O să vină o zi...
...când visele astea pe care le mănânc în loc de mic-dejun, visele care îmi desenează cu lama un zâmbet în colţurile gurii, nu vor mai fi vise. Va veni, nu peste multă vreme, ziua în care dimineţile or să fie pline de lumină din nou.
Cu liniuţă de la capăt, visez ce vreau, să fie clar. Nu ştiu dacă e şi ce trebuie. Ăl de sus cu barba mare până acum zice că nu şi nu. Numai că ceva, în mintea mea, e puţin defect. Se cheamă încăpăţânare. Pentru că mi-a intrat sub piele, adânc, atât de adânc încât este o parte din mine.
Ai câştigat? Continuă. Ai pierdut? Continuă.
Niciun drum, oricât de lung, nu se termină, pământul e rotund, şi ajungi tot în acelaşi punct.
Mi-ai picurat o linguriţă de zahăr în cafea. Nici nu mai ştiam cum e să fie dulce, şi cana aia verde a mea s-a bucurat. Nici măcar Hristos nu s-a supărat pe lume ca văcarul pe sat, deşi i-au bătut cuie-n palme. Evreii. A avut numai nevoie de vreo trei zile să-i treacă dezamăgirea, după care s-a intors în mijlocul lor.
Eu de ce aş face altfel?!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu