A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 12 octombrie 2009

am citit:POPESCU AUGUSTIN

ISPITA
(Fragmente)

(…)
Student la Teologie, Nelu, deşi a găsit în Cuvântul sfânt desfătare sufletului robit de taina veşniciei, de la un timp, fiinţa îi este încercată de colţii neliniştii, ai unei abia simţite volburi ce-i alimentează un gând de frământare, o chinuitoare stare a nedumeririi. Între cuvântul învăţăturii religioase şi realitatea lumii, parcă observă un divorţ, o nepotrivire. Ar vrea să împărtăşească o credinţă puternică, dar i se ivesc, ca din senin, mici crăpături care-i pun conştiinţa în îndoiala nesiguranţei. Ba, în una din nopţile trecute, Nelu a fost bântuit de întuneric. După rugăciunea, izvorâtă din curăţenia inimii, s-a întins sub pătură şi, cârcel, cu mâinile între genunchi, a adormit, ca, nu după mult timp, să-i sosească aşa, ca un trimis ceresc, care îl cercetează cu întrebări iscoditoare. Pentru întâia dată îi sunt zdruncinate convingerile culese din slovele învăţăturii bisericeşti. Încearcă starea rătăcirii de sine şi a unei straşnice amăgiri. Simte că lumea e cu mult mai plină de curiozităţi şi că prilejurile ei sunt mişcătoare. Înţelege că-i trebuie mai multă îndrăzneală, ca să se aibă, în primul rând, pe sine şi apoi să intre în tărâmurile nebănuite ale cunoaşterii. Nelu se zvârcolea şi zvâcnea la fiecare cotitură ispititoare a acestei dezvăluiri. Avea impresia unei provocări care-l lăsa pradă chinului situaţiilor opuse, niciodată împăcate. Ceva asemănător cu o staţionare între delăsare şi decizie, negaţie şi afirmaţie, amărăciune şi bucurie. Se deşteaptă la miezul de noapte, transpirat şi cu inima în straşnică revoltă. Aprinde lumânarea şi ia Biblia de pe scaun. Cu mâinile tremurătoare, deschide la o pagină aproape întâmplătoare, din cartea Eclesiastului, şi citeşte cu obidă, dar şi cu lăcomie, spusele înţeleptului Solomon: „Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept”?Cuvintele acestea ce arată superioritatea înţelepciunii, faţă de latura cealaltă denumită drept „nebunie”, subliniază şi egalitatea dintre ele, privind rostul lor final. Ele s-au impus lui Nelu precum o adeverire a celor zise de trimisul nopţii, care i-a dat prilejul neobişnuitei situaţii, pline de nesiguranţă. El cumpăneşte: „E clară realitatea înclinaţiei unice a oricărei manifestări omeneşti şi chiar a întregii firi. Neîndoios slova sfântă poartă strălucirile frumosului şi frumosul te pune sub platoşa plăcută a vieţii normale. Nebunia, de dincolo de înţelepciune, învăluită în crezăminte înşelătoare, e deţinătoarea marilor încercări ce sunt, dimpotrivă, pline de strâmbăturile anormalităţii. Amândouă au, însă, din păcate, acelaşi sfârşit şi, atunci, rămânând în una sau în cealaltă, nu cumva se primeşte de bună voie aceeaşi proastă înţelegere asupra lumii, vieţii, firii? Nu cumva, mai bine este să te afli unde ele se întâlnesc? Ai avea atunci ocazia să te menţii în poziţia largului cunoscător, în a cercetătorului serios, şi spiritual, şi pământesc, bucurându-te de bogăţia cunoaşterii luciferice, fiindcă, până la urma urmei, aceeaşi cădere, în nimic, ne aşteaptă”.
(...)
Cu o cuminţenie ţărănească pronunţată, la început, el nu putea concepe ca puterile lui să aibă şi altă înclinaţie în afara slujirii măreţiei de neatins a lui Dumnezeu.Sfiiciunea lui şi foamea de singurătate însemnau înclinaţii speciale, proprii celui sortit din veşnicie să-şi ajungă sieşi, spre o revărsare cu folos a bogăţiei lui sufleteşti în sufletele şi în vieţile din imediata apropiere. Totuşi, iată că, în urmă cu o noapte, a avut o trăire în ale cărei dzvăluiri încerca întrezărirea, dacă nu a unei drastice îndreptări, cel puţin a unei clare provocări la meditaţie. Încerca să pună pe baze noi mirajul şi miracolul acesta care se cheamă viaţă, lume, istorie. Întâia oară, convingerile lui anunţă a avea o spărtură asemănătoare aceleia dintr-o stâncă de granit, devenită cale de pătrundere a fenomenelor atmosferice, ce o vor sfărâma, în cele din urmă, şi o vor face bună întrebuinţării în construcţii, mai ales că, dintr-o întâmplare, Cartea sfântă i se deschisese la nişte versete ce-i puneau, provocator, semnul îndoielii asupra a tot ce până aci, îi stăruia sub acela al siguranţei. Magistrul, de la catedră, îşi începe cuvântarea doctă şi dezbate tema Alungării omului din Paradis.Nelu trăieşte momente de mare cumpănă. El nu poate înţelege adâncimea ideii de libertate, dată făpturii de Dumnezeu. Vede în hotărârea Creatorului o măsură zăpăcitoare şi, îşi zicea el: „Dacă omului i s-a dăruit suferinţa pământească, de bună seamă, e un dat şi-o deschidere sigură să se bucure de tot ce pământul conţine. Rămânerea în cadrele tânjirii după curăţenia sfinţeniei, într-un loc împotrivitor acesteia, e mai mult decât suferinţă şi o sigură nefericire, sub semnul înfiorător al blestemului”. Nelu e vizitat de gustul amar al goliciunii de sine şi, în ochii aruncaţi fugitiv pe fereastra sălii de cursuri, vede o pereche de îndrăgostiţi înaintând pe trotuarul de alături, mână-n mână, cu voioşia în revărsare pe feţele mângâiate de razele soarelui matinal. „Oare, gândeşte el, cei doi, în voioşia şi seninătatea ce-i încoronează fac ceva condamnabil, după înţelesul dogmatic? Sunt ei în afara încuviinţării divine? Sunt sub semnul dezaprobării veşnice”? După ei, o mamă îşi poartă pruncul de mână, dăruindu-i-se cu toată gingăşia. Nelu zăboveşte din nou în cumpănă şi se întreabă: „E ceva nelalocul lui în comportarea mamei? Nu răspunde ea unei legi veşnice care pune sub ocrotire făptura nevoiaşă? E Dumnezeu nepăsător la purtarea ei plină de dragoste?
(...)

La un moment dat, intrând în vestita stradă a Lipscanilor, zăreşte o vitrină unde sunt aranjate arme de foc, unele cu două ţevi pentru vânătoare şi chiar pistolete turceşti cu bute, unde puteau figura cinci şi şapte cartuşe mici. Se opreşte şi stăruie în faţa acestei vitrine, unde simte că i se zvârcolesc în trup, răzvrătite şi neînţelese porniri, izvorâte dintr-un străfund orb. Simte că, dincolo de orice, este bărbat şi cu porţile larg deschise spre plinătatea tinereţii, aceea ce-l îndreptăţeşte să calce drept, cu fruntea semeaţă şi cu voinţa în starea continuă a îndrăznelii. Îşi zice: „E imposibil ca, bucurându-mă de statura de bărbat şi, trăind-o la linia freamătului ei propriu, să produc o jignire sfinţeniei sau smereniei omeneşti. Cred că, într-un fel, înţelesurile dogmatice sunt mult prea înţepenite. Înţepenirea cea mai tare se află la una din capetele ce totdeauna sunt aducătoare de neprevăzut, de cele mai multe ori păguboase şi îndărătnice. Nu-mi închipui că autoritatea lui Dumnezeu lucrează cu asemenea înţelegeri şi înţelesuri, în câmpul nemărginirii. Cred, mai degrabă, că asemenea înţelesuri se potrivesc minţii omului, reduse, oarbe. Iar orbirea îşi găseşte explicaţia în frica, de a nu se afla în afara voinţei dumnezeieşti. E ceva asemănător copilului care, vrând, cu tot dinadinsul, să fie atent şi cuminte, nici nu-şi dă seama cum, de fapt, jucându-se cu focul, aprinde clăile de fân. Dumnezeu a alungat omul din Paradis, dar nu din iubirea Lui de părinte.I s-a retezat bucuria fericirii, dar nicidecum pe aceea a redobândirii acesteia, în străduinţele pământeşti, pătimitoare. Fericirea adevărată, retrăgându-i-se, i-a fost înlocuită cu adevărata libertate, încât, ce a pierdut din ceea ce a avut ca dar, să recapete singur prin muncă susţinută şi alegere benevolă. Ori, în acest efort, încărcat de suferinţă, el se poate bucura de nenumărate posibilităţi ce-i stau la îndemână. Pe acest pământ blestemat, are şi ocazia cumpănirii, pentru ca, din multele realităţi, ce-l pot înrobi, să aleagă pe acelea ce-i aduc deschiderile spre normalitatea liniei drepte. Eu cred că pot dispune de conştiinţa care să-mi asigure o aşezare binecuvântată între aceste daruri, proprii tărâmului lumesc, unde îmi este dat să-mi trăiesc întruparea carnală. Important este ca, în desfăşurarea firului vieţii mele, să rămân sub control divin şi actele ce fac să le fac sincer, asemenea celui sortit a se consuma într-un necontenit zor de cunoaştere, care este singura ce dă rost la ceea ce noi suntem ca fiinţe înzestrate cu gândire, autonomie şi dorinţă”.
(...)
întins pe canapea, gândeşte mult, parcă frământat, la obiectul intrat în raza interesului lui: pistoletul.„O, de l-aş avea! Prin el, mi s-ar întări siguranţa. E un ajutor bărbatului din mine. Ceva asemănător cu ţigara în gura minorului prin care îşi întăreşte lipsa de maturitate, maturitate ce l-ar pune pe acelaşi picior de egalitate cu ceilalţi. Pistoletul e mai mult decât o ţigară în gura unui minor. El este un întăritor al îndrăznelii. Îţi aduce siguranţă hotărâtoare, ce nu poate fi oprită prin ceva. Eşti ceea ce n-ai fost şi devii ceea ce starea de bărbat te îndreptăţeşte: o fiinţă puternică şi plină de rosturile chematului la hotărârile serioase. Dumnezeu însuşi Îşi află împlinirea în aşa fiinţe capabile să întreţină mersul a toate câte sunt. Sfinţenia nu se egalizează cu delăsarea şi nici cu slujirea moleşelii, cu soluţiile însuşite orb şi cu executările de canoane despre care nu ai voie să-ţi pui întrebări”.

(...)
pare-mi că felul cum teologia I se apropie lui Dumnezeu este mult prea primitiv, mult prea fragil, neîdestulător, formal. Dogmele fac din Dumnezeu ceva neclar, sau ceva misterios, în mijlocul firii nesfârşite, al celei omeneşti, mai ales. Bucuriile cunoaşterii sunt umbrite de teroarea ce ne cuprinde, cum că Dumnezeu Se găseşte în împietririle unui înţeles ce nu lasă făpturii nici o înclinaţie lejeră. Mie, din contră, mi se pare că Dumnezeu se află la capul celălalt, al înaintării lejere a lucrurilor, a omului, căruia El însuşi îi este conducător şi îndreptar, întreţinându-i urcuşul necurmat. El lucrează cu legea libertăţii, pentru fiece şi pentru fiecare, având deplină desfătare când urzitura lucrurilor e antrenată în rezultate continue, exact cum este însăşi gândirea Sa, necurmat pornită în înfăptuiri bazate pe înclinaţii opuse, deşi evidenţiază permanent forme şi înfăptuiri armonice, îmbietoare, senine, împăcate. Tătucă, cred că omul, coborât din glorie, trebuie să-şi trăiască în deplinătate sarcinile, pentru ca gustul salvării să i se rostească în toată străşnicia, să i se înlesnească trăiri bogate, înfăptuiri felurite care singure să-l ducă la găsirea câştigului, aici pe pământ, dar, mai ales, în cerul de dincolo de acesta. Iată, eu am stăbătut trei ani, sorbind cu sete cupa sfântă şi m-am descoperit a fi totuşi un om firav, nepotrivit tărâmului lumii căreia-i aparţin, un adevărat aerian, cu nici o legătură sau înclinaţie ziditoare. Într-un vis, mi s-a vorbit într-un fel care m-a mişcat şi care, neliniştindu-mă, m-a făcut să gândesc nu numai în împăcare, ci şi dimpotrivă, în opunere, cu tot ce am crezut a fi doar egalitate, armonie. Mi s-a dat un avânt care să mă facă să trec cu privirea de lungimea propriului meu nas şi să mi-o îndrept cu mult mai mult, în lumea lucrurilor care mă înconjoară, să le simt zvâcnetul şi încrengătura, rostul şi netăgăduinţa. M-am dus cercetător prin şi printre oameni şi am simţit cum mi se deşteaptă pofte noi.Simt că scopul coborârii noastre pe pământ e acela al dobândirii tuturor adevărurilor acestuia, să-i simţim părţile purtătoare de risc, surprize şi instabilitate. Numai aşa suntem ajutaţi să găsim natura permanentă a cunoaşterii sfinte şi s-o apreciem la nivelul importanţelor ei absolute. Vreau, de aceea, tătucă, să am şi eu parte de ascunzişurile acestor părţi, ca învăţătura teologiei s-o bazez pe tăria cea fără de tăgăduire. Vreau să merg printre oameni, să le simt răsuflarea şi să le împărtăşesc intimitatea, străduinţele şi mulţimea alegerilor lor.Nu cred că Dumnezeu ne condamnă, fiindcă ne punem la jugul căderii spre care ne-am lăsat înclinaţi în ceasul nefericit al strămoşilor din Eden. Nu-s un păcat stăruinţele cunoaşterii. Sunt sub blestem doar acelea făcute cu vădită pornire distrugătoare. Poţi avea în stăpânire unealta blestemului, dar intri sub semnul acestuia, doar dacă îi dai întrebuinţare periculoasă. De ce n-aş avea şi eu un pistolet, tătucă? Unul mic cu cinci focuri măcar, să-mi întregesc şi eu, prin el, firea care mi se pare a fi mult prea slabă, firavă, fricoasă. Când vine seara, întunericul mă chinuie: toţi locuitorii besnelor mă înconjoară şi mă hărţuie într-un mod drăcesc. Când merg printre oameni, mi-e frică să-i privesc în ochi, de parcă ascund ceva de mine şi împotriva mea. Nici bătrâna unde stau în gazdă, parcă nu-mi gândeşte bine. Mă priveşte uneori de parcă ar vrea să înţeleagă cum şi cât de mult sunt stăpân pe firea mea, ca să mi-o poată pune sub semnul deşertăciunii. Mă rog, şi rugăciunile-mi curg ca nişte bâiguieli sonore, cariate, fără putere, că sfârşesc uneori în lacrimi de dezamăgire, de spaimă, de îndoială. Tătucă, mă cred un rătăcit prin coclaurele lumii despre care scrierile teologice îmi vorbesc ca despre nişte afurisenii. Eu, dimpotrivă, cred în fiinţarea lor, în conţinutul lor educativ, în înţelesul lor adânc, ce face pe om să se descopere pe sine cel adevărat, acela care a fost, în clipa în care Dumnezeu ne-a alungat strămoşii din Paradis. Vreau să rămân credincios măreţiei divine, dar nu-I aduc nici o nesocotinţă cătând-o în acelaşi timp cu săvârşirea ostenelii de cunoaştere, aici în spaţiul acesta lumesc, blestemat. »
(...)
Îmi permit să spun că împărtăşesc un alt mod de înţelegere al lucrurilor legate de starea blestemată a omului alungat din Paradis. Eu cred că Dumnezeu ne-a dat neşansa suferinţei ca să avem şansa adevăratei răscumpărări, prin avântare în curentul nelimitat al strădaniilor, când, săvârşind actul glorios al cunoaşterii, ne înţelepţim şi obţinem meritata virtute a căinţei, a credinţei şi, neîndoios, a salvării. Nefăcând aşa, nu avem nici ocazia apropierii sincere de gestul sacrificiului de pe Golgota, fiindcă nu-I înţelegem măreţia cerească.

(...)
„Noi oamenii am fost creaţi din dragoste şi am fost aşezaţi în tărâmul Edenului, cu condiţia să fim ascultători. Toate au mers bine, până purtătorul de rău a intervenit şi, ispitindu-ne strămoşii, aceştia n-au mai ascultat de Creatorul. Atunci, Edenul a căpătat o nouă înfăţişare şi chipul nostru a devenit chip de lut însufleţit. Din acel moment, omul a trecut din fire glorioasă în una pământească, fixându-se între două învrăjbiri: început şi sfârşit, naştere şi moarte. Setea după nemurirea din Eden a continuat însă să-l chinuie şi acest chin este problema conştiinţei. El o întunecă şi îi dă durerea nesiguranţei. Aici, pe pământ, suntem la voia întâmplării care ne pune în necurmate pericole. Cădem în rătăciri, în alunecări, uneori fericite, de cele mai multe ori nefericite. Ne formăm convingeri sprijinite, credem noi, pe adevăr, dar se arată, nu după multă vreme, ca purtând în ele multă nefericire. Am cunoscut cândva un preot în formare care, nehotărât în alegerea între îndemnurile sfinte şi strigătele pământului, a căzut în greşeala de a se opri la hotarul dintre cele două. Aci l-au luat în stăpânire vânturile şi vârtejurile, înclinându-l spre crezăminte ce doar l-au înşelat. Îl chema Nelu, ca şi pe mine, numai că nu-i zicea Pogoneanu, ci Broască. Vai, ce nefericire l-a încolţit pe acest om oprit la hotarul de care amintesc!...”
(...)
„Eu vă sfătuiesc să nu alegeţi oprirea în punctul unde marginile se întâlnesc. Acolo suflă curenţii pierzaniei, unde nu avem cum deosebi albul de negru, viaţa de moarte. Nu ne putem afla calmul înţelegerii şi ne lăsăm purtaţi de zborul părerilor. Să alegem locurile de dincolo de punctul acesta, ca să punem în lumină zestrea din noi care ne aseamănă cu Creatorul: gândirea, simţirea şi voinţa. Aceste trei, totdeauna în unire, sunt în măsură să ne asigure aprecierea împrejurărilor în care trăim şi muncim. Nu putem ocoli nici o parte a lumii unde suntem sortiţi să ne aflăm, dar la nici una nu trebuie să ne închinăm, s-o facem idol. Oricând să ne putem despărţi fără durere de orice. Şi acest lucru să-l facem pentru ca, nimic din câte ne-au fost date, să nu pierdem din vedere, şi să nu uităm că, la cârma firii stăruie, din veşnicie, Dumnezeu. Când ne încearcă neînţelesul şi coborâşul, înlesnite de marile învălmăşeli de fapte trăite, să-L facem pe El sfetnicul şi ni se va arăta ce şi cum este bine să alegem. Aşa numai, trecem cu împăcare drumul acesta al ispăşirii pământeşti şi ne bucurăm de răscumpărarea ce ni s-a dat în dar pe Colina Căpăţânii!...”
(...)


Existenta
Eseu - Popescu Augustin

A exista, exist, existenţă! Cuvinte cu conţinut incomensurabil! Ce minune? Câtă frumuseţe şi binecuvântare? Ce-ar fi fost, dacă n-am fi fost? De ce-am fi fost, dacă cele ce sunt n-ar fi fost? Ce diferenţă este între a fi şi a nu fi? Şi, dacă n-am fi, ce-ar fi, sau ce-ar fi fost dacă ce este, ce suntem, n-ar fi fost?Întrebări pe cât de dramatice, pe atât de obsedante!Punând în discuţie existenţa, ne ia cu asalt ideea de Dumnezeu. Au fost unele concepţii care au încercat să vorbească de existenţă în afara entităţii dumnezeieşti. Ce mari eroi? Au identificat existenţa cu materia şi au încartiruit-o în cetatea obiectivităţii, unde, cică, materia, prin mişcare şi transformare, a determinat salturile calitative până s-a ivit conştienţa în general şi conştienţa de sine în special. Filosofie de maidan!Privesc un castel medieval, înălţat pe un pripor montan. Ce măiestrie! O bijuterie arhitectonică! Deodată, am o revelaţie. Castelul, de fapt, nu-i altceva decât un gând profund şi complex materializat. Dacă n-ar fi fost gândul, se poate pune mâna-n foc că ar fi existat castelul? Ar fi o aberaţie! Şi apoi câte există, de când e istoria, nu sunt şi acestea doar pentru că, înainte de a fi ele, au roit nişte gânduri creative?Atunci, să coborâm la