vineri, 16 octombrie 2009

citesc inca: MINEA BOGDAN!

“ARTA UNUI JURNAL”
(fragmente)

Există o artã în modul de a gândi, de a cuceri, de a trãi şi de a muri, viaţa în complexul ei stilistic e o creaţie complexã ce prelucreazã seva întregii existenţe spirituale şi fizice pentru a crea un amalgam efemer în univers. În artã totul vine simultan sau nimic nu vine; nu existã luminã fãrã flacărã.
Flacăra unei reale existenţe constã în transpunerea din real în imaginar, asumarea experienţelor imaginare drept ceea ce ele reprezintã, un exerciţiu al conştiinţei ce dezvoltã o personalitate complexã care se poate metamorfoza în urma acestor experienţe. Omul nu este absurd prin fire, el devine absurd prin excelare.’Tot ce exalta viaţa îi sporeşte în acelaşi timp absurdidatea... absurdul ţâşneşte din comparaţia fãcută între starea de fapt şi o anumită realitate, între o acţiune şi lumea pe care o depãşeşte. Absurdul e, în esenţã, un divorţ. El nu existã în niciunul din elementele comparate. El se naşte din confruntarea lor”(Albert Camus, Mitul lui Sisif). Omul, adesea, este un mim al efectului, asemenea actorului ce e capabil sã recreeze un fum efemer pe marea scenă a existenţei. Când existenţa este percepută drept absurd, revolta se naşte într-o altă dimensine, în cea spirituală şi psihologicã.
Un crâmpei de absurd e şi transpunerea mea în comunism. Vãd lumea altfel tocmai pentru cã am crescut într-un mediu ce mi-a permis să-mi exprim ideile fãrã reţineri. O atmosferã în care nu mi-a fost teamã să spun “nu”, dar în care am avut curajul nebun sã spun „da”. Şi am spus “da” acestei provocãri care mã va schimba. Ştiu cine sunt şi ce îmi doresc sã devin, sunt în aceeaşi mãsurã conştient de ceea trebuie sã realizez pentru a-mi împlini visul.Iubesc viaţa, lumea şi libertatea.

(...)
"A gândi înseamnã a învãţa din nou sã vezi, sã fii atent, a-ţi dirija conştiinţa, a face din fiecare idee şi din fiecare imagine,…,un loc privilegiat”(Albert Camus-Mitul lui Sisif).
Am învãţat din nou sã vãd… de la acest cer ce revarsã indiferenţã şi frumuseţe. Am fost atent la fiecare pas fãcut spre eternitate, încã sunt surprins cã mai exist, cã cerul încã mai are încredere în mine, în modul meu subtil de a mã revolta. Îmi dirijez conştiinţa spre a fi eu capabil să mã accept înainte de a accepta naufragiul veşnic. În mine totul se transformã, fiecare idee se rupe în cioburi care alcãtuiesc realitatea mea, particularul, dar ele sunt doar frânturi ale generalului. Simt desenul din interior, analizez atent delaliile, însă privirea generală e vagã, imaginarã şi nu realã, pentru că lucrarea mea e subiectivã şi eu vãd lucrurile doar din acest unghi
.
(...)
Lupt pentru cã am acest drept, expresia ‘interzis’ e foarte vagã pentru cã speranţa poate rãzbate şi peste un lucru interzis, printr-o mare nebunie sau printr-un mare noroc se rup hotarele lucrurilor imposibile.Tocmai de aceea în fiecare provocare a vieţii speranţa e jocul şi nebunia.Lupt pentru cã mi-e teamã de acelaşi ritm monoton, sper sã birui în rãzboiul cu intimidarea, cu puterile psihice şi cu rezistenţa tocmai datoritã jocului şi nebuniei pe care o am în a mă aventura în necunoscut. Mi-e teamã în aceeaşi mãsurã de tot ceea ce nu ştiu, dar vreau un drept fundamental, acela al experienţei şi al alegerii.
E o luptă interioarã, purtatã inconştient cu întreaga lume, e foarte greu sã cunoşti cerul când el ţi se înfãţişează palid, timid şi tãgãduitor. Mi-e teamă sã mă bucur dacã voi câştiga, dacã nu va fi aşa cum visele îmi spun. Ştiu doar cã am purtat un rãzboi pentru dorinţele şi iluziile mele, cã am dreptul sã spun: e adevărat, e mai bine aşa.

(...)
Ar deveni absurd sã lupt împotriva întregii lumi, însă nu e absurd sã te împotriveşti unei idei.’arta este exigenţa unei împosibile transfigurãri’ când strigãtul cel mai sfâşietor îşi regãseşte limbajul cel mai ferm, revolta îşi satisface adevărata exigenţă şi îşi extrage forţa de creaţie din aceastã fidelitate faţă de ea însãşi. Cu toate cã asta şocheazã prejudecãţile vremii, în artă cel mai grandios stil este expresia celei mai înalte revolte.
Apare o flacãrã rece, aceea a unui gând fãrã suflet, a unei utopii de a distruge totul şi a transforma lumea în nimic.Posesiunea e un sentiment fals aşa cum ne demonstreazã şi Mircea Eliade ‘mai mult ne închipuim cã posedãm, decât posedãm’. E un principiu egal valabil deoarece doar gândul cã în subconştient celãlat nu îţi împartãşeşte ideea, totul devine pseudo-posesiune. Simt cã cel de lângă mine nu vede fericirea în culori la fel ca şi mine. sunt singurul posesor al acestui sentiment, însă acest principiu nu e veşnic valabil, asemenea lucrurilor imposibile.

Niciun comentariu: