am citit: Ovidiu Ivancu

România este un autobuz rablagit

Da…România este un autobuz. Odată la patru sau -mai nou- la cinci staţii se schimbă şoferii, dar pentru că autobuzul nu are nici ABS şi nici aer condiţionat, pentru că ruta este una mizerabilă, pentru că înşişi pasagerii sunt uşor abulici, şoferii sunt şi ei de mâna a doua. Au permis de conducere, dar umblă la volan îmbrăcaţi prost, între staţii stau mai tot timpul cu degetul în nas şi, în general, nu fac mare lucru pentru că nici nu au cine ştie ce aşteptări sau temeri. Toţi pasagerii cu simţ civic, adică toţi aceia care le-ar fi putut face reclamaţii, merg pe alte rute şi cu alte mijloace de transport. Din timp în timp, şoferii acestui autobuz numit România opresc în plin câmp, ocolind staţiile, sau, pur şi simplu, nu opresc deloc. Pasagerilor li se pare firesc. Ei nu circulă spre o destinaţie anume, ci coboară de când lumea acolo unde opreşte autobuzul. Adică, mai corect spus, acolo unde opreşte şoferul. Dacă opreşte. Autobuzul e vechi. Din când în când cedează frânele. Însă atunci şoferul, oricare ar fi el, scoate o batistă şi şterge oglinda retrovizoare; pasagerii şterg şi ei frumos geamurile pentru ca în cazul în care s-ar întâmpla ceva, maşina să arate bine. Nimănui nu-i trece prin cap să repare frânele. Ele nu se văd din afară.
Există în imensa colecţie de butade a poporului roman, două insa definesc pe deplin această maşinărie profund defectă, cârpită din mers. Românii spun: „a nu vedea pădurea de copaci” şi „când ţara arde, baba se piaptănă”. Cu alte cuvinte, există o artă la noi, exersată şi adusă aproape de perfecţiune, dacă nu cumva trecută cu mult de această limită: arta de a face totul în gamă minoră. Când economia românească are o scădere de peste 8 procente, Guvernul se gândeşte să îi trimită în concediu fără plată pe bugetari, economisind astfel puţin peste 0,3 % din PIB. În aceeaşi perioadă se vorbeşte despre creşterea pensiilor de la 1 octombrie cu… 2%. Nu sunt economist. Am ales aceste exemple doar pentru că, prin actualitatea lor, arată că nu prea e nimeni pregătit să conducă ţara aceasta de vreo 20 de milioane de locuitori şi altfel decât ca pe o scară de bloc. Proiectele serioase lipsesc; viziunile care acoperă decenii lipsesc şi ele. În schimb, avem întotdeauna la îndemână soluţii de cârpaci mediocri, care ne vor asigura supravieţuirea până mâine dimineaţă, când ne vom apuca din nou de cârpit. Suntem neîntrecuţi în a încropi planuri minore, în a ne ocupa de mici şuşanele bulevardiere; suntem neîntrecuţi în a-i invoca pe strămoşi, asumându-ne din postura de bravi urmaşi (la români, a fi urmaşul unui erou, este deja un merit incontestabil) o parte din gloria lor reală sau închipuită; suntem, însă, mai întâi de toate, neîntrecuţi într-ale patetismului. Nimeni nu combate mai bine ca noi, nimeni nu plânge şi nu râde mai abitir ca noi. Deh…românul s-a născut poet, are, adicătălea, cum ar veni, fire de… artist. Nu se ocupă el de crize economice, sociale sau de altă natură.În ultimii 20 de ani, în afara dramoletelor cotidiene, am avut două proiecte importante, singurele, de altfel. Aderarea la NATO şi integrarea în Uniunea Europeană. Ambele, însă, au fost legate de marea noastră dorinţă de a evada din ceea ce suntem, de a ne alătura unor organisme în care, datorită atentelor monitorizări, să nu ne putem permite orice. Este aici o mare dovadă de luciditate. Ca în 1866, când era clar că trebuie să ne căutăm un rege în afara ţării, am intuit după 1989 că sub nicio formă nu trebuie să ne trezim de capul nostru în acest colţ de Europă. În niciun caz nu trebuie să rămânem de unii singuri, să decidem de unii singuri, să guvernăm de unii singuri. Ce s-a întâmplat după 2007? Rămaşi fără proiecte, debusolaţi de faptul că nimeni nu ne mai prea arată ce trebuie să facem, înspăimântaţi de ideea ca nu mai putem găsi acari Păuni pe la Bruxelles sau Washington, elita politică românească se găseşte azi într-o paralizie tâmpă. Sistemul de educaţie românesc, deşi în agonie, este tratat cu discuţii ample despre coduri şi pachete legislative contradictorii. Toate se dezbat, niciunul nu se aplică. Justiţia românească reglementează tot, de la propriile salarii şi până la funcţionarea de universităţi in alt registru juridic decât cel stabilit de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi (ei bine, da!) Inovării. Oamenii de stat sunt lipsiţi de autoritate, dar nelipsiţi de la agape şi sindrofii, administraţiile locale au rămas în multe locuri fără bani de salarii şi nici nu e de mirare de vreme ce aparatul administrativ românesc este obez şi bulimic. În tot acest timp, noi ceilalţi, ne distrăm de minune…
Da… România este un autobuz. Poate că pe bancheta din spate mai avem un mecanic priceput şi un şofer prudent. Dar cine să îi ia în seama? Ne-am obişnuit să mergem fără frâne, ne-am obişnuit cu şoferii noştri slinoşi şi lipsiţi de educaţie, ne-am obişnuit să râdem la bancuri proaste, să ascultăm zgomot de manele şi să ne bucurăm tâmp când şoferul de serviciu mai aruncă înspre noi cu piese din propriul autobuz. Le ridicăm evlavios, avem senzaţia că suntem băgaţi în seamă şi ne jucăm fericiţi între staţii. Ştiţi ceva? Pe bancheta din spate, la începutul călătoriei, se aflau foarte mulţi oameni pricepuţi. Aşa cum se va întâmpla finalmente şi cu cei care au mai rămas, ei s-au aruncat din mers, au căutat cea mai apropiată gară şi preferă acum să meargă cu TGV-ul.