am citit: SERBAN GEORGESCU

Ampulele lui Lorenzini
(fragmente)

Orice adult poartă în suflet un ghem de păr. Ca şi cum ar fi lins îndelung o pisică...Sufletele bune merg în Paradis. Sufletele rele merg în Iad. Ok, am priceput şi sunt de acord. Dar cu sufletele nule, clorotice, decolorate şi apretate, cu sufletele anulate, care nu fac Rău individual, ci doar prin faptul că aderă la această masă compactă care înghite fără discuţii tot borhotul fermentat pe care Politica i-l oferă pe tavă, cei care se mândresc cu Solidaritatea şi Responsabilităţile lor de zi cu zi, cleiul acesta dulce-călduţ de care ne frecăm zilnic pe străzi, piftia asta râncedă care face viaţa irespirabilă pentru orice om viu, cu toate aceste suflete ce se întâmplă? Ce hazna galactică i-ar putea cuprinde? Când prostia celuilalt te lasă mut, paralizat, orb, la urma urmei prost (preiei simptomele Prostiei pentru ca cel infectat să poată supravieţui, altfel s-ar înăbuşi) – ce altceva înseamnă toate astea decât un transfer? Absorbi - fără să vrei - fluidul pestilenţial pe care piftia îl emană neîntrerupt, îl filtrezi şi îl transmiţi mai departe (?)... Eşti un fel de burete, un absorbant cu aripioare, te poziţionezi sub nivelul afluenţilor, ca să poţi deveni ocean. Este principiul de funcţionare al acestei lumi. Pentru ca proştii să-şi poată păstra energia vitală, vioiciunea, pofta de „viaţă”, voioşia asta cazonă de care au nevoie - eşti condamnat la o veşnică ceaţă. Pentru ca ei să poată trăi LINIŞTIŢI, pentru a-şi putea transmite prin generaţii zeama autismului pe care şi-l fabrică, trebăluind zi de zi cu mâinile până la coate în sufletele copiilor lor, au nevoie de pubele în care să-şi arunce deşeurile. O astfel de pubelă eşti chiar tu. Şi în zadar încerci să eviţi toate astea ţinându-te departe de ei: Prostia, ca şi Dragostea, nu are nevoie de prezenţa fizică a subiectului.Mai târziu, ajuns la saturaţie, nu numai că nu te obişnuieşti cu acest flux diabolic, dar devii atât de sensibil încât numai amintirea, zvonurile, ecourile, reverberaţiile Prostiei te îngheaţă... Nu mai e nevoie de rânjete, ochi spălăciţi, guri ştirbe şi grohăieli de superioritate...Îndeplinim astfel Echilibrul necesar Vieţii sociale – acest grosolan rebut al Materiei...Nu-mi pot imagina o Sală a Judecăţii de Apoi. La urma urmei e împotriva Bunului Simţ. Nici o divinitate n-are timp de aşa ceva. Perpetuarea acestui mit are un scop politic foarte precis: legitimizarea "justiţiei" omeneşti ("Când omenirea a pierdut cunoaşterea, nu a mai avut decât Virtutea. Pierzând Virtutea, i-a rămas bunătatea; pierzând bunătatea, a găsit dreptatea; pierzând dreptatea, a stabilit în final ceremoniile. Dar ele nu sunt decât umbra virtuţii şi izvor de dezordine" - o spune cât se poate de clar, pe înţelesul oricărui copil, Lao Tse - copilul bătrân). Pretenţia instituţiilor statului că acolo, în sălile lor de judecată, se reproduce la o scară redusă, marea "Judecată de Apoi" nu este decât o MARE NERUŞINARE. Nu de “judecată” este vorba după moarte, ci despre administrarea resurselor şi autocontrol. Dacă individul are a se teme de ceva la trecerea către Dincolo, nu are decât să-şi administreze cu atenţie resursele sufleteşti cu care a fost dăruit Aici. Aceste resurse, atenţie, trebuie să-ţi ajungă atât de-a lungul vieţii cât şi pentru efortul colosal pe care îl presupune desprinderea definitivă a sufletului de trup şi de lume. Depinde de tine ce şi cât cheltuieşti în această viaţă, dar trebuie ca, la capătul ei, să ai puterea de a ţâşni de pe trambulină până dincolo de stele. Dacă nu, e simplu: te întorci de unde ai plecat şi renaşti (ca iarbă, ca insectă, ca iepure sau ca om...)Toată miza este forţa cu care vei lovi trambulina... Asta e toată "Judecata"Cine îşi dă întreaga măsură Aici, în această lume, de Aici şi de această lume va avea parte, în veacul vecilor...Corpul şi Sufletul stau faţă în faţă şi se întreabă reciproc: Pe tine cine te-a chemat aici?Există o teorie cretinizantă promovată în mod instituţional, la nivel global, de mai multe generaţii, de către cărturarii şi fariseii făţarnici şi de urmaşii acestora (academicieni, sociologi, psihologi şi toată liota de ologi sufleteşte care se ocupă de binele sufletului - psyché) potrivit căreia învăţăturile străvechi referitoare la condiţia sufletului uman în această lume - din Biblie, taoism, Hinduism, Budism, etc - nu numai că nu pot fi abordate direct de cititor, aşa cum au fost ele scrise pentru noi de cei vechi ci, mai mult, că aceste învăţături nu se mai pot aplica astăzi, pentru că, vezi doamne, "contextul" ar fi altul. (Dacă ar trebui să accepte că acest "context" nu se poate schimba niciodată în fond, ar însemna să-şi accepte propria nulitate) Este ca şi cum ai susţine că dacă ai schimbat tapiţeria maşinii, i-ai montat odorizante sintetice, i-ai pus faruri cu halogen şi i-ai dat şi-o vopsea nouă, atunci maşina nu mai poate funcţiona cu acelaşi tip de combustibil. Sau că dacă, în locul televizorului vechi ţi-ai luat un sistem video de ultima generaţie, atunci neapărat trebuie să schimbi şi prizele şi tipul de alimentare... Aceşti impostori-tampon întreţin cu stoicism o confuzie grobiană: cea dintre Inocenţă şi Ignoranţă. Proorocii şi gânditorii din vremile apuse ştiau despre Suflet şi despre Divinitate atât de mult în comparaţie cu noi, contemporanii, tocmai pentru că erau inocenţi. Adică curaţi. Sub efectul pervers al efectului de turmă ne îmbulzim azi să-i considerăm (odată cu luminaţii noştri îndrumători vii) naivi, pentru a ne proteja mecanismele murdare de gândire pe care ni le-au construit şi care ne-au fost induse prin educaţie şi mai ales pentru a ne proteja aroganţa cu care ne-am asumat "dreptul" de a ne infecta copiii cu propriile noastre dejecţii mentale şi sufleteşti. În fapt de a extermina în copiii noştri, până la ultima suflare, inocenţa celor din străvechimi, cu care, inevitabil, în mod natural, copiii noştri continuă să se nască şi care dă părinţilor atâta deplorabilă bătaie de cap...În lumea guvernată de Politică (lume în care - prin organizare, adică prin ciclicitate şi persistenţă - suferinţa umană a atins cote inimaginabile ale Absurdului) mama dă naştere unei noi vieţi nu pentru că înţelege lumea în care trăieşte, ci pentru că îşi imaginează că, prin intermediul maternităţii (considerată drept împlinire, realizare etc), o va putea cunoaşte cu adevărat. Prin urmare copilul nu este, de fapt, o împlinire, o realizare etc., ci un instrument, un instrument al unei presupuse cunoaşteri. Un instrument de sacrificiu, consumabil şi, ceea ce este şi mai jalnic, absolut inutil, pentru că NICIODATĂ un suflet nu va înţelege lumea sau divinitatea prin intermediul unui alt suflet, ci doar prin sine însuşi, prin intermediul divinităţii care îl luminează din interior şi care trebuie lăsată să respire...La MULŢI ani! Urarea asta românească conţine în ea spaima de moarte şi dezinteresul pentru fericire. Happy New Year, Bonne Année, Felice Anno Nuovo – toate popoarele par să dea prioritate calităţii vieţii, numai noi cantităţii. Este şi asta o dovadă a mentalităţii de sclav pe care poporul ăsta o poartă în sânge.Nu sinuciderea în sine este un păcat ci sentimentul cu care o comiţi. Dacă în momentul decisiv nu ai în minte şi în faţa ochilor decât lumina spre care te vei înălţa şi spaţiile de dincolo de oglinzi, nici un zeu n-are a te lua la întrebări.Mai seducătoare decât ideea de mort nu este decât cea de mort – VIVANT...Liiceanu propune ideea că fiecare suflet individual, pentru a fi fericit, trebuie să-şi CONSTRUIASCĂ (el însuşi, din resurse proprii, nu impus din afară) un sistem de iluzii din care să aibă grijă să nu iasă niciodată. Mentalitate de şoricel: construieşte-ţi cutiuţa ta şi chiţăie acolo cât pofteşti... Cu alte cuvinte, dacă nu suporţi Minciuna Generală, inventează-ţi Minciuna ta, individuală. Scopul lor, al filozofilor contemporani adică, al urmaşilor profeţilor şi proorocilor adică, nu mai este eliberarea sufletului individua,l ci adaptarea lui la mocirla înconjurătoare. Ne invită să ne resemnăm... Probabil sub pretextul mizerabil şi confuzionist potrivit căruia „Trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt, să fim mulţumiţi de condiţia noastră, aşa cum este”. Filozofie de precupeaţă. Din oamenii lui Dumnezeu au ajuns măscăricii noului Zeu: Politica. Din profeţi şi prooroci nu s-au ales decât nişte vraci jigăriţi, cu inimile împietrite şi cu gâturile înţepenite care nu mai prescriu leacuri, ci halucinogene digerabile pentru bururieni umane... (…)Patriotismul ca şi nevastotismul este îndrăgostirea de limite a limitaţilor.„Viaţa ne calcă pe cap iar moartea pe urme” Leonard Ancuţa.Trei vorbe româneşti memorabile: „A ars moara, dar şi şoarecii s-au dus dracului” (se va aplica perfect în era post-atomică); „Mila popii e totuna cu mila cucului” şi „A faptelor rele începătură spre rău sfârşit pleacă”... Shakespeare spune că „Laşii mor de mai multe ori înainte de a muri”. Atunci înseamnă că laşii trebuie să fie nişte adevăraţi privilegiaţi ai sorţii.
Ce înseamnă „normalitate”? Dacă m-am născut în 1967, nu ar fi fost oare „normal” să am acces direct, să particip efectiv şi deplin la lumea acelor vremuri, la lumea în care m-am ivit? Enormele maşini americane cu cozi de rachetă, coafurile ovale, ochelarii de soare cu colţuri ascuţite, rock'n roll-ul, aselenizarea, de ce nu mi s-a dat dreptul, prin naştere, de a participa pe viu la toate astea? Dacă eram viu, aş fi avut dreptul să particip pe VIU la toate astea. De ce sunt condamnat la nostalgia asta retrospectivă absurdă şi frustrantă, la senzaţia asta persistentă că am pierdut ceva indispensabil la care puteam avea acces. Despre ce fel de „ordine” putem vorbi, când nu ţi se acordă accesul la luciditate decât după 30, 40, 50 de ani de la naştere? Şi poate nici atunci... Dacă Creatorul acestei lumi ar fi avut o „minte” metodică, ordonată, nobilă, fără îndoială că nu şi-ar fi lăsat creaturile să băltească atâta amar de vreme în propria ignoranţă. Principiul Creşterii şi Descreşterii e o absurditate, atâta vreme cât pe parcursul Creşterii, adică a celei mai frumoase părţi a Vieţii eşti inconştient iar pe parcursul Descreşterii devii amnezic, incoerent şi strâmb. Îmi este din ce în ce mai clar că Viaţa nu este nici pe departe un apogeu al Creaţiei, un fel de bijuterie a coroanei, aşa cum se încearcă să ni se spună, ci pur şi simplu un accident nefericit al materiei. Nu e nimic „miraculos” în evoluţia individului. Poate doar erecţia...Aş fi preferat să mă nasc în vârful Pantei şi apoi să cobor continuu. Ce rost are să urci, pentru ca apoi să cobori? E o cruzime absolut gratuită a Proiectantului. Pentru că la spaima Descreşterii se adaugă această insuportabilă nostalgie a fostei înfloriri – la care nu ai avut dreptul să participi deplin. Această lume şi această viaţă nu pot fi decât rodul unei minţi periferice, suburbane, de mâna a doua. În lumea divinităţilor el trebuie să fi fost doar pleava...Este inevitabil sindromul „prea târziu” pentru cel care vrea cu adevărat să înţeleagă pe ce lume trăieşte. Să afli despre propria ta naştere, despre propria ta viaţă, din fotografii, din poveşti, doar de la alţii, mereu de la alţii şi apoi să înţelegi brusc că nu te poţi baza decât pe tine însuţi şi că, de fapt, tot acel răstimp trebuie să-l consideri definitiv pierdut, toate astea nu au nici un sens, pentru că totdeauna ceea ce afli de la alţii este o înfiorătoare omletă amestecată cu ulei ars de motor, cu bomboane de ciocolată şi cu cuie ruginite pe care, dacă o înghiţi ...Pretind să mi se dea dreptul de a mă ţine pe mine însumi, nou născut, în braţe şi nu copia miniaturizată, roşie şi descărnată, faţă de care nu pot avea înţelegere (atâta timp cât nu am avut acces la mine însumi de la bun început) şi căreia trebuie să-i spun „copilul meu”Al meu sau al lui Dumnezeu?Născut într-o lume care nu mai există decât în amintiri. Fantomă în propria ta viaţă.Poate că eu, sufletul, ar fi trebuit să îmi amintesc totul, de la început. Dar, din păcate, locuinţa mea nu este acest trup, amin.(…) Pamfil Şeicaru despre Cioran: „Nu ne este, desigur, indiferentă atitudinea unui român care, izbutind să-şi creeze un prestigiu literar, să obţină audienţa elitei intelectuale franceze, accentuează renegarea prin insulte aduse neamului căruia, fatalitate biologică, îi aparţine totuşi. Eleganţa stilului, rafinata cizelare a frazei nu sunt suficiente ca să acopere trivialitatea morală a atitudinii...”A aparţine unui neam, unui popor, unei ţări este desigur o fatalitat,e dar o fatalitate POLITICĂ, nu biologică. Nu Dumnezeu a consacrat noţiunea de neam, ţară, patriotism etc... Doar oamenii fără Dumnezeu fac asemenea confuzii...Cioran nu a avut nevoie de nici o ţară, pentru că l-a avut de partea sa, în ciuda tuturor aparenţelor, pe Dumnezeu.„Eleganţa stilului, rafinata cizelare a frazei” atâta pricepe Pamfil din Cioran. Nu vede sufletul. Pentru că oamenii fără Dumnezeu nu văd suflete. Nu le văd şi în consecinţă calcă pe ele. Ca în străchini.(…)Visez o lume în care curvele să nu aibă dreptul de a-şi practica meseria decât îmbrăcate în uniforme de poliţist...(…)Porcii par că zâmbesc, dar asta nu înseamnă că sunt şi fericiţi.Adevăratul obiect al adoraţiei materne nu este copilul ci falusul. Şi aşa va fi mereu câtă vreme această specie va accepta ca zeu suprem Politica. De ce? Pentru că în absenţa din conştiinţă a Divinităţii (înlocuită aici cu un surogat nociv aşa cum este Politica – maşină, casă, bani, şcoală, protocultură, biserică, ortodoxism, catolicism, pupincurism şi tot restul gunoaielor inventate de Ea pentru a ne menţine în Întuneric), spiritul se orientează către plăcerea carnală. Extazul, beatitudinea dacă nu este mistică, nu poate fi altfel decât sexuală. Seninătatea Paradisului pierdut nu poate fi înlocuită altfel...Într-un parc zoologic din China un urs Panda a fost filmat strănutând de 16 ori în doar 30 de secunde, după care a căzut la pământ, epuizat...Rana adâncă pe care Şcoala mi-a provocat-o, imensa înşelăciune căreia i-am căzut pradă prosteşte şi disperarea la gândul că nu am fost în stare să fug de acolo cât mai curând, fac ca inteligenţa mea să se comporte adesea ca un şarpe decapitat. Dar nebun nu sunt încă...Dezbrăcarea de ghilimele...Unul dintre atuurile mele cele mai importante este acela că îmi uit spaimele cu aceeaşi consecvenţă cu care îmi uit bucuriile...Trei cuvinte ca trei grenade într-o frază a lui Cioran: „FORŢA unui caracter PUTERNIC stă în refuzurile sale MASIVE”. Punct. Păcat pentru el că nu şi-a putut permite luxul de a nu publica niciodată...„Jurnal – filozofie coborâtă la condiţia de calendar intim” scrie undeva tot el. Ce bine ar fi ca inspiraţia să-ţi vină cu aceeaşi punctualitate ca şi menstruaţia!De mai multe nopţi nu mai pot adormi decât imaginându-mi, în întuneric, cum, izolat într-o locaţie inaccesibilă şi invizibilă, împuşc oameni la întâmplare, pe stradă. Cel mai mult mă linişteşte imaginea poliţiştilor disperaţi care ripostează de pe poziţii defensive, trag zadarnic în direcţia mea apoi încearcă să ia cu asalt poziţia pe care mă aflu, se apropie vertiginos şi trec prin mine ca printr-o pânză de fum... Apoi observă că sursa împuşcăturilor a rămas în spatele lor. Sunt contrariaţi, speriaţi, dispersaţi, neputincioşi. Când se opresc în dreptul meu, blocându-mi câmpul vizual îi împuşc fără să clipesc, cu o voluptate nepământeană. Apoi mi se face milă. Şi adorm...Oamenii fac copii convinşi că astfel duc mai departe anumite valori, inclusiv spirituale. Dar înmulţirea, pentru Dumnezeu, înmulţirea înseamnă Cantitate nu Calitate! Nu prin înmulţire ne putem salva! Chiar dacă valoarea, într-o oarecare măsură, putem spune că e dusă mai departe, ea nu are şanse de supravieţuire din pricina numărului prea mare de exponenţi la care e nevoită să se raporteze. Cu cât mai mulţi receptori, cu atât Valoarea va fi mai prost înţeleasă. Cu atât Valoarea este forţată să devină Dogmă şi este forţată să devină Dogmă din simplul motiv că nu mai există posibilitatea fizică ca ea, Valoarea, să fie simţită, asimilată, de atâtea şi atâtea inimi şi creiere. Nu e nevoie de toate astea. Dimpotrivă. Marii oameni, elitiştii, formează cercuri mici în jurul valorilor, nu din pricina ipocriziei sau trufiei, ci din pricina acestui adevăr elementar, că Valoarea raportată la prea mulţi receptori îşi pierde sensul. Nu este vorba aici de prostia sau ignoranţa sau obtuzitatea maselor, ci de cantitatea lor. O valoare care avea un sens pentru cele câteva milioane de oameni ai antichităţii, nu mai poate avea sensul primordial pentru cele 6 miliarde câţi suntem acum şi asta nu pentru că suntem proşti ci pentru că suntem mulţi, prea mulţi. Chiar dacă cele 6 miliarde am fi genii, clarvăzători, prooroci unul şi unul, efectul ar fi acelaşi: pierderea sensului primordial, opacizarea, apoi dispreţul şi în final Prostia, marea Prostie contemporană care a reuşit să amputeze sensul Poetic, deci Religios, al vieţii...Concluzie: ne înmulţim din prostie şi ne prostim înmulţindu-ne. (Cauza trebuie lăsată îmbrăţişată cu efectul)...„Sophia, care este Înţelepciunea Înţelegerii şi care constituie un eon, a conceput dintr-un gând al ei însăşi (...) Voia să creeze ceva aidoma ei însăşi, dar fără consimţământul spiritului, care nu încuviinţase, fără partenerul ei şi fără chibzuiala lui. Masculinul nu-şi dăduse aprobarea. Ea nu şi-a găsit partenerul ei, a gândit aceasta fără consimţământul spiritului şi fără cunoaşterea partenerului ei. Totuşi ea a dat naştere. Şi, ca urmare a invincibilei puteri dinlăuntrul ei gândul ei nu a fost un gând nerodnic. Ceva a ieşit din ea, ceva ce era imperfect şi diferit ca înfăţişare de ea, căci a creat fără partenerul ei. Nu semăna cu mama sa şi era diform” (Cartea secretă a lui Ioan II: 9-10, Nag Hammadi)Tipul de traumatism de care suferă astăzi lumea creştină „civilizată” este identic cu cel de care suferă un copil fără tată, un copil născut fără consimţământul tatălui, deci un copil cu care Tatăl nu vrea să aibă de-a face...Mama acestei lumi este Politica, o mamă care şi-a înşelat Dumnezeul...Lumea în care m-am ivit este un copil nu din flori ci din buruieni. Din buruienile gândirii muiereşti...Este copilul unei mari fugite de-acasă, care a născut în mocirlă. Umezeala... lui Hermes...De ce vrei să înţelegi acum ce se întâmplă Dincolo, nu ai să vezi oricum după ce ai să mori? m-a întrebat iubita. Adică: De ce trebuie să-l caut pe Dumnezeu încă din timpul vieţii? N-am să-l întâlnesc oricum după moarte?Dar dacă atunci, după ieşirea din trup, ai să fii pusă în situaţia de a alege între două direcţii ireversibile, atunci cum vei cunoaşte drumul cel bun? Dacă nu îi afli încă de acum culoarea, mirosul, luminozitatea, umbrele... cum ai să ştii drumul?La naiba cu toate limbile „străine”. Contează doar limba în care cauţi divinitatea...(…) În epoca modernă nu mai există nici un fel de PRESIUNE SELECTIVĂ asupra speciei... (Konrad Lorenz)Fiecare victorie îi adâncea şi mai mult sentimentul că nu va obţine niciodată adevărata Victorie...Nu îmi amintesc să fi avut vreodată în viaţă o victorie, un succes, o bucurie cât de mică sau cât de mare, care să nu conţină un sâmbure amar. Sigur că de fiecare dată am avut prilejul de a trece peste, de a-l ignora, de mă bălăci în partea reconfortantă a sentimentului, dar... am stat faţă în faţă, eu şi sâmburele... aşteptând.Nu văd mobilul sosirii mele pe această lume decât în faptul că mama a ştiut să-şi înfrângă, în cadru legal, timiditatea sexuală...A fi credincios înseamnă a nu participa la competiţie.(…)
„Facă-se voia Ta!” – ca şi cum El ar avea nevoie de încuviinţarea ta! Ce-ar fi să începem prin a asculta ce spunem?(…) Tot ce ar fi trebuit să mă ambiţioneze mă plictiseşte şi m-a plictisit dintotdeauna... În clasa a II m-a pufnit un hohot interminabil de râs atunci când colegul Burlan a început să mă lovească cu pumnii într-o demonstraţie de forţă în faţa clasei... Se străduiau să râdă, dar apoi au tăcut... le stricasem distracţiaRadiografia oricărei iniţiative, aşezată în dreptul Luminii, scoate în evidenţă clipa Marei Evanescenţe...(…)
În Natură nu există prezumţia de nevinovăţie...A trăi printre oameni ca o minge de foc. Nestinsă. Dar îngheţată...Patria – ansamblu de linii trasate pe hartă de degete grăsuţe, transpirate şi manichiuretate...Dacă în jurul locului în care te-ai născut nişte maimuţe hiperkinetice au decis să traseze nişte linii, să planteze pe ele din loc în loc maimuţe înarmate, să construiască clădiri gigantice pe care au înfipt cârpe colorate în vârf de băţ şi să proclame că toate astea le dau dreptul de viaţă şi de moarte asupra sufletului tău – asta nu înseamnă că trebuie să le iei şi în serios. Rezistenţa nu înseamnă revoluţie...Poate că într-adevăr, n-avem ce „face”, dar avem ce fi. Ce deveni...„Numai marii eroi ştiu să rămână anonimi” (replică din comedia franceză Jandarmul la New York, cu Luis de Funes)„Un autor trebuie să fie împins de talentul său, nu să-l dirijeze şi să-l exploateze” (Cioran)În raport cu natura umană înţelepciunea e un hoţ. Intră şi iese din casă pe furiş şi fură EXACT ceea ce trebuie să fure...(…)
Preoţii îşi spun „intermediarii” lui Dumnezeu. Cei care au instituţionalizat relaţia cu divinitatea, transformând-o astfel într-una dintre cele mai sigure şi prospere afaceri, nu pot gândi decât în termeni tehnici: „intermediar”, „comision”, „contribuţie” etc Trăieşti ştiind că poţi muri în orice clipă şi totuşi îţi asumi responsabilităţi. Ţicneală colectivă...(…) În cinci decenii de activitate Eugenio Montale a publicat 450 de pagini. 9 pagini pe an!„Cine spune într-o oră ceea ce poate spune în trei minute e capabil de ticăloşii şi mai mari”.(proverb chinez citat la TV de fostul primar al Braşovului)Nu neg că ideea de rugăciune în public ar avea ceva frumos în ea. Dar nu suntem îngeri. Nu mai suntem îngeri! Sufletele ne sunt spurcate de Politică imediat după naştere şi nu putem nădăjdui la salvare prin nici un fel de metode colective. Adică politice. Este ca şi cum am ara peste holde. Ideea de frăţie a fost furată de Politică şi folosită de aceasta în scopul exclusiv al propriei Îmbuibări. Ciumaţii nu au dreptul să se îmbrăţişeze. Nici între ei, dar mai ales nu au dreptul să-şi îmbrăţişeze copiii. Să-şi atingă copiii! Halucinaţia asta trebuie, într-un fel sau altul, adusă în lumină şi dezintegrată...De ce nu există o Asociaţie a oamenilor de Bun Simţ? Pentru că Bunul Simţ respinge ideea de asociaţie, partid, fundaţie, colectivitate, grupă, clasă, castă, turmă. Turma este o treaptă a evoluţiei care trebuie depăşită, - de vreme ce suntem capabili de sentimente divine aşa cum este Bunul Simţ. Turma se întemeiază pe Frică. Evoluţie înseamnă trecerea de la Frică la Dragoste. Adică de la gloată la însingurare...Competiţia înseamnă în primul rând Frica de concurenţă. Nu vrem să ne dovedim „forţa” decât în măsura în care vrem să dovedim că ne putem înfrânge Frica. Şi nu vrem să ne luptăm cu Frica decât pentru că suntem suficient de orbi ca să ne lăsăm copleşiţi de ea...(…)
Orice încercare de cunoaştere a sufletului uman care exclude Poezia este dovada unei dezgustătoare alienări... Orice „profesie” este, într-adevăr o chemare. Dar o chemare tunsă de raze...(…)
Să îngădui ca trupul să-ţi fie găsit, după ce te-ai sinucis, nu este decât dovada că, în fond, îţi doreşti o înmormântare cu public. Îţi doreşti să fii bocit... (…)„Maturitatea” este o afacere în care sufletul, odată intrat, nu are decât de pierdut...(…)
A intra în rândul „consacraţilor”, a accepta rolul, înseamnă a te accepta tacit ca etalon pentru sufletele neconsacraţilor...(…)
Atâta timp cât Politica va fi zeul acestei lumi, NU CEEA CE INTRĂ ÎN VAGIN SPURCĂ FEMEIA, CI CEEA CE IESE DIN VAGIN, ACEEA SPURCĂ FEMEIA...(…)
Prea puţini autori au reuşit să redea în literatură măreţia femeilor singure. Ale marilor singuratice. Printr-o hidoasă pervertire, printr-o dezgustătoare obnubilare poate, conştiinţa colectivă pare să nu admită mitul femeii singure (cel puţin în cultura occidentală) o confundă cu ratarea, tragedia etc. Dickens spre exemplu face un imens deserviciu sacrului feminin, zugrăvind-o drept tragică, ratată, prăfuită, părăsită. Splendoarea singurătăţii feminine, asociată şi spurcată sistematic cu ideea de „femeie fără căpătâi”, „curvă” etc – este sursa primordială a dramei cotidiene nu numai a sufletului feminin ci şi a atâtor şi atâtor căsnicii (dacă nu cumva a tuturor) pentru că disperarea de a nu cădea în "dizgraţie" o împinge pe femeie la manevre psihice şi sentimentale care îi intoxică şi distrug nu doar propria fiinţă ci şi pe aceea a celui care o iubeşte, care încearcă să o iubească cu adevărat... Biserica şi toate celelalte instituţii ale Statului din toate timpurile cunosc perfect acest mecansim de funcţionare al sufletului uman şi l-au folosit din toate timpurile şi îl folosesc încă şi azi cu un scop extrem de precis...„Să lăsăm sperma unui bărbat să putrezească de la sine într-o retortă sigilată împreună cu un venitar equinus (pântecele unui cal) ajuns într-o stare foarte avansată de putrefacţie, timp de patruzeci de zile, sau până când o formă începe, în cele din urmă, să prindă viaţă, să se mişte şi să se agite, aşa cum se poate vedea foarte uşor. După trecerea acestui interval de timp această fiinţă va semăna într-o oarecare măsură, cu o fiinţă umană, dar, cu toate acestea, va fi transparentă şi fără trup. Dacă acum, după toate acestea, va fi hrănită în fiecare zi cu grijă şi prudenţă cu Arcanum de sânge omenesc şi va fi menţinută patruzeci de săptămâni la căldura neîncetată şi egală dată de venter equinus, din acel moment va deveni un adevărat copil viu, care posedă toate membrele unui copil născut dintr-o femeie, DAR FIIND MULT MAI MIC” (Paracelsus, Despre Natura Lucrurilor)Din astfel de oameni MICI au ieşit legile omeneşti, legile plăsmuite de Politică pentru înrobirea sufletului omenesc, inclusiv legea care i-a furat femeii dreptul la singurătate. Şi Dickens este unul dintre ei...„Proştii lumii au fost cei care au întemeiat religia, ritualurile, legea, credinţa şi rânduiala vieţii” (Giordano Bruno – Cabala calului Pegas, cu adăugirea Măgarului Cilenic 1585)Însingurarea nu are nimic tragic în ea. Însingurarea ţine în proporţie de 100% de D-I-V-I-N-I-T-A-T-E. Suntem educaţi să ne nimicim singurătatea, suntem educaţi să ne simţim alienaţi atunci când ne cerem dreptul la singurătate, suntem educaţi chiar să ne autodispreţuim dacă nu suntem „în stare” să alungăm singurătatea. Şi toate astea au un scop P-O-L-I-T-I-C extrem de precis...Este şi unul din motivele pentru care cele mai intense şi profunde niveluri ale comunicării intelectuale nu mai pot fi atinse decât prin scris-citit, prin carte, prin literatură. Partea divină a fiinţei umane a fost în asemenea măsură şi atât de multă vreme batjocorită cu neruşinare în mod instituţional, încât comunicarea reală nu se mai poate realiza deplin decât în afara contactului fizic (vizual, olfactiv, tactil etc) între indivizi. (De altfel în pictură portretul uman aproape că a dispărut) În viaţa socială de zi cu zi echilibrul dintre senzorial şi extrasenzorial a fost alterat în asemenea măsură (în favoarea senzorialului) încât sufletul nu se mai poate reface decât în singurătate, acolo unde, în sfârşit, extrasenzorialul nu mai este atacat...(…)
În afara relaţiilor interumane mai există oare pe lume altă sursă a nefericirii?(…)
Această pungă cu mercur numită suflet...Cel mai bun patinator din lume. Cel mai bun fotbalist din lume. Cel mai bun scriitor din lume... Toate astea ar avea sens dacă lumea asta a noastră, tangibilă, mundană, ar fi
(…)
În caietul de amintiri al copilăriei mele tata a notat la 21 aprilie 1973 că uitându-mă spre faţa mamei, de jos în sus, aş fi exclamat: „Mamă, ce întuneric e în nările tale!”Dacă vrei legitimitate în faţa oamenilor nu ai altă cale decât aceea de a renunţa la legitimitate în faţa lui Dumnezeu. Şi viceversa...(…)
Persecuţiile sociale, religioase etc la adresa femeii de-a lungul istoriei, statutul „inferior” la care bărbatul a forţat-o, toate astea reprezintă poate un ritual prin care bărbatul A SIMŢIT nevoia de a-i reaminti femeii mereu, prin orice mijloace, cu orice preţ pierderea Paradisului. Pentru că ea, femeia, mai înspăimântată poate de sălbăticie, este implicit mai grăbită să uite, mai determinată de a renunţa la Divinitate în favoarea confortului. Cu fiecare copil pe care îl aduce pe lume, în lumea civilizată (adică de după ieşirea din sălbăticie şi închiderea în cetăţi, adică de după ieşirea de sub Legea divină şi intrarea în auto-proclamata Lege Omenească) adică cu fiecare suflet pe care îl smulge din Paradis pentru a-l arunca în mocirla Civilizaţiei Politice, femeia întăreşte această blasfemie (cu acordul tacit al bărbatului) Acesta, deşi neputincios în legătură cu decizia asupra naşterii (nu el decide când, cum şi mai ales dacă un suflet proaspăt vine sau nu pe lume), nu a avut niciodată şi nu are încă tăria de a recunoaşte că povara care îi apasă conştiinţa şi subconştientul de atâtea milenii, acel Păcat primordial evidenţiat în toate religiile lumii, nu poate fi înlăturat decât prin renunţarea la Cetate (Politică) şi întoarcerea în sălbăticie (Paradis). Este adevărat poate că Femeia a jucat rolul principal în comiterea Păcatului, dar nu prin ispita sexuală ci prin altă ispită, mai perversă, aceea a confortului – aşa cum în prezent delirul bijuteriilor, casei, maşinii, „bunăstării” etc este cel care în definitiv dictează evoluţia cuplului, deci a familiei, deci a comunităţii, deci a lumii – tot aşa, la momentul acela Z, pierdut în negura vremurilor, pierderea Inocenţei, a Paradisului a început poate cu un „Iubitule, mi-e frig!” „Iubitule, nu mai vreau fructe, vreau friptură!” etc etc... Abia apoi unul dintre noi (prima secătură din istorie) trebuie să fi venit cu ideea genială: „Să părăsim pădurile! Să ne construim cetăţi! Să ne organizăm!”