realitate şi să proclamăm fără putinţă de tăgadă: existenţa nemărginită e o construcţie, iar construcţia presupune un gând care a premers-o şi un cuvânt care a întocmit-o. Nu-i posibil să se explice altfel existenţa. Acest altfel explicativ ar îmbrăca haina gratuită a unui gongorism, fără de cap şi fără de coadă, un redutabil instrument de conducere spre tâmpenie. Ar intra în contradicţie cu toate câte existenţa cunoaşterii ne spune direct sau indirect. Un fel de calcul întocmit pe suprafaţa lacului liniştit. Un fel de huruială verbală. Explicarea existenţei fără un gând ce a premers-o, e tot atât de absurdă ca explicaţia ce-am încerca s-o dăm infinitului, lui Dumnezeu, lipsiţi de orice pârghie pe care să ne sprijinim analogic.Gândul nemărginit fremăta în nemărginire. În el, se decanta constant, arhetipal, chipul fascinant al existenţei. Când decantarea s-a desăvârşit, Cuvântul, Logosul, S-a rostit şi, instantaneu, existenţa, ieşind din planul arhetipal, a intrat în planul concret. Ideile au căpătat contur. Logica idealităţii, cu gama principiilor legice absolute, s-a imprimat concomitent, în diversitatea planurilor existenţiale.Cineva, cârtitor din fire, poate arunca o expresie persiflantă: „Mari inepţii se pot broda, când te doreşti evidenţiat cu orice chip!”Ei bine, aceste concluzii nu sunt scorneli. Sunt detalieri ale fenomenului care ne angajează pe fiecare. Înainte de a începe o lucrare, gândul nu freamătă în ţeasta capului până are loc limpezirea planului de construcţie? Şi, după ce limpezirea s-a petrecut, nu începe cuvântul orientativ să se exercite? Exercitându-se, nu se începe transformarea planului ideatic, abstract, în planul construcţiei concrete? Nu ne găsim, cu alte cuvinte, în faţa unei creaţii verificabile, în care sunt integrate logica şi gama complexă a legilor ce-i asigură rezistenţa?Dacă aşa ceva se petrece în sfera exercitării înfăptuirilor umane, se poate imagina un alt scenariu relativ la existenţa universală? Chiar dacă Biblia nu ne-ar fi spus că omul e asemănător chipului lui Dumnezeu, această asemănare devenea deductivă. Cum se putea realiza chipul complexităţii umane dacă nu se urma o matriţă absolută, unică? Iar matriţa aceea, pe care o invocăm convenţional, nu-L desemnează pe Dumnezeu?Iată, deci, că avem capetele firului adevărului în mâini. Trebuie s-o luăm pe fir şi infinitul intră în logica finită a judecăţii noastre. Altfel, exact cum spun mai sus, gongorizăm şi ne îmbătăm cu apa chioară a unei filosofii grandilocvente.Existenţa, întocmai ca şi gândul ce-a prefigurat-o, are caracter necontenit mişcător. Mişcarea presupune avânt necontenit spre noi trepte calitative. O înfăptuire, oricât de utilă şi estetică, la un moment dat, devine anacronică, depăşită de noile viziuni ideatice, aflate în continuă expansiune. Astfel, dacă scorbura sau peştera au constituit, în fazele primare ale omenirii, soluţii fericite pentru omul biciuit de intemperii, când gândirea a descoperit combinaţia de materiale, ca să întocmească un bordei, apoi o colibă, apoi o casă, apoi un palat etc., ele şi-au pierdut sensul valoric, iar aspiraţia avea o nouă platformă, o nouă referinţă.Acelaşi lucru se petrece la scara construcţiei infinite. Întocmirile cosmice, pe care le recepţionăm, ni se par broderii veşnice, fiindcă au şi dimensiuni, şi frumuseţe, şi complexitate – am zice – desăvârşite. Ei bine, potrivit mişcării, ca principiu etern, întocmirile cosmice au soarta înfăptuirilor pământeşti: vor fi depăşite de noile configuraţii ideatice ale gândului care le înfăptuieşte. Ceea ce acum răsare ca un palat ultra rafinat, mâine va cădea sub ghilotina negaţiei şi va fi înlocuit cu o nouă întocmire, racordată noului punct la care a ajuns gândirea universală. Concluzia care se impune este aceea că realitatea abstractă a gândirii parcurge un drum paralel cu realitatea înfăptuirilor concrete. Mai mult, sunt fazele concomitente ale aceleiaşi unităţi inseparabile şi indestructibile. Se spune despre Dumnezeu că nu se schimbă. E acelaşi din veşnicie. Aşa este ca entitate absolută şi infinită, dar în ceea ce este ca gânditor şi înfăptuitor, în interiorul acestor două coordonate imuabile, totul este mutabil, perfectibil, evolutiv. În sens contrar, existenţa îşi pierde frumuseţea spectaculară. Devine o înfăptuire aleatorie producătoare de scrâşnete, diformităţi.Existenţa este, prin urmare, o concretizare a gândului suprem. Ea formează unitate perfectă şi indivizibilă, deşi e o îngemănare interminabilă de laturi, componente diverse, individualizate şi în aceeaşi măsură complinitorii. Încă din antichitate, Heraclit, Democrit, Pitagora, au stabilit definitiv că lucrurile, elementele, curg, sunt în continuă trecere. Prin urmare, existenţa n-a fost aceeaşi din veşnicie şi nu va fi aceeaşi în veşnicie. Ceea ce este peren în existenţă este principiul spiritual care o coordonează. Toate se modifică necontenit. Principiul infuzează existenţa, dar, pe când aceasta se supune, condiţional, modificării, el rămâne factor desăvârşit, ca unul ce conţine infinitatea ipostazelor existenţiale.Existenţa umană, se spune, e una cu totul singulară. Cred că aserţiunea e pripită, sau include o cantitate exagerată de orgoliu. Acest orgoliu este izvorul viguros al relelor pe care omul le iniţiază. Să ne gândim cât de devastator se comportă cu celelalte laturi ale existenţei. Lemnul îl consideră insensibil. Apa o consideră absentă de ea însăşi. Metalul îl supune la cele mai draconice contorsiuni. Aerul e văzut ca pe o latrină unde-şi varsă toate emanaţiile nocive.De faună, ce să mai spunem? Toate necuvântătoarele, indiferent de mărime sau alte caracteristici, nu înseamnă decât pretexte ale pornirilor lui masochiste.E demn de subliniat că existenţa, pretutindeni, e vie. E vie, fiindcă principiul, amintit mai sus, o infuzează, iar acest principiu, prin excelenţă, e viu. Indiferent că luăm în calcul regnul mineral, vegetal, animal şi uman, indiferent că ne fixăm asupra realităţii cosmice, totul, pulsează, se aliniază, evoluează, răspunzând ritmic legilor iscate din gândirea primordială. Omul n-are prevalenţă asupra nici unui element din existenţă. Aşa-zisa lui conştienţă despre circumstanţele spaţiale şi despre sine nu-l motivează să şi-o atribuie cu exclusivitate. Dacă întreaga existenţă e vie, neîndoios, conştienţa îmbracă infinite manifestări, după cum infinite sunt elementele existenţei.Conştienţa stâncii constă în densitate şi duritate. Conştienţa apei constă în fluiditate. Conştienţa pământului costă în fertilitate. Conştienţa metalului constă în densitate şi maleabilitate. Conştienţa aerului constă în structura vitală. Conştienţa focului constă în forţa devastatoare.Trecând la regnul vegetal, evidenţa conştienţii e aproape un truism. N-a demonstrat ştiinţa că plantele, florile, comunică, au chiar stări afective? Copacul este emoţionat când asupra lui se avântă toporul. Lanul de cereale întâmpină cu zâmbet intens razele mângâietoare ale soarelui. Stelele şoptesc şi intonează muzica sferelor, adevărat imn de adoraţie pentru Dumnezeu.Regnul animal de-a dreptul uimeşte prin exactitatea manifestărilor corecte, ciclice. Aproape toate vieţuitoarele reacţionează la acţiunea dresajului uman. Nu mai exemplific, fiindcă adevărul acesta a intrat în zona banală a interesului nostru. Conştienţa umană are particularităţi specifice, gândeşte, emite idei, creează. Nu sunt convins că toate celelalte nu fac aşa ceva la nivelul şi planul lor referenţial.Ceea ce rămâne ca adevăr de neclintit este că existenţa e rodul gândirii supreme şi include, indestructibil, această gândire în componenţa ei mereu peregrină şi spectaculară.

Niciun comentariu: