A apărut o eroare în acest obiect gadget

sâmbătă, 27 martie 2010

Povestea mea cu doi necunoscuţi

Îşi spuneau maxime, nu le comentau. Unul esa Sculptorul, altul doar cânta la flaut. Noaptea străinului a coborât peste ei, ca o plasă gigantică, un năvod universal. O carte de vise zăcea pe marginea drumului. Visele nu erau nicăieri. „Bine, dar lumea este ca o carte”, spune Sculptorul. Cel cu Flautul tace. Grădina lui Eros se zărea printre norii mângâiaţi de lună. „Ai auzit de angoasa privirii?”, întreabă Sculptorul. Cel cu Flautul tace. O groapă roşie se deschise în faţa lor. Sculptorul luă o bucată de lut, o modelă şi o aruncă în focul izbucnit din adânc. Lutul se prefăcu într-o statuie - o femeie fără viaţă, dar foarte frumoasă. Cel cu Flautul îi cântă şi Femeia prinse viaţă. „Eşti tu, Dumnezeu?”, se auzi o voce din văzduh. „Iertare , maestre”, se închină Sculptorul, dar asta este meseria mea. Bine, dar Femeia trăieşte, replică Vocea. „Eu sunt de vină, Stăpâne”, şopti Cel cu Flautul. „Vă iert, spuse Vocea, dar să nu se mai repete”. Astfel au ajuns pe celălalt versant al Muntelui. Un Labirint imens se deschise cu porţile sale de aur. „Aici este Necunoscutul” , strigară într-un glas călătorii. „Voi sunteţi necunoscuţii”, glăsui Duhul Labirintului. Avea un timbru foarte jos, cavernos şi amintea dureros de moarte. Au intrat. De atunci, porţile nu s-au mai deschis niciodată.
Femeia aşteaptă doi necunoscuţi – pe Sculptor şi pe cel cu Flautul.

Niciun comentariu: