am citit:"O formă de terapie: asumarea vinovăţiei" ( Ovidiu Ivancu)

Ţin minte că una dintre marile mele uimiri – trăită la câţiva ani după momentul decembrie 1989 – era legată de paradoxul supravieţuirii comunismului atâta vreme în ciuda evidentei sale putrefacţii. Mai mult, mă întrebam cum de a putut supravieţui un asemenea sistem în ciuda opoziţiei înverşunate a atâtor dizidenţi care au umplut ecranele televizoarelor imediat după 1989? Judecând după ferocitatea clamată a opoziţiei lor, dictatura ceauşistă n-ar fi avut nicio şansă. Uimirile mele de atunci se regăsesc de fiecare dată exprimate de elevii mei, oameni născuţi în libertate. De multe ori ei se uită la generaţia părinţilor mei cu o uluire abia disimulată, ca la specimenele unei alte lumi. Vorbesc, desigur, despre tinerii care mai au habar despre ceea ce s-a întâmplat în România atunci şi nu despre aceia care, ignoranţi şi dispreţuitori, îşi transformă câteodată ignoranţa în nostalgie tâmpă faţă de vremuri pe care nu le-au trăit (nimeni nu le poate imputa asta) şi despre care nu au citit suficient (asta le poate fi imputat).

Eu unul mi-am depăşit uimirile de acum câţiva ani. Comunismul ne-a prins fără anticorpi; o societate încă infantilă, cu scurte şi insuficiente momente de libertate şi luciditate, strivită de un context geo-politic cu mult peste posibilităţile sale de ripostă. O societate atacată de un cancer al coloanei vertebrale în etapă terminală, o societate cu elite mult prea rarefiate pentru a face faţă provocării. Spun asta fără încrâncenare şi fără a căuta cu tot dinadinsul vinovaţi. Sunt convins că atât eu cât şi mulţi dintre campionii democraţiei de astăzi am fi procedat atunci la fel. Nu aveam şi nu avem nici astăzi o istorie culturală suficient de puternică încât să ne facă să ne revoltăm şi altfel decât la nivelul micilor şuete şi a minorelor proteste în şoaptă. Astăzi, însă, spre deosebire de momentul acela, avem un context (vorbesc în primul rând de Uniunea Europeană) care ne salvează uneori în ciuda micilor noastre nostalgii de revitalizare a statului autocratic.

Altceva, însă, mă contrariază astăzi: incapacitatea de a ne asuma vinovăţii. E ca şi cum, odată cu executarea celor doi Ceauşeşti pe 25 decembrie 1989, am ieşit cu toţii curaţi ca lacrima dintr-un regim care ne place să credem că a fost instaurat şi impus în exclusivitate de aceşti doi indivizi: Elena şi Nicolae Ceauşescu. Odată cu executarea lor, cei care şi-au turnat vecinii de bloc pentru a le ocupa apartamentele, cei care au torturat şi ucis oameni în puşcăriile comuniste, cei care şi-au folosit carnetele de partid pentru a obţine privilegii, cei care au scris la superlativ despre imbecilităţile verbale cu pretenţii de discurs filozofic ale cuplului prezidenţial au fost brusc absolviţi de orice vină. Nimeni nu le cere acestora sinuciderea în piaţa publică… şi totuşi faptul că nimeni (sau oricum foarte puţini) nu se simte vinovat e cel puţin o bizarerie greu de înţeles. Repet, nu avem certitudinea că noi am fi procedat altfel… Când, însă, evidenţa îţi arată că te-ai înşelat, măcar conştiinţa propriei tale vinovăţii ar trebui să existe.

De ce e aşa de important, veţi întreba?! Cel care vă vorbeşte are 32 de ani, în curând generaţia celor care au slujit sau beneficiat de regimul comunist va fi istorie… De ce e, deci, atât de important? Clişeul atât de vehiculat la noi şi prin alte părţi m-ar îndreptăţi să spun: pentru a nu repeta istoria... Nu cred că e aşa de simplu. Istoriile vor fi repetate fie că cineva îşi asumă vinovăţiile fie că nu… Mai important, însă, ar fi să înţelegem că asumarea vinovăţiei, cu calm şi decenţă e o formă de terapie. Vina, neasumată, creşte asemenea unei tumori şi degenerează în metastaze. Avem exemplul lui Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă” (Dostoievski). Şi nu numai al lui… Greşeala e mai mult decât firească; ea face parte din fiinţa umană încă imatură. Excesul, violenţa, ura, de asemenea… Când, însă, toate acestea nu sunt asumate nu mai vorbim de simple erori, ci de vicii sistemice. Sunt convins că nu frica de Ceauşescu îi făcea pe torţionari să tortureze. Ceauşescu nu era acolo pentru a le spune câţi pumni trebuie să dea sau ce metode noi de tortură trebuie să inventeze. Toate astea le-au făcut din proprie iniţiativă. Toţi aceşti oameni aveau nevoie doar de un sistem care să le permită să se desfăşoare. Când sistemul a existat, ei l-au folosit şi atâta tot. De ce??? Asta e întrebarea fundamentală. De ce atâta violenţă gratuită, de ce excesul de zel? Cei mai mulţi erau doar brute lipsite de educaţie, alţii erau de-a dreptul psihopaţi. Unde au dispărut toţi aceşti oameni după decembrie 1989?!

Generaţia mea a avut bunici (sau străbunici) legionari şi părinţi comunişti. Este de o evidenţă inconfortabilă că unii dintre bunicii şi părinţii noştri au ucis… E la fel de evident că unii dintre noi, a căror copilărie a fost într-adevăr lipsită de griji, am băut Pepsi şi am mâncat portocale pentru că în propria noastră familie era cineva integrat în „sistem”. Pe de altă parte, e clar că unii dintre noi am rămas orfani pentru că părinţii şi bunicii altora au umplut puşcăriile cu părinţii şi bunicii noştri. Nu doar ruşii sau bătrânul Churchill (care ne-a „abandonat” la Yalta) se fac vinovaţi. Nu Lenin, nu Stalin, nu Churchill au pus în practică „experimentul Piteşti”… Acesta nu e doar un scenariu sau un joc nevinovat de cuvinte. E un fapt. Nu avem nevoie de procese publice şi de stâlpi ai infamiei instalaţi în orice oraş reşedinţă de judeţ. Avem nevoie doar de conştientizarea acestor realităţi. O brumă de vinovăţie asumată ne-ar face ceva mai lucizi, mai puţin încrâncenaţi, mai puţin „patrioţi”. Ne-ar face să înţelegem că nu suntem încă în stare să mergem pe propriile noastre picioare, că avem nevoie încă de asistenţa tuturor acelora care, trecând prin istorie, au reacţionat altfel. Fie că ei se numesc evrei, maghiari, polonezi, americani etc. Asumarea propriilor noastre vinovăţii ar fi astăzi unul dintre supremele acte de patriotism naţional. Haideţi să fim, deci, patrioţi!!!