A apărut o eroare în acest obiect gadget

vineri, 26 martie 2010

BORIS MARIAN: Gog şi Magog

În Vechiul Testament ( Biblia ebraică), Gog este numele unei localităţi din Armenia antică, dar, prin mitologizare, simbolurile creştine, Gog şi Magog au devenit personaje care ar urma să lupte înaintea Judecăţii de Apoi, de partea Satanei, pentru a opri venirea Mesiei. Literatura beletristică a preluat de mult aceste simboluri ( v. şi Giovanni Papini, ş.a.). Prin apariţia la Ed. Hasefer a volumului cu titlul de mai sus, a lui Martin Buber ( traducere din germană de Ruxandra Hosu, redactor- Alin Croitoru), semnificaţia acestor două nume este mult extinsă. Avem o antologie de pilde hasidice scrisă într-un stil impecabil pentru că autorul a fost şi filosof şi scriitor.
Câteva cuvinte despre Martin Buber – născut la 8 februarie 1878, la Viena, şi-a petrecut copilăria în casa bunicului, Solomon Buber, un savant rabin din Lemberg (azi, Lvov), capitală a Galiţiei, unde s-a născut şi hasidismul, în secolul XVIII, mişcare religioasă care punea accentul pe exprimarea liberă, necanonică a iubirii faţă de Dumnezeu, mişcare ce are acum centrul în SUA. Kafka, Sarte, Camus au apreciat şi au fost influenţaţi de opera lui Buber („Eu şi Tu” a apărut şi în română, sub îngrijirea lui Ştefan Augustin Doinaş ). „Omul care nu a simţit farmecul acestei vieţi nu va cunoaşte nici farmecul Paradisului”... ”Mai mare este ultima minune decât prima”... „Dumnezeu se ascunde pentru cel care ştie că El se ascunde şi pentru cel care nu ştie” ( formulare tipic talmudică)... „Dumnezeu ascultă şi rugile secrete” – sunt formulări din cărţile sale despre hasidism.

Volumul despre care discutăm aici a apărut în original la Ierusalim, în ebraică, în 1943, iar în engleză, la Philadelphia, în 1945. A fost tradus apoi în mai multe limbi europene. În postfaţa scrisă de autor, el explică motivul care l-a îndemnat să publice această antologie. Buber nu expune ideile proprii, nici nu are cum, din moment ce este vorba de folclor, el doar face o selecţie din „tezaurul imens al hasidismului”, cum numeşte acest folclor, prea puţin cunoscut la noi. Se spune că fondatorul hasidismului, Eliezer Baal Şem Tov a locuit o perioadă în zona Neamţului, din Moldova.

Ca să analizez sau să prezint pe scurt fiecare povestire, ar trebui să ocup un spaţiu care ar depăşi posibilităţile oricărei reviste. Mă voi rezuma la o prezentare a povestirii „Văzătorul”, cu care se deschide volumul. În apropierea unui castel din Lublin (Polonia), în urmă cu ceva secole, s-a stabilit o comunitate evreiască, nu înainte de a asana mlaştina şi a construi, casă cu casă, un mic târg, un „ştetl”, cum se spune în idiş. Acolo se naşte un om cu capacitatea de „a privi de la un capăt al lumii la celălalt”, aşa cum ar fi dorit şi Domnul să-l făurească pe primul om, dar, ştiind că păcatul este mai tare decât virtutea, i-a luat acest dar. Disperat de ceea ce vedea, Jakob Jizchak ( îi vom spune JJ), şi-a legat ochii timp de şapte ani, astfel că vederea sa a slăbit mult, dar sufletul continua să privescă la fel ca înainte, cu aceeaşi putere de pătrundere. Veneau la el oamenii săraci, bolnavi, loviţi de năpaste să-l roage pentru un sfat, un ajutor. JJ aduna bileţele, apoi cugeta. Se gândea că este mai bine să-l iubeşti pe cel păcătos care îşi cunoaşte păcatul decât pe cel drept care se laudă că este drept. Mai puţin demn de milă este cu cel care este rău şi nu ştie acest lucru, acela nici la poarta Iadului nu se schimbă. JJ prefera pe un adversar al hasidismului unui aderent care la care nu se simţea pasiunea, căldura sufletească. Mai degrabă un adversar pasionat care poate deveni un aderent la fel de pasionat, decât un om „călduţ”. Cel mai mult acest rabin-ţadik ( ţadik înseamnă om drept) ura tristeţea. Păcătosul, spunea el, ştie să se veselească, în timp ce evlaviosul este mereu trist. Povestirea are un tâlc care constituie esenţa hasidismului – „La Dumnezeu să vii cu bucurie, nu cu mâhnire; învinge mâhnirea”. Citind întregul volum, oricare lector cu suflet şi minte neatinse de prejudecăţi va simţi ceva din bucuria spirituală a unei credinţe care ne face mai fericiţi decât am fi fără ea: credinţa în binefacerea divină.

Niciun comentariu: