A apărut o eroare în acest obiect gadget

miercuri, 7 aprilie 2010

am citit:Ioan Ivaşcu

Lectura, între canon şi generaţia Google


Introducere

Asemenea filosofiei, lectura se naşte din mirare şi îndoială, din încercarea de a găsi răspunsuri la întrebările existenţiale, de a crea valori şi modele. Făcută din plăcere sau din obligaţie, lectura parcurge drumul dintre „de ce?” şi certitudini, constituindu-se ca un şir neîntrerupt de enigme care aşteaptă, la fel ca în romanele poliţiste, o rezolvare. Cititorul devine, astfel, un detectiv, colecţionar de fapte între care realizează conexiuni, fără să piardă din vedere informaţii ce s-ar putea dovedi, la un moment dat, esenţiale.

Ceea ce caracterizează lectura din acest punct de vedere este permanenta tensiune, hărţuirea reciprocă dintre cititor şi text. Un text valoros va provoca interogaţii ample, dileme aparent insolvabile, solicitând perspicacitatea cititorului, în timp ce un text comun se va remarca printr-un nivel redus al tensiunii. Aşadar, lectura autentică reprezintă un scurtcircuit, trecerea la „cea mai înaltă ficţiune”.

Pornind de la această ipoteză, vom urmări metamorfoza cititorului detectiv, plasat între regulile strâmte ale canonului literar, desemnând iniţial o tehnică hermeneutică de abordare a textelor sacre[1], şi libertatea spaţiului virtual, marcat de zeul tutelar Google. Pe de o parte, în ceea ce priveşte canonul, critica literară pare a fi de acord cu ideea că acesta are drept trăsătură intrinsecă schimbarea, putând să-l urmărim în dezvoltarea sa diacronică[2]. Pe de altă parte, în ultimii 10 ani, internetul a influenţat decisiv raporturile dintre cititor şi text, omul preferând comoditatea ecranului în detrimentul tensiunii pe care o reclamă lectura: „Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, zappajul, balansul pe internet, pe scurt, dansul cu un ecran. În lupta dintre carte şi ecran, a decis fiinţa leneşă a omului[3]

Canonada canonică

Concept de o complexitate dezarmantă, canonul a intrat în spaţiul cultural autohton după traducerea cărţii lui Harold Bloom, Canonul occidental. S-a vorbit despre diverse tipuri de canon, estetic, critic sau curricular, despre canon şi anticanon, precum şi despre canonul fiecărei epoci literare, desprinzându-se, din ipostazele menţionate, caracterul normativ al canonului, care se află, totuşi, într-o perpetuă metamorfoză.

Bătălia canonică impune scriitori şi opere, „canonul se face, nu se discută” (Nicolae Manolescu), fără ca noi să observăm, cu o viteză uimitoare, care provoacă uneori descumpănire. Asistăm la o continuă mutaţie a valorilor estetice, la apariţii şi înlocuiri de liste, curente sau generaţii, într-un tablou eclectic şi, în acelaşi timp, axiomatic, specific postmodernismului.

Canonul reprezintă, de fapt, o reclasicizare, o întoarcere inconştientă la regulile de creaţie şi de critică ale clasicismului, care nu este, în esenţa sa, absolutist, ci sceptic. Spre deosebire de canonul clasic, canonul contemporan este descentrat şi multiplicat, ca o consecinţă firească a ideologiei culturale actuale, subjugată de nihilismul teoretic, precum şi a fundamentalismelor politice şi religioase, capabile oricând să-şi anexeze esteticul.[4]

Moartea lui „de ce?”

În acest context, lectura va ţine cont atât de rigorile canonului, cât şi de libertatea hermeneutică pe care ne-o oferă postmodernismul. Cititorul contemporan ideal, ar fi, la fel ca scriitorul, un adept al fragmentului, al colajului, al jocului de cuvinte şi al inventivităţii stilistice. Toate aceste procedee sunt menite să şocheze un public ahtiat după senzaţional, frivol şi uşor de manipulat estetic.

Internetul constituie reflectarea fidelă a canonului postmodernist, imagine a tehnologizării, a fragmentării, a consumismului şi a deconstrucţiei, în cadrul globalizării inevitabile. Adolescentul contemporan şi-a asumat, volens-nolens, această concepţie despre lume, el aparţinând aşa-numitei generaţii Google, generaţie care pare condamnată la lipsa de originalitate, sub spectrul fatidicului copy/paste.

Andrea Batista Schlesinger[5] creează un portret al acestei generaţii care se conduce după deviza „In Google we trust”.

Omul se naşte cu dorinţa de a pune întrebări, iar pierderea ei echivalează cu renunţarea la propria identitate. Generaţia care a crescut odată cu mediul online ar construi o societate fără discernământ, fără dorinţa de a separa aparenţa de esenţă, scufundându-se în superficialitate.

Generaţia Google nu-şi mai pune întrebări despre sine şi despre lume, nu este interesată de politică, de evoluţia societăţii, luând idei de-a gata de pe internet. „Generaţia Google nu mai citeşte cărţi, pentru că poate să vadă filmele sau să îşi ia informaţiile de pe Wikipedia, fără a pune întrebări despre cei care au redactat sau conceput materialele respective. Generaţia Google este mai interesată dacă blonda lui Bote poartă sau nu chiloţi, decât de problemele legate de cancerul la sân sau exploatarea femeilor pentru uzul bărbaţilor fără scrupule”[6]

Generaţia Google a construit, fără să ştie şi fără să vrea, un anticanon, în care a înlocuit reperele bibliografice clasice, de tipul enciclopediilor şi dicţionarelor, cu Wikipedia sau cu site-uri de referate, cărora le lipseşte autoritatea academică.

Anticanonul generaţiei Google se afirmă, ca orice curent nou apărut, prin ruptura totală faţă de canon şi faţă de instrumentele pe care acesta le utiliza. În acest sens, însăşi emblema postmodernităţii, Wikipedia, defineşte postmodernismul drept „modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism, şi deconstrucţie”[7], proces ce se desfăşoară chiar în cadrul proiectului menţionat.

Concluzii

Credem că raportarea la anticanonul generaţiei Google ar trebui să fie mai nuanţată şi să se renunţe la prejudecăţile celor obişnuiţi cu modalităţile clasice de lectură şi informare.

Evident, adolescentul contemporan nu mai citeşte. Nu mai citeşte ca noi. Beneficiar şi victimă a unei avalanşe informaţionale fără precedent, adolescentul are comportamentul tipic omului postmodern, selectându-şi, pragmatic, doar aspectele care au tangenţă cu domeniile sale de interes. El motivează că i se pare inutil să mai citească, din moment ce internetul a devenit o sursă de informare mult mai accesibilă.

Adolescentul de azi preferă cărţii stufoase rezumatul, respectului faţă de autoritate, negarea şi deconstrucţia acesteia, neavând, din păcate, un sistem de valori pe care să-l aşeze în loc.

Generaţia Google se găseşte, aşadar, la o răscruce, pierdută între canonul contestat şi anticanonul pe care l-a creat, dar care nu este destul de consistent cultural pentru a se impune.


Lectura, între canon și generația Google


Introducere
Asemenea filosofiei, lectura se naște din mirare și îndoială, din încercarea de a găsi răspunsuri la întrebările existențiale, de a crea valori și modele. Făcută din plăcere sau din obligație, lectura parcurge drumul dintre „de ce?” și certitudini, constituindu-se ca un șir neîntrerupt de enigme care așteaptă, la fel ca în romanele polițiste, o rezolvare. Cititorul devine, astfel, un detectiv, colecționar de fapte între care realizează conexiuni, fără să piardă din vedere informații ce s-ar putea dovedi, la un moment dat, esențiale.
Ceea ce caracterizează lectura din acest punct de vedere este permanenta tensiune, hărțuirea reciprocă dintre cititor și text. Un text valoros va provoca interogații ample, dileme aparent insolvabile, solicitând perspicacitatea cititorului, în timp ce un text comun se va remarca printr-un nivel redus al tensiunii. Așadar, lectura autentică reprezintă un scurtcircuit, trecerea la „cea mai înaltă ficțiune”.
Pornind de la această ipoteză, vom urmări metamorfoza cititorului detectiv, plasat între regulile strâmte ale canonului literar, desemnând inițial o tehnică hermeneutică de abordare a textelor sacre[1], și libertatea spațiului virtual, marcat de zeul tutelar Google. Pe de o parte, în ceea ce privește canonul, critica literară pare a fi de acord cu ideea că acesta are drept trăsătură intrinsecă schimbarea, putând să-l urmărim în dezvoltarea sa diacronică[2]. Pe de altă parte, în ultimii 10 ani, internetul a influențat decisiv raporturile dintre cititor și text, omul preferând comoditatea ecranului în detrimentul tensiunii pe care o reclamă lectura: „Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, zappajul, balansul pe internet, pe scurt, dansul cu un ecran. În lupta dintre carte și ecran, a decis ființa leneșă a omului[3]
Canonada canonică
Concept de o complexitate dezarmantă, canonul a intrat în spațiul cultural autohton după traducerea cărții lui Harold Bloom, Canonul occidental. S-a vorbit despre diverse tipuri de canon, estetic, critic sau curricular, despre canon și anticanon, precum și despre canonul fiecărei epoci literare, desprinzându-se, din ipostazele menționate, caracterul normativ al canonului, care se află, totuși, într-o perpetuă metamorfoză.
Bătălia canonică impune scriitori și opere, „canonul se face, nu se discută” (Nicolae Manolescu), fără ca noi să observăm, cu o viteză uimitoare, care provoacă uneori descumpănire. Asistăm la o continuă mutație a valorilor estetice, la apariții și înlocuiri de liste, curente sau generații, într-un tablou eclectic și, în același timp, axiomatic, specific postmodernismului.
Canonul reprezintă, de fapt, o reclasicizare, o întoarcere inconștientă la regulile de creație și de critică ale clasicismului, care nu este, în esența sa, absolutist, ci sceptic. Spre deosebire de canonul clasic, canonul contemporan este descentrat și multiplicat, ca o consecință firească a ideologiei culturale actuale, subjugată de nihilismul teoretic, precum și a fundamentalismelor politice și religioase, capabile oricând să-și anexeze esteticul.[4]
Moartea lui „de ce?”
În acest context, lectura va ține cont atât de rigorile canonului, cât și de libertatea hermeneutică pe care ne-o oferă postmodernismul. Cititorul contemporan ideal, ar fi, la fel ca scriitorul, un adept al fragmentului, al colajului, al jocului de cuvinte și al inventivității stilistice. Toate aceste procedee sunt menite să șocheze un public ahtiat după senzațional, frivol și ușor de manipulat estetic.
Internetul constituie reflectarea fidelă a canonului postmodernist, imagine a tehnologizării, a fragmentării, a consumismului și a deconstrucției, în cadrul globalizării inevitabile. Adolescentul contemporan și-a asumat, volens- nolens, această concepție despre lume, el aparținând așa-numitei generații Google, generație care pare condamnată la lipsa de originalitate, sub spectrul fatidicului copy/paste.
Andrea Batista Schlesinger[5] creează un portret al acestei generații care se conduce după deviza „In Google we trust”.
Omul se naște cu dorința de a pune întrebări, iar pierderea ei echivalează cu renunțarea la propria identitate. Generația care a crescut odată cu mediul online ar construi o societate fără discernământ, fără dorința de a separa aparența de esență, scufundându-se în superficialitate.
Generația Google nu-și mai pune întrebări despre sine și despre lume, nu este interesată de politică, de evoluția societății, luând idei de-a gata de pe internet. „Generația Google nu mai citește cărți, pentru că poate să vadă filmele sau să își ia informațiile de pe Wikipedia, fără a pune întrebări despre cei care au redactat sau conceput materialele respective. Generația Google este mai interesată dacă blonda lui Bote poartă sau nu chiloți, decât de problemele legate de cancerul la sân sau exploatarea femeilor pentru uzul bărbați fără scrupule”[6]
Generația Google a construit, fără să știe și fără să vrea, un anticanon, în care a înlocuit reperele bibliografice clasice, de tipul enciclopediilor și dicționarelor ,cu Wikipedia sau cu site-uri de referate, cărora le lipsește autoritatea academică.
Anticanonul generației Google se afirmă, ca orice curent nou apărut, prin ruptura totală față de canon și față de instrumentele pe care acesta le utiliza. În acest sens, însăși emblema postmodernității, Wikipedia, definește postmodernismul drept „modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism, şi deconstrucţie”[7], proces ce se desfășoară chiar în cadrul proiectului menționat.
Concluzii
Credem că raportarea la anticanonul generației Google ar trebui să fie mai nuanțată și să se renunțe la prejudecățile celor obișnuiți cu modalitățile clasice de lectură și informare.
Evident, adolescentul contemporan nu mai citește. Nu mai citește ca noi. Beneficiar și victimă a unei avalanșe informaționale fără precedent, adolescentul are comportamentul tipic omului postmodern, selectându-și, pragmatic, doar aspectele care au tangență cu domeniile sale de interes. El motivează că i se pare inutil să mai citească, din moment ce internetul a devenit o sursă de informare mult mai accesibilă.
Adolescentul de azi preferă cărții stufoase rezumatul, respectului față de autoritate, negarea și deconstrucția acesteia, neavând, din păcate, un sistem de valori pe care să-l așeze în loc.
Generația Google se găsește, așadar, la o răscruce, pierdută între canonul contestat și anticanonul pe care l-a creat, dar care nu este destul de consistent cultural pentru a se impune.


Bibliografie
Andrea Batista Schlesinger, The Death of Why: The decline of questioning and the future of democracy, Berrett-Koehler Publishers, 2009
Iulian Boldea, Canonul literar. Limite și ierarhii, în Viața românească, nr. 3-4/2009
Gabriel Liiceanu, Dans cu o carte, în România literară, nr. 17, din 3 mai 2000
Mircea Martin, Despre canonul estetic, în România literară, nr. 5, din 9 februarie 2000
Horia Roman Patapievici, Lectura postmodernă (I-III), în Magazin bibliologic, nr. 4/2003, 1-2/2004


--------------------------------------------------------------------------------

[1] Horia Roman Patapievici, Lectura postmodernă (I), în Magazin bibliologic, nr. 4/2003


[2] Iulian Boldea, Canonul literar. Limite și ierarhii, în Viața românească, nr. 3-4/2009
[3]Gabriel Liiceanu, Dans cu o carte, în România literară, nr. 17, din 3 mai 2000


[4] Mircea Martin, Despre canonul estetic, în România literară, nr. 5, din 9 februarie 2000


[5] Andrea Batista Schlesinger, The Death of Why: The decline of questioning and the future of democracy, Berrett-Koehler Publishers, 2009 ( Moartea lui de ce: Declinul interogației și viitorul democrației)


[6]http://cinemafotomedia.wordpress.com/
[7] http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism

2 comentarii:

Ioan Ivaşcu spunea...

Vă mulțumesc pentru selecție.

nicolae spunea...

multumesc ca nu va suparati din motive de drept de autor.
am muncit un pic la text fiindca am eliminat patratele. dar, fiind prea lung, n-am mai trecut bibliografia si notele explicative. daca tineti mult sa ramaneti in biblioteca fm si cu ele... dar ce spun? promit ca imediat cum iese textul din pagina le voi adauga. daca doriti sa deveniti si autor in acest spatiu, am nevoie de adresa dv. electronica.
stima lui
nicolae tudor