duminică, 13 septembrie 2009

TEODOR DUME: Un fel de remiză


poezie [ ]
(scrisoare neterminată
)

ştiu că nu ne-am văzut de mult
nu mai contează oricum
între mine şi tine
nu-i decât un punct
în care se adăpostesc
pentru o vreme
umbrele şi mirosul greu de igrasie
care mă împiedică să te văd

nu e nici ură nici încăpăţânare
ci doar un zid umed şi înalt
cu ferestre false care nu mă lasă
să privesc într-acolo...

încerc să mă târăsc prin
smoala din zid
şi mi-e greu
presimt ceva rău
neputinţa se-ncolăceşte pe mine
şi îmi taie răsuflarea dar
mă gândesc că de fapt
toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi

aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză...

***

nu nu-mi doresc nimic mai mult
decât să stau în faţa oglinzii
şi să privesc depărtările

4 comentarii:

dely cristian marian spunea...

= plăcut.

Dely Cristian Marian

foarte adâncă şi frumoasă poezia
iar aceste două versuri atât de puternice

"toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi"

încât nu mă pot abţine să nu le remarc
şi le iau cu mine
spre alte sfârşituri

cu respect,
Cristian

liviu ioan muresan spunea...

Iată

Liviu-Ioan Muresan

cele mai frumoase versuri ale poemului:
"aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză..."
multă profunzime, parcă un strop de speranţă pentru lumea cu mai multe morţi ce se subînţelege. Punct, zid, elemente pentru care meditaţia e necesară.
LIM.

bot eugen spunea...

mai faci o remiză cu moartea, mai scrii un poem; nici o zi fără poezie


Mi-au plăcut aceste trei versuri:

"aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză..."

La fel şi ultimele trei. Practic, acolo cred că se ascunde intreg mesajul poetic.

Un text scris cu detaşare, fără patetisme şi-sau retorisme.


Am citit,
Bot Eugen

nicolae spunea...

O scrisoare catre sine insusi cu un zid despartitor si smoala prin care cel viu se taraste (iadul realitatii) cu neputinta. Scrisoare intrerupta fiindca cel fizic nu are incredere ca exista ceva in departari. Paradoxal, dupa milenii Toma Necredinciosu vrea inca sa vada pentru a crede.
Scrisoarea este dura fiindca este o incrancenare cu poeticul pe care nu-l lasa nici macar ca speranta pentru inima, deci mangaiere. Scrisoare zidita din vocabule lirice, in fapt o nisa de exprimare a indoielilor de tot felul, unde dincolo-ul si dincoacele, in fapt imprejurul este incoltit de viata cu partea ei crancena adanc impunsatoare de mizer.

Aplecatorul asupra cuvantului trebuie sa aiba puterea ridicarii si descatusarii « a-sa, pentru a bea libertatea din ciuturi ». Si atunci va vedea... ca e bine.