu ştiu cum voi ieşi
probabil patruzeci de tumbe voi face peste tot golul şi, în rostogolirea eficientă a minţii mele, clovnii de dincolo vor aplauda la nesfârşit, iar flăcările vor cădea peste cimitire, peste oameni şi vorbele inutile
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu