prin urmare

by elaroseni

ajung acasă noaptea târziu

pentru că urmăresc toate imaginile care reuşesc

să ajungă până la nori

 

e frig dar nu mi-e frig şi

nu mă poticnesc de stâlpii de beton de pe marginea trotuarului

nici de stâlpii de iluminat care tresar din somn atunci când

mă apropii de cercul lor de

influenţă

 

nu e decât un pas

pînă la singurătatea din aşternutul acestei nopţi şi

fără să stau pe gânduri mă întorc la reno

 

intru toată mă zdrobesc de zidul de fum te caut

printre miliardele de rotocoale care se lovesc de tavan

spărgându-se în mulţimea de găuri negre prin care observ

o mulţime de paiete de toate culorile jucându-se cu ochii tăi

 

prin urmare

stau pe loc întind doar mâna după o gură de aer proaspăt

cineva a deschis uşa de la intrare toată lumea începe să tuşească

cei dinăuntru se tem de plictiseală de aerul curat de romantism

de gherila firescului

 

prin urmare

scot din buzunar fluierătoarea primită de la un amic dintr-un partid

suflu toată lumea deschide cărţile de dragoste toată lumea vorbeşte

despre dragoste se verifică temele se pun întrebări se dau note au loc

dezbateri

 

unii

pur şi simplu nu ştiu ce e aia dragoste

marinela şerban

REVENIREA LA MORALA

by- Casian Balabasciuc

by Romania - Miscarea pentru Fraternitate on Monday, September 12, 2011 at 9:17am

Apăsaţi de o realitate din ce în ce mai nefastă, sătui de ipocrizii şi false valori, românii de acasă, ca şi cei pribegiţi, se dezmeticesc din letargia ce părea că a cuprins naţia şi încep să îşi manifeste nemulţumirile deja prea numeroase. Tot mai des din bezna anonimatului încep să se audă voci care se întreabă de ce trebuie să fie aşa şi nu altfel, de ce se câştigă mai bine printre străini decât acasă, de ce la noi adevărul şi minciuna par a fi tot una, de ce suntem ţara jumătăţilor şi a sferturior de măsură, de ce avem, dar ne lipseşte, de ce legile noastre sunt mai proaste decât capetele celor ce le-au scornit, de ce ne înfăţişăm lumii cu susul în jos. Tabloul sumbru al societăţii româneşti ne înfăţişează şarlatani cocoţaţi în fotolii de şefi, semidocţi împopoţonaţi cu titluri academice, o clasă politică lipsită de orice credibilitate, instituţii compromise şi ineficiente, un sistem medical grav bolnav, dacă nu chiar în agonie, un alt sistem, cel educaţional, deficitar şi lipsit de performanţe. Inteligenţa românească, câtă mai este, se risipeşte în cele patru vânturi atrasă de ofertele consistente ale celor care o doresc, dar şi alungată fără discernământ din ţară. Resursele naturale, câte au mau rămas, devin pradă facilă pentru profitori subtili şi lipsiţi de scrupule, care pândesc de pe alte coclauri deruta naţională. Iar exemplele de anomalii care pun în pericol independenţa naţională pot continua, căci sunt destule.

Care este cauza care a adus societatea românească în pragul unui dezastru ? Probabil că toate pornesc de la abandonul moralităţii. Sănătatea unei naţiuni stă în legile şi manifestările ei care, la rândul lor, sunt tributare moralei. „Nihil sine Deo” era pe vremuri deviza casei regale, recunoscându-se prin creator autoritatea morală supremă. Fără o morală solidă orice bună intenţie este sortită eşecului, fapt dovedit în atâtea rânduri în istoria universală. Destrămarea marilor imperii a fost mereu precedată de decăderea morală a societăţii, care se producea de fiecare dată pe urma alterării morale a claselor conducătoare. Schimbarea orânduirilor sociale, la fel...

Morala nu este un capriciu, un moft sau o modă. Este însăşi garanţia conservării unor relaţii sociale ajunse la un anumit stadiu de dezvoltare armonioasă. Abdicarea de la morală conduce inevitabil la dispariţia cadrului necesar existenţei unei societăţi.

Dacă pentru România şi poate chiar pentru omenire se mai poate face ceva, acest lucru nu poate fi decât o revenire hotărâtă la morală, o reconsiderare matură a valorilor şi o reinstalare a normalităţii. A afirma că acest lucru nu mai este posibil echivalează cu sentinţa că societatea nu mai are şanse de perpetuare. Unica salvare rămâne în spirit.

Fără Dumnezeu ne rămâne nimicul...

Maldoror

Maldoror


Spre Lucia pe care noi urcam,
O treaptă fiecare, scara,
Iar zilele, pun preț, un ban,
Ne ceartă-n valuri neagră, marea.
Cum timpul curge neostenit,
Din turn se prăbușește ceasul,
Din lamentări în infinit
În dragoste respecți păcatul.
Eu mă opresc, se-apropie-un hău,
Un monstru fără noimă, nume,
Când bine redevine rău,
Iar răul nu creează-o lume.

Vremelnici prieteni, vremelnici oameni,
În rest vârcolacii, raci răniți,
Scoici în valuri, ce rost mai are
Să murim, dacă-nviem din nou, din nou?
Omnia fluunt, omnia mutantur,
Un marș forțat de ani-lumină.
În limba noastră, Dumnezeu este Cel Care Este.
Ce am putea adăuga?
O mie de nume,
Este Cel Care Nu Se schimbă,
El este cel care ne poartă
Ca o mamă pruncul său,
Fără să știm , în somn adânc.

Privesc asfaltul, firimituri de pâine,
Pete de sânge, pene de corb,
Un cadavru imens s-a dizolvat în smoală,
Exală mirosuri cotropitoare,
Acesta este dragul nostru oraș,
În care se mai râde, se cântă, se dansează,
Deasupra sau în adânc, pe dedesubt.

Așa cum plouă în inima mea,
Așa plânge și câinele-Dumnezeu,
Maldoror umbla pe șapte cărări,
Ca pe cele șapte coline ale Romei,
Circulate de cocote,
Smârcuri pustii în inima lui Maldoror,
Otravă grea, în vinele sale, sângele este verde,
El nu are oase, doar crengi îngălbenite,
Tulpini de brândușe, sfielnic pătrunde
În Istoria Universală, alături
De Don Quijote Coțcariul,
Am văzut de curând un pui de corb rănit,
Nu zbura, croncănea fără ură, adânc umilit,
Poate-mpăcat cu o înfrângere apoteotică.

BORIS MARIAN

Prof. Radulescu Lucilia: Urmele geniilor se masoara cosmic

Asezate laolalta povestirile din "Duminicalii" vadesc o anumita unitate. Ele sunt consecinta unei perspective asupra unei lumi deteminate nu strictamente de varsta biologica, mai degraba de cea intelectuala. Autorul este un nemultumit care "iubeste lumea", revoltat pe sine si pe cei din jur, care vine cu "un gand bun" ce culmineaza intr-o scrisoare deschisa.

Saracii de altadata nu seamana deloc cu cei de azi, omul de atunci nu seamana decat putin cu omul de acum, fiind neorganizat pe istoria lui, vine cu o alta versiune asternuta in timp. Oricat de mare ar fi puterea de intelegere, a lor si a noastra, intrebarile raman. Se vrea un raspuns? probabil ca nu; va ramane probabil doar dorinta de schimbare a lumii si un strigat. O dorinta imensa, simtita la Nicolae Tudor, cum creste prin cunoastere si autocunoastere, si un strigat intr-o pestera vasta ce risca sa nu fie auzit de nimeni. Ceva totusi va ramane, asa cum in arheologie se descopera in pesteri misterioase cate o urma de talpi intiparite in argila ce s-a solidificat - urmele geniilor se masoara cosmic.

Scrierea este in fapt o marturisire de credinta bulversanta adresata confratilor care cred intr-o Romanie trainica, in acest timp cand marea destramare parca se apropie cu pasi repezi. Mesajul se intrevede ca incredintare a unei taine, captata natural si deslusita - legamant de fratie cu saracii de pretutindeni. Morala nu se observa, doar proximitati. Ideile si visele care se desprind sunt un indemn la efort colectiv pentru a apara conditia de a fi. Am simtit o realitate ce vine de demult si merge catre inainte, intr-o vreme aproape paralela cu acest timp inchis. Citind, am descoperit deodata un rau subteran si roditor, caruia unii ii apartinem doar printr-un secret ocult de a exista.

Pe cerul meu sufletesc, prezenta celor care scriu ramane cu fixitatea ce o au constelatiile. Viata nu ne-a fost data sa ne plangem, dar trebuie sa ne intoarcem fata de la cei ce aduc raul si sa devenim modele facand faptele bune.

"Duminicalii" e un mod aparte de a combate deruta si marasmul ce s-au instituit in viata noastra spirituala. Am parcurs scrieri vesele, dar incarcate de obida si de revolta fata de starea natiunii si caderile fiintei umane in mocirla - o viata receptata de autor cu strangere de inima, dar si cu ultimul dram de speranta.

George Tarara: LITERATURA CELEILALTE ROMANII

Cu volumul "Duminicalii" Nicolae Tudor incearca un demers oarecum ciudat. Ne ofera un soi de literatura inversata in care povestitorul si cititorul isi schimba reciproc rolurile. Cum altfel ne-am putea explica faptul ca sunt inserate in volum parerile lectorilor despre exact ceea ce li s-a propus spre descifrare? Autorul perinda prin fata noastra fapte si intamplari, evenimente si personaje, idei si explicatii, propuneri si programe, toate avand o singura destinatie: aceea de a provoca si implicit de a dezvalui reactiile celor care vin in contact direct cu scrierea sa. Cu siguranta, nu este un exercitiu inutil. Cred ca Nicolae Tudor se intristeaza teribil vazand cum arata, fara fard, adevaratele chipuri ale interlocutorilor sai, altfel destul de bine deghizate, in cotidian, sub masca bonomiei periferice sau a civismului parelnic. Semnalez o posibila interpretare a titlului: "duminicalii", adica oamenii de duminica, aceia care se odihnesc. Infierata este aici comoditatea spiritului, deoarece acela care nu gandeste si nu face nimic, nu exista. Interogatia dramatica transferata asupra noastra de Nicolae Tudor devine esentiala: dar, daca oamenii sunt redusi, in mod premeditat, la aceasta stare? Subliniez, de asemenea, faptul ca procedeul implicat de operatia numita "duminicalizare" se aseamana - in forma, evident, nu in continut- cu celebrele "saturnalii".Printr-o halucinanta rasturnare existentiala, indivizii devin oameni doar duminica.
Spre aceasta lume, a celor care nu au cuvantul ascultat, a celor care nu inseamna nimic din punct de vedere social, se indreapta si ne orienteaza autorul. Nicolae Tudor este scriitorul celeilalte Romanii, "al simplilor de duminica", al celor care se incapataneaza sa existe dincolo de limitele gandirii elitiste promovate de orice putere, mai mult sau mai putin legitima. Sensibilitatea autorului fata de ei este expresia unei dialectici subtile a apartenentei si a diferentei. Tocmai pentru ca Nicolae Tudor apartine prin conditie acestei lumi a umilintei pe care a transfigurat-o printr-un efort cultural autodidact. S-a inaltat deasupra ei. Devine un exponent indreptatit al framantarilor, sperantelor si visurilor ce o caracterizeaza. Bascalia ii este straina. E mai degraba un sentimental decat un umorist. Este atat de serios in ceea ce scrie incat nu-l poti trata cu superficialitate. Nicolae Tudor poseda un deosebit simt al observatiei. Aceastra ii permite sa realizeze portrete-crochiuri de o mare finete psihologica. Stapaneste cu multa acuratete si arta atribuirii numelor de personaje, continuand, se pare, o lunga traditie a literaturii romanesti. Exemplific: Descultu, Nouaspe-deste, Cearceafosu, Castrafobete, Mamisanda, Bombatu, Naspabuze, Ciuciubatu, Chirchidula s.a. Sunt nume pitoresti, pline de culoare locala, dar, in acelasi timp, au si o istorie, respectiv viata, instituite de puterea generatoare a denumirii. Retin atentia, de asemenea, exprimarile si cuvintele pline de o remarcabila forta sugestiva. Ele constituie "perlele" unui limbaj inedit: "a sopti urlit", "a limbari", "ia titireaz-o frumusel", a oreli""a toicari", "copilirea gandului", "limpezit la fata"etc.
Lumea  personajelor sale are o stransa legatura cu realitatea cotidiana, chiar daca ne prefacem ca nu stim. Ea exista, aici si acum, cu universul ei fascinat de fiintari. Autorul transforma acest "aici" si "acum" intr-un fenomen de perenitate. El ii confera, ca orice creator care se respecta, drept la existenta. Si macar pentru acest lucru, Nicolae Tudor isi certifica pe deplin statutul de truditor intru ale scrisului, imposibil de ignorat.

efectul culorii

am crezut că dincolo de toate lucrurile de care depind uneori e locul în care se adună oamenii ţinând între degete culoarea fără de care n-ar exista celelalte şi am nevoie de această culoare fie doar şi pentru o singură noapte pentru că ştiu în mijlocul acesteia există adevărul despre mine...

Pantofii negri

Pantofii negri

Cu pantofii negri se merge mai ușor sub pământ,
Unii vor spune că este o glumă proastă,
Dar eu am făcut acest experiment, într-o noapte
Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri,
Am coborât într-un cavou și am început plimbarea,
cineva m-a cam beștelit, așa e lumea,
altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort?
La colțul unei alei se discuta despre a treia cale,
Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica
Molcom cum este cu fericirea poporului,
A apărut Hitler, l-a tras de mânecă,
aveau ceva de pus la punct, să nu audă
bătrânul Winston care deja pufăia nemulțumit,
democrația este ceva inevitabil, zicea,
noroc că morții nu prea simt foamea,
nici case nu cer, cu salariile au răbdare,
de pensie nici nu poate fi vorba,
iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă,
se poate face un miting, un război, acolo, ca lumea,
nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția,
am ieșit, mi-am scos pantofii negri
și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras
o dușcă de whisky, ai dracului politicieni,
nici sub pământ nu te lasă în pace.

Boris Marian

sa omoram cainii!!

                                                             sa omoram cainii??