Condamnarea la moarte

Condamnarea la moarte





Prin anii 60, am văzut piesa lui Mirodan, „Celebrul 702”, una dintre cele mai reuşite din dramaturgia postbelică. A fost jucată şi în alte ţări, s-a realizat şi un film, unii spuneau că subiectul ar fi fost împrumutat de la americani, etc. Este vorba de un condmanat la moarte prin electrocutare, iar omul se apucă să-şi scrie memoriile. Nici „Regele moare” de Eugen Ionescu, văzută cam prin 1970 nu m-a impresionat atât ca piesa lui Mirodan. După un timp, am citit „Cu sânge rece” de Truman Capote, o variantă bine tradusă, în română. Autorul a luat interviuri de la doi condamnaţi la moarte care au ucis o familie de fermiei sau cam aşa ceva. Condmanaţii nu erau foarte speriaţi. Mulţi ştiu că Dostoievski a fost şi el condamnat la moarte prin anii 40 ai secolului XIX, iar ţarul l-a graţiat în timp ce plutonul de execuţie se pregătea să ţintească spre condmanaţii la moarte, printre care se afla şi tânărul Fiodor Mihailovici. Pedeapsa a fost comutată în ani de ocnă, Dostoievski a scris „Amintiri din casa morţii”. Descrierea ocnei ţariste este aproape floare la ureche faţă de „Arhipelagul GULAG” al lui Soljeniţân. Dipă eliberare, Dostoievski a devenit din antiţarist un vehement antisocialist, iar romanul „Demonii” se referă la aceşti socialişti, pe care îi ura din tot sufletul. Nu demult am cunoscut un om care a fost condamnat la moarte de regimul lui ceaşcă. Trebuie să recunosc că m-a dezamăgit mult. Nehotărât, oportunist în relaţiile personale, supus influenţei unui scandalagiu care se bate cu cărămida în piept că este anticomunist, dar eu nu am auzit despre el niciodată înainte. Fostul condamnat la moarte a pierdut, dacă a avut vreodată, tot curajul pe care ar fi trebuit să-l aibă. Partenerul său insultă „într-o veselie” ( ce-mi place expresia!) pe orice interlocutor care nu se exprimă cum i-ar conveni dumnealui, iar omul meu, eroul acelei condamnări parcă este hipnotizat. Ceva s-a petrecut cu el, o reacţie inversă faţă de transformarea lui Dotoievski sau Soljeniţân, pe care experienţa salvării din ghearele morţii i-a îmbogăţit cumva, moral.

Personal am trecut de două ori prin perioade de cumpănă, în privinţa sănătăţii, iar experienţa de la cutremurul din martie 1977 nu o mai pun la socoteală. Mă simt, acum, mai putrernic, mai fericit chiar, viaţa este preţuită mai mult după ce treci prin pericolul suprem..dar nu toţi apreciază acest dar. Cititorule, bucură-te că respiri, că vezi culoarea cerului sau cel puţin a mobilei din casă. Că auzi cum se trânteşte o uşă, că undeva este cineva care cântă de tristeţe sau în aşteptarea iubitului/ iubitei.



Boris Marian