A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 2 noiembrie 2015

Teodor Dume, o nouă carte: Azil într-o cicatrice


E un început frumos de noiembrie 2015 şi mă bucur că vă pot oferi o nouă carte: Azil într-o cicatrice.
Contribuţia este a mea dar şi a voastră a acelora care aţi trecut prin pagina mea de pe poezie.ro şi aţi lăsat semne sau aţi citit şi cu paşii domoli ai oamenilor sensibili v-aţi retras într-un gând.
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu, sfios îmi adun gândurile pentru a vă mulţumi vouă şi tuturor acelora care au făcut posibil strângerea în mânunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid până în momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi.
Vă asigur că vă păstrez în suflet ca pe cel mai de preţ dar…

Cu mare drag,
teodor dume

Azil într-o cicatrice, de Teodor Dume
Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DUME,TEODOR/Azil într-o cicatrice/ Iaşi:Pim, 2015
ISBN 978-606-13-2781-2
821-135.1-1
Tehnoredactare: Mioara Băluţă

Cartea are 100 de pagini:
Marginile coperţilor îndoite spre interior
Cuprinde:
- prefaţa, de Nache MAMIER ANGELA
- repere critice (gânduri şi spicuiri din comentarii ale autorilor de cărţi cunoscuţi pe net)
- lector pentru "umbre şi lacrimi"(text de teodor dume), Veronica Pavel Lerner
- 96 de titluri

Teodor Dume:
Azil într-o cicatrice - o explorare continuă
a abisului temporal


Autorul cugetă la moarte fără teamă căci Viaţa celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte :
”eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă

restul nu mai contează...

şi dacă nu ar fi fost tata
şi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...”
Moartea este o rană deschisă, autorul pare să o accepte, este acel tunel care are Lumina la celălalt capăt :
”ca jertfă

nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni”
(teodor dume)
Nu îl îngrozește, dimpotrivă, pare să accepte ideea mistică a unei schimbări veşnice. O atitudine demnă căci aceste cuvinte sunt un fel de baraj, o luptă lirică, un om care nu vrea să capituleze. Poeta Emily Dickinson spunea că ”moartea este o noapte furtunoasă şi un drum nou, o trecere spre eternitate.”
Ce înseamnă moartea? Ce înseamnă viaţa? Este ora întrebărilor capitale ale unui poet care iubeşte viaţa cu pasiune chiar dacă nu reprezintă decât o clipă efemeră:
”prin lumina lumânărilor

mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama”
(teodor dume)

”Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică”. Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Teodor Dume a ales un stil simplu, direct fară zorzoane, o influenţă benefică a poeziei universale. Nichita Stănescu avea acest gen de reflecţii formulate clar ca adevarate maxime filozofice substanţiale :
”Gând
Inimă
fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
şi sunt atâţia morţi în jur...” Nichita Stănescu
Teodor Dume abordează o tonalitate clasică, armonioasă, pozitivă, blândă ca și cum autorul a ales ca parte dominantă a vieţii, dragostea eternă, deşi nu îi va supravieţui decât prin aceste poeme, adevarate epitafuri lirice.
Autorul uneşte diverse polarităţi, între un temperament ardent, luminos, căldura maternă, dulce şi misterioasă care absoarbe suferinţe, dar îi procură şi certitudini luminoase, parcurgând etapele propriei biografii .
Tenebrele sunt partea întunecată a sufletului, o apă neagră în care plutesc fiinţele dragi dispărute. Imagini fugitive străbat secretele

minţii, memoria devine o grotă secretă în care autorul colecţionează esenţele existenţei :
”singurătatea, ca o molie
durerea este singura parte a vieţii
care te învaţă cum
să-ţi învingi moartea

şi dacă există cineva care
să-ţi acopere umbra
e doar
singurătatea căruia îi place
să roadă din tine

ca o molie”
(teodor dume)

