am citit: www.dn.weblog.ro

Peretii asteptarilor

Te nasti intr-o lume plina cu imprefectiuni. Incet cresti si inveti ca „nu tot ce zboara se si mananca” si asa incet, incet incepi sa iti faci liste si stiu ca fiecare dintre noi, a facut cel putin odata astfel de liste, fie pe hartie, fie doar in mintea lui...„cand voi fi mare vreau sa ma fac...”sau „cand voi fi mare vreau sa fac...” etc.
Prin acele liste incepem sa ne maturizam. Si uite asa a aparut in viata noastra sistematizarea ce mai tarziu va duce spre automatism. Pe masura ce crestem acele liste se schimba si in timp ne formam o alta lista ce ne duce spre o alta dimensiune. E acea lista ce iti defineste modul de viata, ce cuprinde tot ce pentru tine inseamna ceva si te atinge acolo in suflet, e lista de valori! Asa ca, inca de mici, ne formam o adevarata lume in mintea noastra formata din asteptari. Asteptarile ne definesc in mod cert si clar viata. Ele ne traseaza acel camp de lupta, prin care toti trecem, fie ca ne place sau nu, fie ca suntem simpli soldati ce lupta la baioneta sau mari maresali. Asa apar listele TO-DO si DO IT FOR, asa preluam in viata noastra tot ceea ce se incadreaza in lista de valori si uneori chiar si ceea ce nu se incadreaza doar pentru a face fata dezvoltarii personale impuse de generatia twitter, messenger sau facebook...
Mereu ne bizuim pe asteptarile noastre si nu de putine ori ajungem intr-un punct unde lucrurile nu sunt de fapt asa cum am vrea noi sa fie. Asa apare dezamagirea si amaraciunea momentului. Dar tot asa apar si lucrurile acelea...neasteptate! Acele lucruri ce ne fac ziua mai frumoasa sau mai de cacat! Acele lucruri ce de fapt sunt sarea si piperul din viata noastra si fara de care viata nu ar mai fi...viata!
Ele te fac sa zambesi in plina morocaneala de dimineata sau sa te rusinezi in plina piata, ele te fac sa zambesti si sa iti doresti sa imbratisezi orice om intalnit pe strada, dar tot ele sunt acelea care iti vopsesc lumea doar in „alb si negru” si te fac sa strigi cat poti de tare...„ce de cacat!”
Printre atata liste nascute din vise se nasc alte vise. Si visele au rolul lor, chiar daca uneori le uitam dis de dimineata sau le tinem minte o viata intreaga si ne concentram intreaga viata doar pentru a le transforma in realitate. Si chiar daca noi o stim, totusi, preferam sa alergam dupa o himera si un vis frumos visat intr-o noapte de aur decat sa incercam sa fim realisti si ne oprim pentru un moment in loc si sa ne analizam viata.
Cautam in toate asteptarile noastre un motiv pentru a intelege lucrurile neasteptate si chiar daca am cazut, luptam in continuare pe acest camp si tot timpul ne ridicam, iar mai tarziu exclamam...„Doamne, da’ ce simplu a fost!”
Uneori ne stabilim asteptarile in functie de succesul avut pe parcursul micului nostru razboi. Dupa un timp, ajungem exact acolo unde ne asteptam sa ajungem, dar parca ceva din noi nu e impacat, da... nu esti impacat cu tine, nu esti in extaz si iti doresti mai mult. Pleci intr-o noua incursiune si ridici stafeta asteptarilor, dar parca nimic din ceea ce odata te satisfacea, acum paleste in fata celui mai banal lucru ce il faci zi de zi in viata ta. Asteptarile ti-au fost distruse de toate prejudecatile oamenilor din jurul tau, lucrurile neasteptate ti-au adus doar umbre, asteptarile ti-au facut doar forme de fapt in ceea ce simti si lucrurile neasteptate ti-au grait doar vorbe pe care le stiai, dar nu vroiai sa le recunosti... asa ca nimic nu e perfect uneori in imperfectiune!
Te lupti cu prejudecati, te lupti cu umbre, te lupti cu forme, te lupti cu vorbe... si pana la urma ajungi sa te lupti chiar cu tine. De ce? Poate ca asa e destinul nostru, dar noi nu credem in destin! Poate asa e soarta noastra, dar nu noi ne facem soarta singuri cu mana noastra?...poate doar pentru a intelege cum in acest mare razboi numit viata, putem reduce numarul de victime si cum putem elimina imperfectiunea dintr-un sistem perfect, dar foarte infect!

active recover

Inca astept acea minune. De mult timp ma tot chinui, ratacind prin lumea asta ca un bezmetic, asteptand ca ceva din mine sa imi dea semnalul ca „this is the way”. Nici visele si nici toate faptele la un loc, uneori simt ca de fapt nu le mai simt. Nu ma plang, doar ca nu imi mai place si, daca nu imi mai place, ma compatimesc singur. Imi dau cu stangul in dreptul si ma inec, ca un tigan la mal. Nu, nu... corabiile inca nu mi s-au scufundat, insa mi-e sila si greata de tot ce vad. M-am saturat de oamenii din jurul meu care tot incearca sa imi fure viata.
(...)