...„SĂ NE ORGANIZĂM!” – adică să renunţăm la Dragoste! Adică la Inocenţă...Acum, în epoca modernă, tendinţa egalitarismului dintre sexe încearcă să şteargă cu totul din memoria colectivă pierderea Paradisului. Bărbatul nu mai are energia psihică şi tăria morală de a mai menţine, măcar la nivel de ritual, amintirea Paradisului...Iată de ce urmaşii noştri se vor întoarce poate în Paradis, dar nu datorită înţelepciunii noastre, a strămoşilor lor, ci dimpotrivă (contrariile se ating, cercul se închide), ca urmare a autodistrugerii la care ne va fi dus imbecilitatea noastră morală, a erei post-atomice, pe care depăşind-o ascunşi prin peşteri şi alte coclauri, vor trăi din nou ceea ce cu toţii am visat dintotdeauna şi visăm încă şi acum...Aşadar nu înmulţirea naturală, în păduri şi peşteri ci cea din interiorul Cetăţii, al Politicii este blestemul care ne apasă pe umeri şi care ne strânge tâmplele ca într-o menghină... Tatăl care îngenunchează în faţa Politicii, cu capul plecat, întinzându-i propriul copil: „Iată, ţi-l dăruiesc, fă ce vrei cu el” asta, doar asta e sursa mlaştinii morale în care ne zvârcolim. Nimic altceva. Toate celelalte decurg din această inconştienţă...Este firesc, în aceste condiţii, ca Politica, cu toate armele pe care le deţine (Familie, Şcoală, Biserică etc) să deturneze atenţia Femeii de la Adevăratul Păcat (naşterea între zidurile Cetăţii) către un fals, imaginar păcat şi anume contactul sexual absolut liber şi necondiţionat, după dorinţa INIMII, aşa cum se producea el în Paradis... Pentru că ţinta Politicii este Inima şi Sufletul...Nu înţeleg care sunt meritele speciei noastre în raport cu Natura. Care sunt meritele care să-i justifice existenţa, care să ne dea dreptul la perpetuare. Dacă eu, individ, supus Politicii, sunt dator ca pentru casă, îmbrăcăminte, hrană etc să plătesc cu forţa mea de muncă, cu cea mai mare parte a energiilor psihice, cu libertatea mea spirituală, cu timpul pe care ar fi trebuit să-l acord meditaţiei, cititului etc, să sacrific toate astea pentru „binele comunităţii” atunci vin şi întreb: „Cu ce plăteşte ea, Comunitatea, Statul, Politica dreptul la existenţă pe care i-l acordă Natura?” Are Natura ceva de câştigat de pe urma acestui Spaţiu Artificial pe care l-am creat, a acestei tumori maligne pe care o poartă în spinare şi pe care o numim Civilizaţie? Reperele noastre (care ne sunt implantate în minte încă din copilărie) sunt ambiţioşii nu înţelepţii. Este principalul motiv pentru care în loc să iubim facem copii şi în loc să scriem publicăm...Toate conceptele pe care filozofii antici şi-au întemeiat teoriile privind Statul şi viabilitatea lui în raport cu Natura sunt nule pentru simplul motiv că, aşa cum avea să constate mai târziu Tolstoi, noţiunea de Organizare o exclude pe cea de Dragoste. Ei încă mai sperau la ceva ce astăzi nu se confirmă....(…)
Cineva povesteşte fascinat despre altcineva: „Era în el ceva neomenesc...” Dar în orice om există ceva neomenesc! Şi criminalul şi curva şi poetul şi profeţii şi gardienii şi bucătăresele şi copiii şi mamele şi îngerii şi mecanicii de locomotivă, toţi au în ei ceva „neomenesc”. Important este cum se declanşează şi cum este administrat acel „neomenesc”. Cum dirijezi „neomenescul” din tine?Ceea ce (cu neîndreptăţită spaimă) numim „FOCUL IADULUI” de cele mai multe ori nu este decât arsura nemiloasă a Luminii asupra Ochiului care o uitase. (Pentru Nicetas viaţa nu este decât un accident al luminii...)(…)
Dacă te-ai întoarce în sălbăticie ai avea şansele pe care un porc domestic le-ar avea întorcându-se printre mistreţi. Dar dacă preferi viaţa de porc, n-ai decât să te bălăceşti în noroi... (…)
Acum, 25 aprilie 2009 seara, simt că sunt din nou eliminat dintr-un anus viguros. Dacă de data asta nici o pasăre nu mă va mai ciuguli, probabil că voi prinde rădăcini. În sfârşit...Nu există nici o poruncă divină „Suportă-ţi aproapele”. Există doar „Iubeşte-ţi aproapele”. E doar o chestiune de distanţe...(…)
Sunt oameni (şi mai ales femei) care îşi caută partener de viaţă din simplul motiv că nu pot suporta Lumina Divină. Îşi folosesc partenerul pe post de umbrelă de soare. Ştiu că Lumina există, că este Divină şi cât se poate de eliberatoare şi de mântuitoare... dar le e frică de Ea... (Focul Iadului) De aceea în Bardo Todol se spune răspicat că, după moarte, nu trebuie să ocoleşti lumina orbitoare, ci dimpotrivă, să intri drept în Ea! Şi totuşi, mulţi şi multe nici atunci nu se îndură...Democraţia nu este altceva decât instaurarea dictaturii Cantităţii asupa Calităţii. Şi sunt atâţia oameni de cea mai bună calitate care se fac că nu pricep asta...„Ce vrei de fapt?” mă tot întreabă oamenii. Când eram mic mă întrebau direct. Acum, că sunt mare, la fel de des, dar mai mult din priviri. Şi mă bucură nedumerirea asta. E poate semn că mă eliberez de dorinţe. Dacă nu cumva acolo, în molozul lor, n-or fi la fel de contradictorii ca la început...(…)
Mă comport mereu ca şi cum Copilăria ar trebui să se întoarcă în orice clipă. Conduita mea interioară are în permanenţă preocuparea asta: „Să nu vină cumva Copilăria şi să te găsească nepregătit”. De aici poate şi ineficienţa mea socială cronică...(…)
Presupun că această viaţă ne oferă nişte oportunităţi speciale care ne vor fi inaccesibile Dincolo. Sunt perfect conştient de asta. Dar nu mă duce deloc capul să înţeleg care ar fi ele. Ştiu doar că tot ce ţine de Frumos şi de Bine în această lume, vine de Dincolo. Răul, prin natura sa, are vederi înguste, interese imediate etc – nu poate veni de Dincolo. Binele nu luptă niciodată cu Răul, pentru că nu are de ce (are de partea sa Eternitatea, Universul întreg). Casa lui nu e aici. Aici sunt doar umbrele lui, miresmele lui (poate de aceea poeţii seamănă atât de mult cu fantomele) Răul în schimb, ca să supravieţuiască, trebuie să dea TOT ce poate, AICI şi ACUM! De aceea lupta nu se dă niciodată între Bine şi Rău, ci între un rău mai mic (care este luat drept Bine) şi un altul mai mare...(…)
Nevoia de contact fizic, ADICĂ SENZORIAL, (vizual, tactil, auditiv, olfactiv, gustativ, sexual) – NU E DRAGOSTE! Aversiunea faţă de intimitatea partenerului NU E DRAGOSTE!!!E doar o penibilă nevoie de posesiune.(…)
Nu am nici un motiv să cred că Isus ar fi în alt Paradis decât în cel în care se află şi Lao Tse şi Osiris şi Buda şi Zarathustra şi Mahomed şi Socrate şi Epictet şi Rilke şi Cioran şi toţi cei care au văzut, încă din timpul vieţii, Paradisul. (Nu poţi ajunge nicăieri fără ca în prealabil să localizezi exact destinaţia...) Educaţia Familie-Şcoală spune: „Ascunde cuvintele urâte. Înghite-le! Transformă-le în ură! Căci ura este cea care mişcă lumea noastră”Ceea ce a păţit Petru atunci când s-a îndoit că poate merge pe apă este exact ceea ce se întâmplă cu personajele din desenele animate care fac ultimii paşi ai cursei deasupra prăpastiei şi apoi cad în gol (Road runner şi coiotul). Cât timp eşti inconştient eşti mântuit. Abia după ce îţi vii „în fire” te prăbuşeşti. De aceea toţi cei care par „în toate minţile” sunt atât de siguri pe ei, echilibraţi, ne dau sfaturi, ne educă, etc – pentru că ei toţi, cu tot cu instituţiile lor, sunt prăbuşiţi pe fundul prăpastiei, nu mai au unde să cadă, sunt în echilibru... De aceea părintele urlă copilului: „Ce ai mă, eşti INCONŞTIENT?”(…)
Dacă ar dori cu adevărat să formeze caractere puternice, Şcoala ar înfiinţa cursuri de sinucidere. Una dintre lecţii ne-ar învăţa cum să ne sinucidem fără ca trupul să ne fie vreodată găsit de semeni...Orar:LuniFizicăAlgebrăLiteraturăSinucidereEducaţie FizicăDespre Moarte ar trebui să vorbim mai cu viaţă.(…)
Extrasenzorialul la Seneca este diluat, apoi cristalizat şi închis în cutiuţe ermetice minuţios etichetate... Lăcomie în stadiu incipient. Mai târziu, filozofii care au stricat Filozofia au făcut-o tot din Lăcomie, din aceeaşi Lăcomie cu care politicienii au stricat ideea de Frăţie. Iar cuvântul „filozofie” este folosit astăzi ca termen peiorativ („Lasă-mă cu filozofia asta” „Asta-i filozofie” etc) tocmai din pricina acestei Lăcomii. Seneca este unul din precursorii acestei Lăcomii (care a culminat cu Heidegger etc). Sistemele filozofice sunt creaţii ale Lăcomiei...Meandru – râu în Asia Mică, care se varsă în el însuşi...Capacitatea omului de a lua asupra sa păcatul aproapelui. Copilul care roşeşte în locul mamei.(…)
Cretinizarea celebrităţilor provine din această supradoză de admiraţie libidinoasă pe care le-o administrează „publicul”, admiraţie pe care o acceptă adesea nu doar pentru că ţin la celebritate ci chiar pentru că cred, în mod sincer, că pot schimba cu adevărat ceva în Bine la nivelul gloatei...(…)Avem poate datoria de a le asigura copiilor noştri existenţa fizică, dar în nici un caz pe cea spirituală... Sigur că Răul ar continua să curgă generaţii la rând în sângele urmaşilor noştri, dar dacă ne vom limita la transmiterea Răului fizic şi vom renunţa la ravagiile psihice pe care le provocăm cu atâta abnegaţie şi devotament copiilor, există o şansă ca Răul să fie, la un moment dat, înnăbuşit...(…)
Este motivul pentru care înţelepţii din vechime insistă pe necesitatea DISPREŢUIRII oricărei forme de Faimă sau Glorie, insistenţă pe care noi o punem acum, cretinizaţi, pe seama unei presupuse modestii...(…)
Misiunea de căpătâi a Şcolii şi a Familiei este deturnarea atenţiei sufletului de copil dinspre Divin către Omenesc...Sordidă clipa aceea în care femeia, cu o vorbă, cu o privire, cu un gest neaşteptat, îţi dă de ştire că "te-a luat în primire", că ai trecut "testul" şi că deci ai devenit proprietatea ei (adică "responsabilitatea" ei) Strâmbă şi greţoasă judecată... pentru că nu este judecata ei proprie, ci rodul unei îndelungi şi meticuloase manipulări instituţionale, pe care Politica a perfecţionat-o atât de bine de-a lungul vremurilor încât pare a ei, proprie... iar noi ne zbatem, strigăm, urlăm de durere şi o blestemăm pe ea, pe biata femeie... Femeia nu te întreabă "unde ai fost?" "pe unde umbli?" etc pentru că ar interesa-o prea tare răspunsul sincer la aceste întrebări, ci pentru a-ţi reaminti rolul instituţional pe care îl ai (?) faţă de trupul ei, adică faţă de asigurarea cu materie primă a fabricii de carne vie a Statului...(…)
În clipa aceea sordidă ţi se porunceşte să treci de la legea divină la legea omenească. Aici, doar doar în acest punct, contează cu adevărat voinţa proprie...(…)
Dacă numim primele noastre iubiri "trecătoare", cum de nu le uităm niciodată? Cine trece şi cine rămâne? E doar o chestiune de repere: ţi-ai luat ca reper legea omenească - atunci legea divină ţi se pare o umbră, o năzărire; şi invers: ţi-ai luat ca reper legea divină, atunci vezi legea omenească la adevărata ei valoare. Şi surâzi. Zâmbiţi vă rog!"Ceea ce este bun tânjeşte să fie slobozit, însă lucrurile care sunt rele iubesc înlănţuirea şi sclavia" (Hermes)Perversitatea complotului Familie-Şcoală potrivit căruia în viaţă trebuie să ne găsim "drumul". Dacă iei la mărunţit ideea de drum (aşa cum este ea concepută de complotul mai sus amintit) înţelegi că toate bornele lui kilometrice, toate indicatoarele, toate trecerile de pietoni şi chiar asfaltul şi benzinăriile nu sunt decât gunoaie şi că cel mai mare Gunoi este chiar destinaţia finală care ţi se propune: rămânerea şi renaşterea la infinit în această lume...(…)
Nu luptă decât cel care se îndoieşte de sine...(…)
Atât războiul cât şi pacea, duc tot la ură. Şi asta atâta timp cât ne vom îndârji să trăim "împreună".Biserica nu este (şi nici nu poate fi) "Casa" lui Dumnezeu. Este, în cel mai bun caz un fel de "cer" al oamenilor... care nu sunt în stare să-şi găsească un drum propriu spre el... şi, Doamne, sunt atât de mulţi cei care se înghesuie în... acest cer de piatră...Zeul suprem a creat un Zeu inferior care a creat Lumea care a creat Politica... Nu înţeleg de ce în nici o teogonie nu apare acest zeu: Politica. La urma urmei e singurul care poate fi luat de guler...Ciocănitoarele nu se dau cu capul de pereţi, lupii nu-şi smulg părul şi nici dromader care să-şi taie venele nu am văzut. Propensiunea pentru auto-vătămare nu provine din natură.. Omul ieşit din natură şi închis în cetăţi, omul scos de sub legile divine şi legat de propriile lui legi, doar această fiinţă este capabilă să-şi provoace singură suferinţă... şi asta în primul rând prin intermediul semenilorDe cum încetezi să provoci suferinţă celor din jur, devii "misterios"...(…)
Mama îmi povesteşte o întâmplare din copilărie, apoi oftează: "Când erai mic mă iubeai mai mult!" Mă întreb ce s-a întâmplat între timp...Este absolut evident că tot ceea ce e frumos în lumea simţurilor provine de Dincolo. Reflexii? Amintiri? Oricum nu vreau să am de-a face cu o lume care se hrăneşte cu resturi...Aştept ceva, nu ştiu ce, ceva care să-mi ia tristeţea asta care îmi stă pe obraz ca o lamă de cuţit. Nu muşcă, nu taie, nu zgârie. Doar aşteaptă...Nu are nici un sens să discuţi teme filozofice decât cu femeile. Cheia e la ele. Să aduci viaţa, adică Divinul, aici, pe pământ şi apoi să-l alăptezi, să-l înfăşezi, să-l parfumezi, să-l apretezi, să-i cânţi, să intri în posesia lui, să-l subordonezi sub cele mai diverse justificări imaginabile, să-i explici logica şi preceptele tale, legile tale pe care le-ai aflat de la alţii, să-i impui reguli, precepte şi dogme, să te mândreşti sau să te ruşinezi cu dânsul, să-l lauzi pentru "realizări" şi să-l pedepseşti pentru "greşeli" - iată ceea ce, la limită, s-ar putea numi SUPRA -NATURAL. - Sunteţi un om inteligent?- Nu întotdeauna...(…)
Spiritul blajin dispare din jurul nostru. Cei care erau blajini - se poate citi în ochi asta - sunt acum speriaţi şi încearcă să mimeze o agresivitate caraghioasă, care nu li se potriveşte şi care le umple inimile cu şi mai multă fiere. Cum să-i ajuţi? Cum să intervii? E oare suficient să aştepţi?Adevăratul resort care face să tresalte inima creştinului la contactul vizual cu imaginea lui Isus pe cruce este frica de Moarte şi nu respectul faţă de sacrificiu. Această confuzie este cultivată şi fructificată de Biserică în propriul său interes...- Cum te descurci cu durerile de neimaginat, copile?- Le trăiesc şi pe acelea, căci şi acelea sunt de trăit, nu de imaginat, părinte...Adevăratul mobil al dorinţei conştiente de a lăsa urmaşi este convingerea personală că nu există o lume de dincolo - ateismul absolut... Dorinţa conştientă de a avea copii, spre deosebire de instinctul de reproducere este o ditorsiune mentală indusă şi cultivată de Politică....Naşterea cu premeditare, în cadru instituţionalizat, naşterea sub patronajul Politicii este dovada ignoranţei materne şi urmarea directă a amputării Bunului Simţ primordial din sufletul mamei-fetiţă şi înlocuirea lui, prin educaţie, cu Bunul Simţ social...Leguma socială civilizată, dornică de confort sexual dar şi de o lecuţă de confort spiritual în acelaşi timp, îşi zice în mintea ei apretată: "Poate că există Dumnezeu, Paradis şi toate celelalte, DAR DACĂ NU EXISTĂ? N-ar fi mai bine să-mi asigur nemurirea lăsând aici, în lumea asta, o rămăşiţă din mine? Un suflet care să-mi poarte numele? Dacă nu găsesc nici o fereastră Dincolo, măcar să mă pot uita prin ochii lui, la lumea asta, pe care o ştiu, la mlaştina asta călduţă cu care atât de bine m-am obişnuit... Iar dacă, trăind, el va suferi chinurile pe care eu cu atâta măiestrie le-am evitat, ce-mi pasă mie? E treaba lui..."Apărusem în vis încălţat cu mormintele părinţilor mei. În stânga tata şi de-a dreapta mama... Eram înalt cam de 20 de metri şi, ce-i drept, încălţările mele cu cruci la vârfuri mă cam strângeau, mă cam strângeau...(…)
Blocurile - aceste testicule cubice din care aşteptăm răbdători să fim ejaculaţi în cimitire...A-ţi trăi viaţa "cum o vrea Dumnezeu". Această expresie a căpătat o conotaţie peiorativă, sub atenta supraveghere a Politicii - care, evident, nu lasă absolut nimic la întâmplare...La amiaza vieţii toate sentimentele, toate impulsurile, toate convingerile par să se autoneutralizeze: vezi cu atâta claritate "the dark site of the moon", încât lumea întreagă nu-ţi mai pare decât un biet bec...Privilegiul de a striga "Doamne" - indiferent ce ar urma după această exclamaţie...(…)
Marea Ticăloşie a Politicii nu este aceea că proclamă superioritatea unui individ în raport cu aproapele său - asta e absolut normal, se întâmplă peste tot în natură - ci că pretinde cu neruşinare că liderul are ca scop bunăstarea generală a supuşilor săi. Masculul Alfa nu-şi amăgeşte supuşii invitându-i să guste din hoit pentru ca apoi să îi sfâşie, ci îi pune la punct din capul locului: mai întâi eu şi apoi voi - este o atitudine infinit mai "umană" decât în celălalt caz...Imaginea luminoasă a părinţilor care se întipăreşte în mintea copilului - uneori pentru tot restul vieţii, caracterul luminos al acestei imagini, razele ei, nu provin din frumuseţea morală a părinţilor ci din curăţenia privirii cu care copilul a înregistrat acea imagine - curăţenie care apoi îi este nimicită prin educaţie...(…)
„Fidelitatea faţă de ţară e sacră” (Constituţia României, art...) Ar fi interesant de ştiut de ce Biserica nu s-a simţit niciodată obligată să dea un edict similar în favoarea lui Dumnezeu, şi nu a ţării: „Fidelitatea faţă de Dumnezeu este sacră”... Dar un edict prin care Biserica să impună fidelitatea sufletului individual faţă de legea divină ar complica enorm lucrurile... Ar însemna ca Biserica să-şi taie singură craca de sub picioare...Pentru că această cracă e omenească, nu divină...