Criza socială şi morală din România

Nimeni nu poate trăi într-un turn de fildeş. Nici scriitorul, nici filosoful, nici împăratul Japoniei. România nu trece printr-o criză, ci printr-un şir de crize. De la 1848 încoace crizele vin una după alta. Au fost şi momente de relaxare şi relativă prosperitate, precum domnia lui Carol I, Marea Unire, dar interbelicul şi războiul al doilea, mondial au adus o năpastă după alta, o dictatură după alta. Ieşiţi în 1989, din acest şir de dictaturi, am intrat într-un dans diabolic al „reformelor”, din care se vede doar palatul aurit al lui becali. Scriu numele cu literă mică pentru că sunt mai mulţi, deci este substantiv comun. Se vorbea un timp chiar de becalizarea ţării. Greva spontană a RATB-iştilor de la 1 aprilie 2010 are o semnificaţie aparte. Este manifestarea unei nemulţumiri prea mult reţinute, de 20 de ani. În timp ce mari mahări au, de la stat, subliniez , de la stat, aşa cum este el , în criză, salarii de zeci de mii de lei, unii şi mai mult, o bună parte a populaţiei ( Cât de „bună”? Din păcate nu există o statistică a repartiţieri veniturilor şi averilor, pentru că nimeni nu declară nimic, jefuind statul) abia scoate un salariu de mizerie, în orice caz sub o mie de lei. Despre pensionari, ce să comentez, că şi aşa suntem prea mulţi, nu ar strica o decimare în stil antic. Oricine poate spune că eu gândesc ca un comunist. Am să-i spun că orice om care nu a furat ca în codru, repet, ca în codru, dar cu acte în regulă, ar trebui să se gândească de ce sărăcia, deficienţele din sistemul asistenţei medicale şi sociale, rata şomajului, nesiguranţa locului de muncă, plecarea continuă a tinerilor în alte ţări, traversarea ţării de către emigranţi disperaţi, unii devenind mafioţi, creştetrea infracţionalităţii, violenţa şi răspândirea drogurilor sunt fenomene care abia acum iau o amploare ameninţătoare. Ce fac intelectualii, minţile luminate ale ţării? Se lamentează sau devin, unii, mercenari pe la diverşi magnaţi.

Cea mai grea lovitură pe care opinia publică a primit-o în aceşti ani a fost poluarea informaţională, adică diversiunea prin presă şi TV. A trecut dosariada, a început mica vânătoare de corupţi, dar aşa, de ochii FMI-ului. Marea corupţie nu moare şi nici nu se predă. Ne-am obişnuit să spunem că nu există ţară fără corupţie. Evident. Dar o boală are diverse stadii. Dacă a fost o Comisie de Analiză a Crimelor Comunismului, dacă CNSAS a lucrat din plin, mai mult în gol, lovind cu precădere în personalităţi pe care personal le respect şi acum precum Ştefan Augustin Doinaş, Dan Amedeo Lăzărescu, ş.a. de ce nu ne-am găndi şi la un Consiliu Naţional de Studiere a Corupţiei ca fenomen social şi economic. Moralitatea în mediul politic, ca şi în cel de presă-radio-TV ( mass media) este de asemenea demnă de atenţia unui Consiliu de Studiere a Activităţii de Dezinformare din România. Am rămas cantonaţi pe misterele revoluţiei- loviluţiei de la 1989, pe care nici următorul secol nu le va dezlega, dar nu ne întrebăm ce facem cu căpuşele care se înmulţesc şi fură statul, multe căpuşe fiind fie politicieni, fie subordonaţi comenzilor politice. Mă refer la magistraţi, oameni ai ordinii publice şi unii jurnalişti.

Criza de la noi poate fi diminuată tot de noi, degeaba ne agăţăm de comparaţii şi indicaţii date de alţii. Relaţiile României cu vecinii nu sunt dintre cele mai bune. Relaţia cu marile puteri este mereu o funcţie de interesele acelor puteri. România are nevoie de prieteni de calibru apropiat. Elefantul nu ştie ce fac vieţuitoarele mai mici, la fel şi balenele. Dar până la politica externă, care oricum este într-o oarecare derivă, criza internă este mai aproape de grijile noastre. Un stat pe cale de a deveni o marionetă, un sector privat care seamănă prea mult cu acea caricaturizată „junglă capitalistă”, deşi modele pozitive de economie de piaţă există, acestea sunt culorile alb-negru sub care defilăm.



Boris Marian