(NOTA: acestor poeme le-am aruncat cateva boabe din balast)
peron pe partea stângă...
În fiecare zi îmi spun că trebuie să plec, că-n mine
n-a mai rămas
nici măcar o tristeţe
nu pot inventa lucruri
timpul mi s-a lipit de tălpi
şi e greu ca bucata de lut
tăvălită prin flăcări
oasele chircite unul într-altul
reazemă carnea puţină şi ea
doar jumătate de trup mai ţine umbra
peste nisipul ud
în fiecare zi
îmi spun că trebuie să plec ştiu
în mine există o gară cu peronul
pe partea stângă
biletul doar dus se cumpără
când Dumnezeu deschide albumul cu fotografii
priveşte şi lasă un semn
totul pare să fie perfect
cotrobăi prin sertare împachetez
şerveţelele cu dedicaţii
globul cu iluzii şi câteva zile
cât să-mi ajungă până la ultima oprire
de la o vreme începe să mă doară rău spatele
la ora când cocoşii echilibrează noaptea
tresar îmi rotesc ochii prin cameră
pipăi părul până mă pierd prin
respiraţia albă a pereţilor
dincolo geamul gândul se ghemuieşte în mine
într-un colţ al gurii
se opreşte o rugă
ca o tristeţe
stau încovoiat cu umerii grei
nici nu ştiu dacă am luat totul...
Un fel de înfrigurare
Câteodată
îmi vine să prind noaptea de grindă
ca pe un mănunchi de busuioc verde
să pot dormi pe aceeaşi parte
până la următoarea iubire...
uneori nu mai sunt capabil
să-mi gestionez nopţile
când nu mai am nimic de spus desenez
desenez chipuri chipuri
şi-mi închipui că iubesc...
alteori împachetez senzaţiile apoi mă prefac că dorm
poate că ar fi fost mai bine
să-mi lipesc obrazul de geamul deschis...
O altă posibilitate
În dimineaţa asta aş vrea
ca soarele să treacă in vârful degetelor
ca o linişte
să privească oamenii cum
ies din case îmaginându-şi
o zi în care
clopotele bat doar duminica
şi iubirile nu mai sunt
pretexte pentru cei vii
nu nu încerc să ies din tipare
şi nici să denaturez ordinea
impusă
deşi dacă stau să mă gândesc
o strălucire dinlăuntru ar
alunga noaptea şi ar ţine moartea
ceva mai încolo
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu