A apărut o eroare în acest obiect gadget

vineri, 11 septembrie 2009

am citit: "Otherkin" (Ancuta Leonard)

(fragmente)

În definitiv, ce înseamnă să fii mort, când nimic nu îţi mai aparţine? Cum e posibil să mai mori când tot ce reprezintă viaţă, sentiment, trăire, emoţie, durere, bucurie, extaz, linişte, când tot mecanismul tău interior s-a oprit din cauza faptului că mişcarea lui s-a transferat în altă parte? Un ceas perfect funcţional înţepenit la ora 0, fiindcă lucrul mecanic necesar rotiţelor sale pune în funcţiune arcurile altui ceas, este de asemenea un ceas mort. Nici măcar nu mă doare acest lucru, nu am cu ce să simt această durere. Şi nu pot spune că în mine s-a oprit timpul, fiindcă timpul meu curge în continuare, în venele altcuiva.
(...) Ce folos îţi aduce faptul că respecţi legea lui Arhimede? Ce folos să exişti, să disloci un volum într-un spaţiu, dar să nu trăieşti, să nu poţi să intervii cu nimic la schimbările care au loc în jurul tău? Ce folos că există legi ale fizicii, dacă pentru tine nu au nicio importanţă? Ce folos că, pentru o clipă, speri să poţi degaja un volum de aer egal cu volumul trupului tău, dacă, imediat ce tragi aer în piept, volumul degajat devine zero, ca şi cum te-ai umple cu aer din cap până-n picioare, ca şi cum tu şi trupul tău nu sunteţi decât un balon dintr-o piele fină, aproape fără dimensiuni, o peliculă atât de bine camuflată în atmosferă încât nu exişti pentru nimeni? Ce folos să vrei să mori dacă nu ai cum să mori, dacă vrei să renunţi la viaţă şi nu poţi să te sinucizi, nu ai posibilitatea aceasta?

Cum s-ar putea sinucide o piatră? Cum ar putea o minte conştientă de ea însăşi şi doar atât, prizonieră într-o piatră pe marginea unui drum, nebăgată de nimeni în seamă, să îşi ia viaţa, să îşi ofere propria extincţie? Doar şansa, providenţa, întâmplarea pot scoate o piatră din anonimat. Şi atunci doar în funcţie de noroc, fiindcă poate ajunge la fel de întreagă şi conştientă, prizonieră pentru multă vreme în temelia unei case, sau poate fi zdrobită de un fulger în chiar următoarea clipă. Dar probabilitatea asta nu e niciodată prea mare, şi chiar dacă ai doar o şansă la 10 milioane, nu trebuie să disperi. Uneori răbdarea e ruptă din rai. Şansa transformării, norocul de a avea posibilitatea vârcolacului, de a putea fi om în lumină normală şi când îţi pierzi calitatea aceasta să îţi stea în putere să te preschimbi în orice altceva - o fiinţă în continuare capabilă de emoţii, dorinţe, apetit, pofte, suferinţe, tristeţi, sentimente, voinţă – acest lucru nu este pentru orişicine. Pentru mine, aceasta ar putea fi singura salvare, unica mea oportunitate.
(…)
1. mă numesc la fel ca o poezie de-a mea.

Mă numesc la fel ca o poezie de-a mea - 29 de ani, şaten, înălţime 1.80, greutate 82, liber profesionist. Adică îmi practic meseria liber, fără nicio constrângere socială sau morală. (...) Nu sunt pervers, dar s-ar putea spune că sunt. Dar nu e bine să mi se spună, fiindcă mă enervez. Nu sunt violent, dar s-ar putea spune că sunt. De asemenea, e bine să nu mi se spună asta, de obicei mă calmez greu. Sau foarte greu. Nu am omorât niciodată pe nimeni, dar s-ar putea să greşesc. Nu prea ştiu ce înseamnă “niciodată” şi nici semnificaţia lui “nimeni” nu o cunosc.
(...)
Eu cred că oamenii au noroc. Oamenii îşi găsesc sfârşitul, ceea ce e un lucru bun. Toate lucrurile cu finalitate sunt lucruri întregi.
(...)
Nu sunt nebun, dar asta nu are nicio importanţă. Orice om normal nu ar încerca să afle până unde se întinde normalitatea şi de unde începe nebunia. Valabil pentru oricine, inclusiv pentru mine.
M-am născut într-un oraş de provincie. Numele lui nu are nicio importanţă. (...) Singurul lucru pe care îl ţin minte despre oraşul ăla e că nu ne-am plăcut niciodată. Lui nu-i păsa de mine şi nici mie de el, şi ar fi fost bine să rămână aşa, însă pe la 11 ani a început să-mi rămână mic şi a început să mă urască. Drept urmare l-am urât şi eu.
Părinţii mei nu m-au iubit niciodată. Până la vârsta de 11 ani mi-au făcut o educaţie spartană: nu ai voie aia, nu ai voie ailaltă, nu ai voie nimic. Mi-ar fi plăcut să mă neglijeze complet, aşa cum făceau când se apucau de băut, însă nu reuşeau niciodată să uite complet de mine. Când îşi aduceau aminte, o încasam ca hoţii de cai. O meritam indiferent de zi sau de vreme. De parcă eu eram nefericirea părinţilor mei, fiindcă din cauza mea, pentru că aveam nevoi, se aflau ei în situaţia de a nu avea ce să îmi ofere. Ei îmi dăduseră totul deja – viaţa - mulţumită lor eram un suflet viu –, precum şi bătaia, care e ruptă din rai şi face minuni. Ajunsesem să îmi fie frică de ei când nu mă pocneau. Mă gândeam că ar putea imagina ceva care să mă doară – să îmi arunce cărţile, să mă scoată în pielea goală în faţa casei, să nu îmi dea voie la televizor, aşa cum erau pedepsiţi alţi copii. Din fericire pentru mine, ai mei aveau o imaginaţie rudimentară, mă băteau şi atât, şi nici măcar aici nu erau mai inventivi: bătrânu’ dădea cu ce apuca, iar curva dădea cu labele, muşca şi zgâria ca o pisică turbată. Pe mama mea adevărată nu am cunoscut-o niciodată, a murit la naştere. Sper să-i fie bine acolo unde e, mă bucur că nu a trăit să vadă în ce hal au ajuns toţi.
(...)
Mă numesc ca o poezie de-a mea şi am venit pe lume cu un singur scop. Să trăiesc într-o lume care se consideră vie, dar pe care eu o văd moartă. Am venit să văd neputincioşi care încearcă să scoată capul din pământ. Pentru ei am venit în primul rând, ei trebuie să rămână morţi pentru totdeauna.
(...)
Notorietatea mea e atât de mare încât cuvântul crimă a devenit atât de banal, atât de lipsit de sens, atât de vulgar, încât pot să pun pariu că nu mai sperie pe nimeni. Ce lipsă de sens poate avea cuvântul “crimă”, într-o societate de oameni morţi! A ucide este un act de caritate. Este binefacerea pe care o poţi face unei societăţi bolnave, o curăţenie. Nu mi-a fost niciodată prea greu să explic asta. Pur şi simplu, în situaţiile de criză, oamenii îşi exprimă dorinţa de a trăi. Unii în detrimentul altora. Criză a fost tot timpul. De la primul om căruia i-a fost foame şi nu a avut ce mânca, şi până acum, când sunt 3 miliarde. Un număr aşa de mare de muritori de foame înseamnă criză. Ca în orice societate care se bazează pe echilibru, acest lucru trebuie privit ca un scop. Există o deficienţă, ea trebuie înlăturată. Cum resursele de hrană sunt constante, trebuie procedat altfel. Trebuie înlăturată nevoia de hrană. Trebuie înlăturată orice nevoie în general. Planeta e suprapopulată, deci eu îndeplinesc o simplă activitate de asanare.
Mă numesc ca o poezie de-a mea şi întâlnesc mulţi oameni la fel ca mine. Mă regăsesc peste tot. Când merg să beau, când merg la femei de calitate (îndoielnică), întâlnesc mulţi asemenea mie. Spre deosebire de mine ei au nişte hârtii pe care le oferă la schimb. Banii. Banii sunt o chestie fără viaţă. Unii plătesc cu bani un alt fel de moarte, moartea lor şi a altora. Ei sunt acei zombi de care se vorbeşte. Poate odată au fost oameni vii, dar banii au supt din ei toată vitalitatea. Acum au bani, dar sunt plini din creştet până în tălpi de moarte.Nu dau exemple, sunt atâtea.
Mă numesc ca o poezie de-a mea şi sunt un muritor. La fel de muritor precum toată lumea din jurul meu. În capul meu mor 15 milioane de celule în fiecare zi. În lume mor cam la fel de mulţi oameni. În mine nicio celulă nu se sinucide. Toate mor de bătrâneţe. În lume, jumătate din cei care mor nu mor de moarte bună. În lume moartea câştigă teren în faţa morţii. Războaiele, foamea, accidentele, bolile, omul, da, omul, ucide la fel de mult ca şi moartea. Omul e moartea, atunci.(...)
2. (...) În fond, neavând nimic ieşit din comun, nici măcar un obicei prin care lumea să-l cunoască, despre mine nici nu se vorbeşte măcar. Sunt un om al mulţimii. Sunt la fel acelui fir de nisip care formează deşertul. Nu am prea multe însuşiri, în mine primează calitatea de a exista. Sau opusul acesteia. De fapt existenţa şi non-existenţa mea sunt în cantităţi egale. Fiindcă pe măsură ce exist mai mult, în aceeaşi măsură nu exist. Nu exist pentru nimeni şi pentru nimic.
Când m-am născut, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ţip. Mi-am dat seama atunci că nu e în regulă ceva. În primul rând, nimeni nu m-a băgat în seamă că plâng. Mi-au şters pielea, m-au învelit, m-au pus într-un pat, şi cu toate că încă mai plângeam, lor li se părea normal acest lucru. Mama mea stătea de vorbă cu doctorul. Se interesa despre operaţia de cezariană, în cât timp se va vindeca şi dacă ar putea obţine o recomandare pentru o clinică unde ar putea să înlăture cicatricea. Tatăl meu adevărat nu era în spital. Probabil se îmbăta pe undeva, fără să-i pese de faptul că m-am născut. Nici tatăl meu neadevărat nu era în spital. Fiind un tată vitreg, avea, aşa cum aveam să aflu mult mai târziu, un suflet vitreg. Plângeam singur, fără să-i pese cuiva. Un fapt banal, copiii plâng, am aflat eu mai târziu. Probabil aşa cred ei, dar mie nu mi se pare normal. Cum poate fi o lume în care te naşti plângând?
(...)
La vremea aceea, mă întrebam cum ar fi fost dacă aş fi avut toate lucrurile pe care le aveau ceilalţi copii de la mamele lor. Probabil că nu aş fi învăţat multe lucruri. Nu aş fi învăţat cum să supravieţuiesc în situaţii limită. Nu aş fi învăţat cum să fiu atât de egoist încât să fac faţă unei crize mondiale de proporţii. Nu aş fi învăţat că cel mai de preţ lucru pe lumea asta este să îţi fie bine, chiar dacă lucrul acesta înseamnă ca tuturor celorlalţi să le fie rău.

În şcoală am fost un elev mediocru. Aproape bun la învăţătură, dar nu suficient cât să mă remarc. Drept pentru care nu m-a remarcat nimeni.
(...)
Tot ce fac, o fac doar pentru mine. Pe ceilalţi nu-i interesează ce fac. Foarte bine. O să fie la fel ca întotdeauna. Ca în toate momentele importante pe care le-am traversat în viaţă şi în care am fost întotdeauna singur.
Nimeni nu m-a văzut acolo. Nimeni nu şi-a dorit să fiu acolo. Toţi m-au ignorat. Câtorva le-am arătat că exist, dar pentru mine acest lucru nu e suficient. Toată lumea trebuie să ştie că exist.

Niciun comentariu: