Ov.S. Crohmălniceanu

Zece ani de la despărţirea de Ov.S.Crohmălniceanu






La 28 aprilie 2000, la o clinică din Berlin înceta din viaţă aproape în acelaşi timp cu soţia sa, tot bolnavă, Ov.S.Crohmălniceanu, pe numele originar Moise Cohn ( fiul lui Lazăr şi Esterei) . S-a născut la 16 august 1921, la Galaţi. În 1940 a fost nevoit să-şi întrerupă studiile superioare, tehnice, din motive rasiale, absolvind abia în 1947 Facultatea de Construcţii, din Bucureşti. A debutat la publicaţia „Ecoul”, în 1944, între anii 1947-1951 a fost în conducerea publicaţiei „Contemporanul”, între anii 1963-1966 a fost redactor şef adjunct la „Gazeta literară”, din 1966 a fost profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti. În anii 80, profilul politic al lui Crohmălniceanu s-a modificat mult, a condus cenaclul „Junimea” pentru tineri scriitori, a propulsat tinere talente, a publicat antologia „Desant 83”., prima manifestare de grup a unor tineri de orientare nepolitizată, a scris el însuşi proză SF. În 1992 a emigrat din ţară, în urma unor tracasări repetate, motivate de începuturile carierei sale de critic proletcultist, ca şi din motive de sănătate. Dintre realizările sale menţionăm „Istoria literaturii române între cele două războaie”, criticată de Alex. Ştefănescu şi de alţii, înaintea acestuia, „Cercul literar de la Sibiu”, o lucrare valoroasă despre o mişcare puţin cunoscută în anii dictaturii, o antologie a poeziei franceze de la Rimbaud până în zilele noastre, Crohmălniceanu fiind un bun cunoscător al culturii şi literaturii franceze. Postum a apărut la Ed. Hasefer, „Evreii în mişcarea de avangardă din România”, lucrare pe care istoricul a scris-o, credem, pentru a compensa lipsa de înţelegere şi atitudinea negativă faţă de avangardişti în anii de după război. Trebuie cunoscut faptul că alături de Savin Bratu, Ion Vitner, S.Damian, Vicu Mândra, Nicolae Moraru, ş.a., Ov.S. Crohmălniceanu a adus servicii proletcultismului, deservind totodată evoluţia pozitivă a literaturii în anii totalitarismului. Este meritul său propriu că a renunţat la aceste poziţii retrograde, am spune chiar condamnabile, încă în anii 80, înainte de căderea regimului, spre deosebire de un scriitor valoros, dar aservit puterii politice, cum a fost Eugen Barbu şi alţii ca el. Nu numai atât, criticul a fost atacat şi pentru originea sa etnică, de către gruparea din jurul lui Barbu, ca şi din afara graniţelor ţării. Aceasta este istoria, faptele nu se pot ascunde. Un fost coleg al meu de liceu, care l-a avut profesor la facultate pe Ov.S. Crohmălniceanu, îmi povestea prin anii 60 că studenţii admirau erudiţia şi deschiderea spre dialog a dascălului lor, modul în care ştia să trezească interesul pentru cultură şi cum încuraja talentele tinere. A fost un om supus vremurilor, iar contribuţia sa nu poate fi ignorată, în special de generaţia „optzeciştilor” care au fost favorizaţi prin prestigiul de care se bucura Ov. S. Crohmălniceanu. Cine vrea să ridice o piatră împotriva memorie sale să se gândească la ceea ce a făcut totuşi bun pentru cultura română.



Boris Marian