am citit:www.sinaxis.wordpress.com

Umanism si idealitate

În viaţă se petrec lucruri extraordinare. Când văd lucruri extraordinare, oamenii plâng, aplaudă, se emoţionează. Cel mai rău se emoţionează americanii, dar nici românii nu stau de-o parte. Despre lucrurile extraordinare se vorbeşte în presa scrisă şi la televizor. Un om a căzut de la etajul 10 şi n-a păţit nimic. Altul mănâncă sticlă. Altul are o minte brici cu care învârteşte pe degete matematica. Altul a scăpat o fetiţă de la înec din cascada Niagara.
A supravieţuit singur în Everest. S-a îndrăgostit de o femeie surdă, fără mâini şi fără picioare şi nu-şi imaginează viaţa cu nimeni altcineva. N-are niciun ban şi creşte singură 12 copii. Şi-a regăsit mama după 40 de ani. La 5 ani are o voce miraculoasă. S-a născut orb şi pictează remarcabil.
Chiar şi mai puţin de atât ne reţine atenţia. Drogurile, bolile, sarcinile premature, familiile instabile, toate subiectele lumii postmoderne ne fixează în faţa televizorului. E lumea noastră, o recunoaştem. Sunt oamenii lângă care trăim sau am putea să trăim. Dacă cineva trece peste un obstacol existenţial major, dacă cineva cade grav, dacă cineva devine inuman, aflăm ceva despre lumea noastră, ne instalăm într-un orizont şi o perspectivă.
Cu toată decăderea învăţământului de tip umanist, trăim într-o lume umanistă. O lume care nu-şi propune schimbarea omului, schimbarea lui interioară în bine, pentru că îi respectă libertatea atât de mult, încât nu crede în orientarea şi edificarea lui în valoare.
Umanismul postmodern e un asistent pasiv al omului, o soră medicală care pune un plasture fără să privească pacientul în ochi sau privindu-l cu o compasiune distantă. Compasiunea ideologică, cea care există numai în virtutea cartei drepturilor omului, nu şi a inimii.
Cetăţenii lumii trăiesc şi li se pare normal să trăiască fără să viseze mai mult decât le îngăduie realitatea. Li se pare normal să facă copii, să se înmulţească adică, să aibă familii, un loc de muncă, prieteni şi din când în când să li se întâmple lucruri neprevăzute. Să fie consolaţi, să se vadă la televizor sau pe internet. Li se pare normal să fie normali. Normalitate în care se integrează şi anormalul bolilor, deficienţelor, accidentelor, fenomenelor excepţionale sau supranaturale chiar. La cam atât se rezmă umanismul.
Un singur lucru nu mai văd în tot acest peisaj. Ceva a devenit mai rar şi mai anormal decât toate anomaliile la un loc: conştiinţa valorii, a bunului şi necesarului spiritual, sau idealul urmărit o viaţă întreagă, cu asiduitate nebună, cu riscul de a nu fi crezut de nimeni sau crezut de toţi excentric şi nesănătos. Grija de a-şi fi crescut vederile interioare cu o maternitate care să întreacă în iubire toate mamele.
Acest lucru care nu se vede cu ochiul liber, nu se vede nici de presă, nici de televizor, nici de filme, nici de filozofia umanistă postmodernistă. Ceea ce înseamnă că umanismul nostru este de consum, este utilitar şi nu priveşte niciodată la desăvârşirea umanului, ci numai la protejarea unei umanităţi discursive în mecanica ei existenţială.