Sentimente care dau o seninătate în aşteptarea deznodământului propriului destin. Acest ocean interior îi dau consistență, este substanţial, hrăneşte un imaginar poetic, o reverie diurnă ori nocturnă făcută din ore limpezi și ore negre învelite în haina timpului care trece.
Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii .
“Viaţa este o îndelungată lecţie de umilinţă”. (James M. Barrie) şi la acest poet suntem într-o asemenea ipostază angelică :

“şi totuşi...

a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus... ”
(teodor dume)

Un misticism afişat în sensul în care acest autor afirmă despre Dumnezeu: ”El îndrăzneşte orice, e oriunde nu-l poţi aştepta: el însuşi este un exces.” (Georges Bataille)… Reflecţia se împlineşte, în acest volum, prin excesul adevărurilor intime, dar miza sa este însăşi Divinitatea în splendoarea atribuţiilor sale.
Literatura este redescoperirea sinelui, a naşterilor şi renaşterilor succesive, din cursul unei vieţi tulburător de scurtă :
”inscripţia de pe nume

când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni

nici chiar eu
cel care mă priveam
în partea cealaltă timpul
croşeta şosete pentru un drum lung
unde visele îşi au timpul lor

poate nu o să mă înţelegeţi
dar în fiecare bătaie de inimă
există un timp şi o durere
fără de care
nu ai fi existat
nici tu nici eu şi nici chiar
Dumnezeul tuturor lucrurilor

în rest aceeaşi imagine funebră
o cruce de lemn o lumânare stinsă
şi o urmă de lacrimă...”
(teodor dume)

Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire)
Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii

absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului .
Viata spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite :

” şi câteodată cu resturi de durere

în tot acest timp
mă eliberez de puţinul din mine
şi alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...

mi-e frică de-atâta linişte

în speranţa că o voi revedea pe mama
şi pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot

să nu vă îngrijoraţi
din mine va porni o altă zi ”
(teodor dume)

Angela Nache Mamier, Franţa


* ”nu ştiu să mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"
(Cristina Ştefan)

vineri, 12 iunie 2015

CARTEA SĂPTĂMÂNII: moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

articol publicat în revista ZI DE ZI Oradea - Bihor

mă aud trecând, autor Teodor Dume



azi sunt mult mai trist şi mai singur
uit câte ceva în fiecare zi
las semne sub fiecare nume
pe care l-am uitat şi
mă descompun
în privirile altora

în căutarea a ceea ce am fost
mi-am aciuit sub pleoape
toate amintirile

cu gesturi largi mă uit în mine
ca într-o rană şi
mă rog
pentru lumina altei lumi

poate că e firesc în realitatea asta

luni, 1 iunie 2015

carte, Teodor Dume: moartea un fluture alb


Moartea, un fluture alb, de Teodor Dume

Descrie CIP a bibliotecii Naţionale a României
DUME,TEODOR
Moartea, un fluture alb/Teodor Dume - Iaşi: Pim,2015
ISBN 978-606-13.2486-6
821.135..1-1
Selecţie texte: Veronica Pavel Lerner
Coperta: Mioara Băluţă şi Teodor Dume
Tehnoredactarea: Mioara Băluţă

*Cartea are 150 de pagini (marginile coperţilor îndoite spre interior) şi este distribuită în trei cicluri:"dinspre părinţi...", "...prin Dumnezeu...","...spre mine"
*Fiecare ciclu este precedat de câteva referinţe:
- Gheorghe Grigurcu, ("...un miraj interogativ...")
- Gheorghe Paşa, ("...un poet monocord...")
- Călin Sămărghitan, ("...partea albă a morţii...")
- Cristina ştefan, ("...blajinul accent al solitudinii asumate...")
- Mioara Băluţă, "moartea, un fluture alb", sau cum să priveşti cu detaşare întunericul...")
- Stelian Vasilescu, (spicuiri- "avem nevoie de sfială, emoţie şi singurătate")
- Veronica Pavel Lerner, ("...o mare gamă de sentimente...")
- Viorel Horj, (spicuiri- "...un adevăr nesofisticat...")
- Teodor Dume, (amintiţi-vă e o părticică din mine aici, prieteni dragi!")

Amintiţi-vă e o părticică din mine aici, prieteni dragi!

Cartea "Moartea, un fluture alb" e o părticică din mine din trăirile de o clipă în trecerea poate mult prea grăbită prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi. Şi toate acestea pentru că vă iubesc. Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu Adevărul din cuvinte, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de tot, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur veţi fi.
În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, omul se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în reralitatea de dincolo, dacă ea există...
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
(...)
mulţumesc,
teodor dume,
"(...)
Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singură cale. Risipa e prevenită atât sub aspectul structural cât şi cel al selecţiei. În plan organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari.E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă.
Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul scriitorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliniem.Poezia lui Teodor Dume contaminează şi imobilizează suflete. El, Teodor Dume, se produce şi se descompune pe sine. De fapt e un sacrificiu adus poeziei. Deci, ceea ce Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.(...)Scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, precum şi în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte , pătrunde în profunzime apoi acaparează. Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii.(...)"
(Gheorghe Grigurcu)
"Versurile din volumul „Moartea, un fluture alb” par a fi tributare unei formule poetice mai vechi, venind din lirica ardeleană a anilor '70. Tematic, ele nu diferă prea mult de acelea din volumele poetice anterioare ale autorului, adică familia, timpul, copilăria, moartea, singurătatea, amintirea, iubirea, dialogul cu Dumnezeu, confruntarea cu sine rămân şi aici obsesiile sale creatoare, ceea ce îmi întăreşte impresia că Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în diversitatea de stiluri actuale. Inspirată este alegerea titlurilor fiecăruia dintre cele trei cicluri poetice: „dinspre părinţi...”, „... prin Dumnezeu...”, „... spre mine”, fiindcă astfel este bine evidenţiată acea filiaţie a fiinţei şi conştiinţa că unitatea acesteia nu e posibilă fără credinţă şi fără iubire faţă de cei care ţi-au dat viaţă. Poetul este elegiac, dar fără dominanţa unor tonuri sfâşietoare; are simplitate în expresie, fără să renunţe la simbolistică şi metaforizare; are patos, când mai moderat, când mai accentuat, dar strigătul i se opreşte, de multe ori, într-o împăcare senină cu destinul, deşi nu lipsesc nici notele răzvrătirii.În mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi, despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria, împletită cu presimţirea sfârşitului. Iată un exemplu din poezia „aşteptarea, o execuţie lentă”: „totul pare să fie pregătit/ nu protestez încă/ trăiesc/ printre oameni/ locaţia îmi prieşte/ femeile îmi fac cu mâna/ din când în când/ joc şah/ negrul câştigă mereu// e o chestie de timp// (moartea -/ singura monedă de schimb/ între mine şi Dumnezeu...)”."
(Gheorghe Paşa))
"Teodor Dume priveşte moartea, albă, ca pe o perioadă a copilăriei. Nu întâmplător tata şi bunicul apar atât de des. Şi nu o priveşte cu ochiul circumscris unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinţei ingenue a copilului fermecat de taină. Moartea e mai degrabă o grădină plină de lumină în care se perindă chipuri cunoscute, decât un tărâm lugubru şi întunecat.
Fluturele însuşi este un simbol al efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul cărţii cât şi prin textele ei, este imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci moartea e efemeră?, veţi întreba. Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi ne va da câteva explicaţii de ce: Cărbunele este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireş.Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua „în care voi ieşi/ din mine/ ca apa/ din albie.” Acest diluviu de proporţii restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârşitului şi al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei re-naşteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în acelaşi registru, trebuie neapărat să relevăm şi un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: La fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun şi pentru urmaşi:
„voi călători liniştit/dincolo de ani până când/fiul meu va trece prin mine”.
Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este unul profund creştin, un creştinism străluminat de puterea credinţei de a schimba faţa / aparenţa lucrurilor: „Suferinţa atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului eros-thanatos, este o femeie rezemată de spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinenţă printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este şi simbol al transfigurării.Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există."
(Călin Sămărghiţan)
"Citind volumul în pregătire pentru tipar, Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume, mi-am reconsiderat convingerea că poetul e doar inspirat de Thanatos, viziunea simplistă a morţii sau de oximoronicul arhetip Viaţă- Moarte. Mi-am recăpătat înţelegerea versului său, în pondere negru, e adevărat, dar am adăugat sensuri noi de interpretare. Unul ar fi că biografia reală, polarizată între copilărie şi pierderea părinţilor, exercită asupra versului său o presiune imaginativă aparte, fondată pe realităţi trăite şi captată acum ca spaţialitate şi ereditate conştientizată.
“în locul în care bunica mea creştea linişti”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”,”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enunţat.
Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existenţial spre blajinul accent al solitudinii asumate.
(noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi
sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine )
“am ochii mari poate sunt sensibil/sau poate am devenit/prea complex/nu ştiu/înăuntrul meu e strâmt/nimeni nu intră nimeni nu iese/e o lume numai a mea/cu reguli stricte/numai că nu-mi dau seama cine/a trecut ultima oară prin mine”
Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un "aide-memoire" pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.
(moartea, un fluture alb)
“undeva în copilul din mine/zbura un fluture alb/
lăsând o dâră/un fel de drum/pe care/oamenii plecau...”"
(Cristina Ştefan)
"Devine copleșitor acest adevăr, această căutare sisifică, metaforic vorbind, de a amplifica lumina, argumentându-i prezența cu umbra fluturelui alb, cum bine spune Teodor Dume încă din titlul volumului său de poezii.Aerul uman, curgerea duioasă a cuvintelor printre coordonatele afective, dezvoltate atât în plan vertical cât și orizontal, alături de un întreg ansamblu de stări transmise subtil de către autor, constituie elementele de forță ale întregii sale creații. De fapt arta poetică a lui Teodor Dume îi relevă cititorului pasionat acea dimensiune spirituală căreia nicio rațiune nu i se poate împotrivi: copilăria cu toate fericirileei.Copilăria care are puterea de a învia icoana chipurilor dragi, atunci când fiecare zi pare anume făcută să ne sărăcească de valori în favoarea nimicului exuberant.
Și nu pot încheia acest mesaj fără cuvintele care mi l-au descoperit pe Teodor Dume:
“cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimeni şi nimic nu poate
înlocui atingerea
asta e tot...”"
(Mioara Băluţă)
"(...)
Nu odată am “intrat” în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. În fragmentul din poezia “un fel de solstiţiu. în lumea cu multe lucruri”, cuvintele din versuri devin imagini: “lăsând într-o parte / lucrurile prin care nu /am trecut niciodată/ şi-n cealaltă / patul /măsuţa de scris /(cu o lumânare în sertar)/veioza/ bloc notess-ul”. Ele mi-au adus în faţă celebrul tablou de Van Gogh în e pictat patul lui si mi-au amintit si de unele “naturile moarte” ale lui Theodor Pallady. Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia “lumânări stinse” (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat / în cămaşa lui albă pe care o purta /duminica la biserică în cele / câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând portretul unui bărbat cu cămasa albă. Autorul se întoarce cu mare tandreţe în anii copilăriei, poeziile din prima secţiune o dovedesc din plin. În poezia “ciresii albi”, de exemplu, gândurile lui se îndreaptă spre bunica: “mi-e greu foarte greu /să înţeleg de ce bunica mea /îşi cârpea spăcelu sâmbăta / cu acul de opinci şi acela / împrumutat de la vecina /de peste drum cand /în şifonierul din camera mare atârna încă unul nou-nouţ/”. Credinţa şi speranţa în Dumnezeu, prezentă în poezia lui Teodor Dume în sectiunea a doua a cărţii, sunt locul spre care se îndreaptă nedumeririle şi tristeţile autorului. Poezia “mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte” le ilustrează: “toamna /din când în cand / decupez o gaură în cer şi /mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte /până când prin inima mea /vor mai trece odată toate anotimpurile”.
Cea mai amplă sectiune este, desigur, cea de a treia, în care autorul îsi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii. Poeziile sunt forma în care autorul îşi exprimă în modul cel mai natural intensitatea trăirilor. Comunicarea cu cititorul e directă, uneori ajung doar două trei cuvinte pentru ca poetul să etaleze o mare gamă de sentimente. Totul e deja spus în titlul poeziei: “aşteptarea, o execuţie lentă”. Metaforele se derulează în imagini “în dimineaţa asta o să las lumea /să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri” (poate doar astăzi), sau “ne naştem în fiecare zi /cu teamă ca atunci /când aşezăm flori parfumate /sub icoane care plâng...” (sensuri).
Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori rugăciuni adresate divinităţii, sunt un univers în care cititorul de orice vârstă îşi va recunoaşte trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi.
Volumul de poezii “Moartea, un future alb” trebuie păstrat pe noptieră, citit şi recitit." (Veronica Pavel Lerner)
"(...)selecţie:
Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaş Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi (semnate tot de Teodor Dume ), Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii"Aşadar, scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat. Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citeşti cu sufletul. Sunt rugi înălţate înspre cer întru binecuvântarea fiecăreizile.Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc şi înmuguresc în suflet.Într-un cuvânt fluidizează şi vitalizează existenţa "dintre cele două respiraţii": Viaţa şi Moartea" (Viorel HORJ, scriitor)
"A vorbi despre scriitorul Teodor Dume şi a prefaţa cuvintele, spuse deja de către alţii, e greu, dar îmi revine sarcina, ca dovadă de probitate morală şi intelectuală, şi o voi face.
Teodor Dume, îşi câştigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzaţii care duc la împlinire şi cultivă iubirea (dar şi singurătatea) ca pe o sămânţă ce va rodi, şi va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...)
Frumuseţea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmiţând o reală forţă emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o fineţe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoţie şi candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporeşte , prin cuvânt, valoarea şi frumuseţea.Făcând o paralelă între primele sale cărţi ("Adevărul din cuvinte" şi "Strigăt din copilărie") şi scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri, în cea a singurătăţii mistuitoare. Frumuseţea cuvântului său simplu se naşte din el, din fizicul lui "blajin şi subţirel" care interiorizând până şi lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...)Da, avem nevoie de sfială, emoţie, (de durere, uneori) şi singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieţii lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecţiune (de data aceasta) veţi spune, în mod bănuitor şi răutăcios, dar "citind" relaţia afectivă dintre scriitorul Teodor Dume şi "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceştia (şi mă bucur că mi s-a dat şansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simţit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescenţă şi de viaţă. Am simţit acea adolescenţă perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefaţa cărţilor, şi în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simţit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naştere, vieţuire, trăire, de loc şi de frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean."
Teodor Dume, e poetul iubirii dar şi al singurătăţii. Iată două elemente esplosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăieşte din el prin copilărie şi părinţi. Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă supremă", spune acelaşi Gheorghe Grigurcu.(...)
Nu pot să nu-i mulţumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Ţara Crişurilor". El, scriitorul Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" şi onoarei cuvântului scris.
(Stelian Vasilescu, scriitor şi publicist)
***
Moartea, un fluture alb, de Teodor Dume

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor
aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
(...)
de fapt fiecare
are propria linişte
(...)
stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze dăruit
doar seara la culcare
părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
(...)
şi-am adormit
dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea
poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult
m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...
undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină
abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...
de dincolo pătrundea mult frig...

sâmbătă, 4 aprilie 2015

Mai trăiesc, bătrâna mea măicuță

Mai trăiesc, bătrâna mea măicuță Mai trăiesc,a bătrâna mea măicuță, mă apropii tot mai mult de vârsta ta, eu pe tata l-am lăsat de mult în urmă, ar putea să-mi fie fiu cumva. Am trecut prin multe ca și tine, bine este că nu le-ai știut, parcă văd cum dădeai fuga, temătoare, întrebând ce s-a-ntâmpat , ce m-a durut. Și mi-e dor de sfaturile tale, le-ascultam zâmbind, nu le urmam, tu vedeai în ochi-mi nerăbdarea, împreună ne opream, zâmbeam. Niciodată nu pierdeai umorul, moartea însăși s-a sfiit când mi te-a luat, mai trăiesc bătrâna mea măicuță, tu auzi în vis cât te-am chemat? De ne-om reîntâlni în altă viață, liberați de ce și cum, mustrări, ai răbdare, am să vin ca de la școală, cu carnetul plin de-atenționări. Ai să spui că nimeni nu-i de vină, Domnul va zâmbi, un moș bătrân, mai trăiesc , iubita mea măicuță, anii trec de parcă-s săptămâni. BORIS MARIAN

tristeţi târzii, autor Teodor Dume

iubesc femeile triste

iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt 
uneori interminabil cu multe secrete şi arome de parfum

oricum nu mai contează

cândva respiram unul din celălalt şi visam
un şir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip

respir acum din mine puţin câte puţin şi 
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
şi din când în când mă uit 
la tot ce-a mai rămas -
un anotimp ploios cu mult frig

voi înnopta în el strigându-te

duminică, 8 februarie 2015

Dragoste, ură, iubire

Dragoste, ură, iubire No,păi , fratele meu, vom vorbi azi de toate, Dragostea este ceva trecătoriu, ura este și nu este, Numai iubirea e veșnică, ea de la Dumniezeu vine, De iubire să vorbim mai puțin, ea din laptele mamei Se varsă în trupul copilului, cine nu îl cunoaște , Mare pedeapsă este, vezi pe Maldoror cum se zbate și plânje, altfel e Don Quijote cel iubitoriu, lăsați retoricii să-și roadă șoricii, aristotelicii să-și spele creierii în logică, epicurienii cu Sapho cea desfrânată, sofiștii, labdacizii, atrizii, mult sânge curse din lipsa iubirii, cum știm noi preface soarta în nefericire, cu mult venin ne-am încărcat de milenii, am inventat și mânia divină, ea nu există, există numai venin, depresii de suflet, ajută-mi sfinte Longuinho, vom coborî în Infern, dejaba fluieri apoi după vânt, el s-a dus, la fel ca mândrele ziduri antice, fântâni îngropate-n nisip și în piatră. BMM

sâmbătă, 7 februarie 2015

Legenda uriașilor

Legenda uriașilor Nu este vorba despre legenda chazarilor poposiți pe plaiurile carpatice, dunărene și panonice, după înfrângerea imperiului de pe Volga de către Bizanț și Rusia kieveană, în sec. X-XI d. Hr. Se spune că în urmă cu zeci de milenii trăia o specie umană care avea ceva ce nu s-a mai repetat în istorie. Pe măsură ce omul înainta în vârstă, el creștea în înălțime cu circa 10 cm pe an, astfel că la 20 de ani avea doi metri, iar la 80 de ani avea deja opt metri înălțime. Bucuria acestor locuitori ai Pământului nu era prea mare, pentru că bolile senectuții erau cam aceleași ca și acum – articulații, inimă, etc. După un număr de ani, să spunem 30, oamenii mergeau tot mai greu și trebuiau să fie ajutați de cei tineri. La 80 de ani , omul nici nu se mai ridica din pat. Oricât ar fi muncit populația tânără, întreținerea bătrânilor devenea practic imposibilă. Inteligența bătrânilor nu era cu nimic afectată, dar umilința de a fi un balast pentru societate îi rodea amarnic. Un genetician, în paranteză fie spus, ne aflăm în altă etapă a civilizației umane, încă necercetată, anterioară,a propus inversarea evoluției prin scăderea înălțimii oamenilor odată cu vârsta, începând cam de la 20 de ani. Cu fiecare an înălțimea omului scădea cu un centimetru, astfel că la 80 de ani individul/individa avea 140 de cm. Nu era rău deloc. Dar, nu se știe de ce, generația vârstnicilor a devenit nervoasă. Fiind tot mai scunzi, erau îmbrânciți pe străzi, în autobuze, înjurați, uneori bătuți. Din acel moment, Consiliul Universal al Omului a decis să se ajungă la un compromis care se respectă și azi, cu unele excepții. P. conf. BMM