dimineaţa domnului C
Moartea, se gândea domnul C,
e întotdeauna invidioasă pe viaţă.
Şi cum ar putea să nu fie- lua-o-ar dracu de viaţă,
când oamenii îi iartă toate greşelile.
Îi curăţă mizeria de sub unghii,
o spală pe picioare, îi adună de sub masă
cutiile goale de bere,
cioburile ei de viaţă neatentă şi răsfăţată.
Să recunoaştem, oricât de murdară şi de beată ar fi,
oamenii îşi iubesc viaţa
aşa cum ciorile îşi iubesc
puii mici şi negri din cuibare.
Moartea n-are voie să greşească niciodată.
Pe ea nimeni n-o spală şi nimeni n-o iartă.
07.45. (şapte patruzeci şi cinci).
Soarele răsărise peste banca verde.
Domnul C nu ştia nici astăzi
dacă e bine sau nu să se bucure pentru asta.
Îşi număra tăcut
degetele de la mâna dreaptă.
Femeie! Femeie! a urlat într-un târziu.
E vremea să mă iubeşti aşa cum sunt.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu