As fi curioasa daca viata lui Borges este chinuitoare asa cum el afirma in interviuri, caci nimeni nu poate contesta vitalitatea unui autor ca Jorge Luis Borges. Cate nume nu s-au perindat oare pe lista unui maine ? Unele au fost destinate ieri-ului, ramanand la un stadiu simplu, efervescent, de moment. Nimeni nu le contesta, totusi, autenticitatea, doar ca timpul nu le-a favorizat, probabil pentru ca nu aveau palarii de cowboy, plete de rockeri, aspiratii de „emo kids”.
Nu judec; fiece piatra trece printr-o dorinta extazica de a-si asocia atributele raului prin care trece, iar asta, cu siguranta ca nu e de judecat, ba din contra: e de admirat, caci cautand o modalitate de a-si parasi conditia, se alatura ei, in ciuda dezolarii exterioare.
Ideea era ca, nu stiu ce-ti doresti tu, dar fiinta mea adulmeca orice motiv, respectiv subiect de filozofie, ce m-ar putea perpetua si renaste. Cat de incert e viitorul! Cu cat il chemi mai tare, cu atat el e in tine mai adanc, urland pentru un strop de plan (nu de aer; viata viitorului depinde de planuri, indiferent de truda sau iluzia chinuitoare ca un ins drag tine locul viitorului).
Ce n-as da sa nu mor! Ce n-as da sa-mi intalnesc vorbele intr-o alta viata, ca ele uitate, sa-mi reaminteasca un suflet ce a invins idiotenia. Si sunt atat de egoista poate... de ce mai cer daca am ?! Altii si-au blestemat avutia, caci nu au mai putut salva evrei din mainile lui Hitler. Cum e ? Cum e fara diplomatie si seriozitate ? Cum e fara rau ? Cum e fara salive si injuraturi care aluneca pe corpul tau,doar pentru ca existi ? Cum ar fi oare fara un maine care ne-ar salva pe toti ?
Tu ce lasi in urma ? Un Chopin cantat in prag de razboi sau o lista ?
P.S: „The Pianist”
„Schindler`s list”
Se afișează postările cu eticheta tableta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tableta. Afișați toate postările
sâmbătă, 16 ianuarie 2010
luni, 11 ianuarie 2010
simplificări
Acu ani ce guiţătură era pe timpu-ăsta! M-apucă teama să nu fi murit porcii în somn, c-aşa se moare: visezi că-ţi bagă cineva cuţitu-n inimă şi, cum toţi suferim...!
Ce linişte-i pe strada Umbrelor, se aude cum se-nvârte pământul - nu mai face “ţac », face... « ţâc» !
Trece vecina cu tocurile metalice, apoi căricioru’ cu butelia, un căţelus aleargă pisicul Desculţului. In fiecare scursură de clipă duminicalii trăiesc ne/bucuriile simple ale cărnii.
De la un timp mă simt o momâie într-un lan cu bulimaci aplecaţi toţi într-o parte. Sunt simplificările mele la doi, parc-ar fi şuviţe de ploaie trasate cu creta în aerul negru al supravieţuirii.
Pe trepte de umbră, în lumea din ce în ce în ce mai flămândă, doi pisicuţi se-nghesuie unul într-altul. Cineva mă sfătuieşte să-i bag în « Forta Morală », să schimb lumea cu... animalele! Altcineva îi bagă-n p-da mă-sii, bagă toatele câte sunt.
« Voi scăpa şi de noaptea asta? » - se întreabă Nimănuiul.
Si eu prind viaţa dimineaţa de subsuori, când sare peste gard, şi-i dau drumu’, pe sub poartă, înainte de culcare. De la o vârstă soarele devine număr câştigător, după ce, inconştienţi, străbatem ghilotine printre care orbecăim. Fix la 12 noaptea, atunci când se deschid cerurile, unii aprind o lumânare şi se roagă de TatălNostru să ne lase mai încet. Ne rugăm de câte ori putem să ne rugăm. Face bine ierbii.
De ceva vreme a apărut o nouă unitate de măsură a timpului: parastasu’. Ieri s-au împlinit 6 săptămâni de la moartea unui sărman, astăzi i s-a făcut altuia de 6 luni, de mâine o să-nceapă să se scoată. După aia... gata!
Nimanuiul plânge. « Nu mai plânge, mă, că Dumnezeu plânge! »
- Aseară am băgat pisicile-n casă, zice. Că vecinii şi-au închis toţi, de-ai naibii, porţile! La noapte o să bag şi câinele. Am adormit cu banii de pâine sub pernă şi, toată noaptea, am pus mâna să văz dacă mai sunt. I-am fâşcâit să nu-ngheţe.
Are o şubă, roasă, cu guler lat ce îi acoperă umerii, reverele parcă-s umeriere. Tălpile nu le bagă-n importanţă, ştie că după un parastas-două o să-nceapă să-i putrezească; şi nici nu va simţi până va cădea, ca orişicare desculţ, şi–l vom dezgoli curioşi să vedem până unde s-a întins vineţeala.
Nu se poate, Pocinete bea acasă! De ce vine el... vesel? Măi, omu’ mai are şi gânduri!?
- Am băut frecţia! C-a adus sor-mea nişte ţuică să facă frecţie copilului. « Ce-ai făcut, ai băut frecţia?» “Frecţie era!? Inseamnă c-am băut… frecţia!” Am luat aseară o sticluţă şi nu ştiu unde-am pus-o! Da’ pân diseară o găsesc io, trebuie s-o găsesc! Fraţilor, de dragu' ninsorii am păşit şi cu dreptu' şi cu stângu', pe jos, pââână-n centru şi mi-am luat... gonflabilă! E bună că nu trebuie s-aştepţi să-şi dea ochii peste cap să nu rămână nereuşită, ori s-o mai fereşti!
(Nimănuiul): -In casa mea nu intră nici o gonflabilă! Femeia este acidu’ şi baza familiei. Ea este cea care ne iubeşte!
(Pocinete)-Ha, ha, ne iubeşte pân ne părăseşte! Amea a plecat la bătrâneţe, a plecat în Italia la nişte moşi de-ăia periculoşi să facă bluziţe unui club cu oameni care nu se pârăsc. Dac-aş vedea-o pe stradă îmbrăcată cu panaramă de-aia, aş lua-o la bătaie. Cică să viu acolu să mă ducă-ntr-...un parc! Marea-i cam departe, nu mă duce! Să văz o răţuşcă ce vine după tine să-i dai! « Nu viu, fă, nu viu! Mă f...t în marea lor, viu toma la iarnă să fac economie de lemne! » Si... stau între două gânduri, ca oiştea-ntre cai: să mă duc din pătrătura mea, să nu mă duc!?
(Apâpî)- Ti s-a gărgănit mintea? Du-te!
-Aş merge să m-aşez pe-o pătură, c-acolu cică ai voie, şi să mă prefac că dorm. Să vină să mă ciugulească... răţuşca. Pe furişa! Iau o pâine şi-o fac fărmiţele. «Fă, viu, da’ dacă pleacă... răţusca? » « Nu, pleacă, mă, vino! Viaţa are frumuseţe, vino să intrăm în vraja ei!»
(Apâpî): -Vră-jea-lă!! Stii cum se face-n casă? Se face o majoritate: Nevasta + copilu’: « Noi sântem... majoritatea! De azi nu mai ai voie să... bei, să aia, să aia! Doar aduci bani şi ni-i laşi pe masă!» M-am îmbolnăvit de neiubire. Când viu acasă vreau să găsesc şi io o mânuţă şi să iau în braţe cât mai merge cucurigu. Cumpăr gonflabilă!
(Nimănuiul): - Am auzit că străinii încălzesc iarna câte 2 camere, băiete, că-n una fuge ea. Şi p-acolu fuge muierea... noaptea! De ce-ai muncit o viaţă şi de ce-ai luat femeie, să dormi singur? Vreau o nevastă, una care să bage deştele-n gură şi să fluiere de două ori.
(Pocinete): -Dacă-ţi spune: « Mai hai odată! » ce te faci? Nicolae, te caut pe o scara a valorii şi nu te găsesc!
-M-am pitit după… zero. Ia strigă-mă!
- Du-te şi tu pe-afară, plimbă-te să te linişteşti. Io am fost pân la zid pe motivu’ tău, du-te şi fă-te bine!
- Mă liniştesc doar simplificându-mă. Cu privirea întoarsă către Iisus.
***
Ajuns aci cu scrisul, ar trebui să mă opresc. Am înduioşat, am veselit, ajunge! De-acu rămân singur să mă crestez pe trup. Inconştientul îmi spune că Dumnezeu stă ascuns după ultimul om şi priveşte spre păcătoşi şi spre cei care urcă în numele «evoluţiei spirituale» (sintagmă la modă!) încălcând drepturi la viaţă înălţând mâinile pentru a se agăţa de o rădăcină a mărului din poveşti.
Am auzit că un doctor vindecă nebunii făcându-se egal cu ei, înţelegându-i şi convingându-i, unul cate unul, de frumuseţea altei realităţi, reglând astfel potenţiometrul normalului dat la refuz din diferite motive. Vreau să ajung jos de tot, unde prostia se confundă cu nebunia. Pocinete, Nimănuiul şi Apâpî sunt oameni normali, pot singuri să facă ceva pentru ei. Dar există oameni care au probleme grave cu înţelegerea. Dacă-i cheamă Nicolae, şi le spui că Nicolae te numeşti, nu înţeleg. Trebuie să repeţi de câteva ori şi de-abia şi-amintesc. Din cauza lor se produce întunericul. După aceştia mă afund şi încerc să-i salvez. Stiu că este imposibil şi prea târziu, nici eu nu mă pot salva, deja nu mai am aer pentru întoarcere.
Fac scufundări după ultimul, vreau să stăm faţă-n faţă, să-şi descarce lăuntrul în întregime, ca unui frate-seamăn, şi, dacă-mi dă voie, să-i spun în aceeaşi limbă câteva cuvinte despre libertate. Doar acestea cred că îl pot readuce la condiţia de om, răspântie de unde poate apuca drumul asemănării cu Dumnezeu devenind micul-creator. In afara creaţiei conştiente şi asumate, în afara trăirii complexe a acestei condiţii, omul nici nu este.
Mă simplific trăind bucuria secretă a apropierii de Creator, întâlnind fiinţe de a căror libertate nici că le pasă, dar cu frumuseţi demne de a figura într-o galerie a sufletului.
Ce linişte-i pe strada Umbrelor, se aude cum se-nvârte pământul - nu mai face “ţac », face... « ţâc» !
Trece vecina cu tocurile metalice, apoi căricioru’ cu butelia, un căţelus aleargă pisicul Desculţului. In fiecare scursură de clipă duminicalii trăiesc ne/bucuriile simple ale cărnii.
De la un timp mă simt o momâie într-un lan cu bulimaci aplecaţi toţi într-o parte. Sunt simplificările mele la doi, parc-ar fi şuviţe de ploaie trasate cu creta în aerul negru al supravieţuirii.
Pe trepte de umbră, în lumea din ce în ce în ce mai flămândă, doi pisicuţi se-nghesuie unul într-altul. Cineva mă sfătuieşte să-i bag în « Forta Morală », să schimb lumea cu... animalele! Altcineva îi bagă-n p-da mă-sii, bagă toatele câte sunt.
« Voi scăpa şi de noaptea asta? » - se întreabă Nimănuiul.
Si eu prind viaţa dimineaţa de subsuori, când sare peste gard, şi-i dau drumu’, pe sub poartă, înainte de culcare. De la o vârstă soarele devine număr câştigător, după ce, inconştienţi, străbatem ghilotine printre care orbecăim. Fix la 12 noaptea, atunci când se deschid cerurile, unii aprind o lumânare şi se roagă de TatălNostru să ne lase mai încet. Ne rugăm de câte ori putem să ne rugăm. Face bine ierbii.
De ceva vreme a apărut o nouă unitate de măsură a timpului: parastasu’. Ieri s-au împlinit 6 săptămâni de la moartea unui sărman, astăzi i s-a făcut altuia de 6 luni, de mâine o să-nceapă să se scoată. După aia... gata!
Nimanuiul plânge. « Nu mai plânge, mă, că Dumnezeu plânge! »
- Aseară am băgat pisicile-n casă, zice. Că vecinii şi-au închis toţi, de-ai naibii, porţile! La noapte o să bag şi câinele. Am adormit cu banii de pâine sub pernă şi, toată noaptea, am pus mâna să văz dacă mai sunt. I-am fâşcâit să nu-ngheţe.
Are o şubă, roasă, cu guler lat ce îi acoperă umerii, reverele parcă-s umeriere. Tălpile nu le bagă-n importanţă, ştie că după un parastas-două o să-nceapă să-i putrezească; şi nici nu va simţi până va cădea, ca orişicare desculţ, şi–l vom dezgoli curioşi să vedem până unde s-a întins vineţeala.
Nu se poate, Pocinete bea acasă! De ce vine el... vesel? Măi, omu’ mai are şi gânduri!?
- Am băut frecţia! C-a adus sor-mea nişte ţuică să facă frecţie copilului. « Ce-ai făcut, ai băut frecţia?» “Frecţie era!? Inseamnă c-am băut… frecţia!” Am luat aseară o sticluţă şi nu ştiu unde-am pus-o! Da’ pân diseară o găsesc io, trebuie s-o găsesc! Fraţilor, de dragu' ninsorii am păşit şi cu dreptu' şi cu stângu', pe jos, pââână-n centru şi mi-am luat... gonflabilă! E bună că nu trebuie s-aştepţi să-şi dea ochii peste cap să nu rămână nereuşită, ori s-o mai fereşti!
(Nimănuiul): -In casa mea nu intră nici o gonflabilă! Femeia este acidu’ şi baza familiei. Ea este cea care ne iubeşte!
(Pocinete)-Ha, ha, ne iubeşte pân ne părăseşte! Amea a plecat la bătrâneţe, a plecat în Italia la nişte moşi de-ăia periculoşi să facă bluziţe unui club cu oameni care nu se pârăsc. Dac-aş vedea-o pe stradă îmbrăcată cu panaramă de-aia, aş lua-o la bătaie. Cică să viu acolu să mă ducă-ntr-...un parc! Marea-i cam departe, nu mă duce! Să văz o răţuşcă ce vine după tine să-i dai! « Nu viu, fă, nu viu! Mă f...t în marea lor, viu toma la iarnă să fac economie de lemne! » Si... stau între două gânduri, ca oiştea-ntre cai: să mă duc din pătrătura mea, să nu mă duc!?
(Apâpî)- Ti s-a gărgănit mintea? Du-te!
-Aş merge să m-aşez pe-o pătură, c-acolu cică ai voie, şi să mă prefac că dorm. Să vină să mă ciugulească... răţuşca. Pe furişa! Iau o pâine şi-o fac fărmiţele. «Fă, viu, da’ dacă pleacă... răţusca? » « Nu, pleacă, mă, vino! Viaţa are frumuseţe, vino să intrăm în vraja ei!»
(Apâpî): -Vră-jea-lă!! Stii cum se face-n casă? Se face o majoritate: Nevasta + copilu’: « Noi sântem... majoritatea! De azi nu mai ai voie să... bei, să aia, să aia! Doar aduci bani şi ni-i laşi pe masă!» M-am îmbolnăvit de neiubire. Când viu acasă vreau să găsesc şi io o mânuţă şi să iau în braţe cât mai merge cucurigu. Cumpăr gonflabilă!
(Nimănuiul): - Am auzit că străinii încălzesc iarna câte 2 camere, băiete, că-n una fuge ea. Şi p-acolu fuge muierea... noaptea! De ce-ai muncit o viaţă şi de ce-ai luat femeie, să dormi singur? Vreau o nevastă, una care să bage deştele-n gură şi să fluiere de două ori.
(Pocinete): -Dacă-ţi spune: « Mai hai odată! » ce te faci? Nicolae, te caut pe o scara a valorii şi nu te găsesc!
-M-am pitit după… zero. Ia strigă-mă!
- Du-te şi tu pe-afară, plimbă-te să te linişteşti. Io am fost pân la zid pe motivu’ tău, du-te şi fă-te bine!
- Mă liniştesc doar simplificându-mă. Cu privirea întoarsă către Iisus.
***
Ajuns aci cu scrisul, ar trebui să mă opresc. Am înduioşat, am veselit, ajunge! De-acu rămân singur să mă crestez pe trup. Inconştientul îmi spune că Dumnezeu stă ascuns după ultimul om şi priveşte spre păcătoşi şi spre cei care urcă în numele «evoluţiei spirituale» (sintagmă la modă!) încălcând drepturi la viaţă înălţând mâinile pentru a se agăţa de o rădăcină a mărului din poveşti.
Am auzit că un doctor vindecă nebunii făcându-se egal cu ei, înţelegându-i şi convingându-i, unul cate unul, de frumuseţea altei realităţi, reglând astfel potenţiometrul normalului dat la refuz din diferite motive. Vreau să ajung jos de tot, unde prostia se confundă cu nebunia. Pocinete, Nimănuiul şi Apâpî sunt oameni normali, pot singuri să facă ceva pentru ei. Dar există oameni care au probleme grave cu înţelegerea. Dacă-i cheamă Nicolae, şi le spui că Nicolae te numeşti, nu înţeleg. Trebuie să repeţi de câteva ori şi de-abia şi-amintesc. Din cauza lor se produce întunericul. După aceştia mă afund şi încerc să-i salvez. Stiu că este imposibil şi prea târziu, nici eu nu mă pot salva, deja nu mai am aer pentru întoarcere.
Fac scufundări după ultimul, vreau să stăm faţă-n faţă, să-şi descarce lăuntrul în întregime, ca unui frate-seamăn, şi, dacă-mi dă voie, să-i spun în aceeaşi limbă câteva cuvinte despre libertate. Doar acestea cred că îl pot readuce la condiţia de om, răspântie de unde poate apuca drumul asemănării cu Dumnezeu devenind micul-creator. In afara creaţiei conştiente şi asumate, în afara trăirii complexe a acestei condiţii, omul nici nu este.
Mă simplific trăind bucuria secretă a apropierii de Creator, întâlnind fiinţe de a căror libertate nici că le pasă, dar cu frumuseţi demne de a figura într-o galerie a sufletului.
miercuri, 6 ianuarie 2010
Felinar cu bec rosu
Uneori ma revolt pe felinarul ca un semn de intrebare de la fereastra mea. Cel putin palid. Cred ca s-o fi saturat sa ma asculte, sa ma tot priveasca si sa ma suporte. La urma urmei, e de ajuns ca trebuie sa ma suport... eu! Dar el nu pleaca, nu, pur si simplu... sta. Cateodata incearca sa-si indrepte cocoasa, sa se transforme-n semn de exclamare si-atunci ma priveste cu nesat si ma respira. Iremediabil. Inevitabil. Incontrolabil.
Pentru el m-as transforma, revoltata, intr-un felinar, doar sa-l pot lumina cum ma lumineaza el. Mi-as pune o lumina rosie, sa-l imbujorez.
Mi-e dor sa fiu ce n-am fost: becul vietii nevoit sa-l suporte un... felinar!Fiindca oamenii nu ma privesc, nu ma asculta, nu ma...
Pentru el m-as transforma, revoltata, intr-un felinar, doar sa-l pot lumina cum ma lumineaza el. Mi-as pune o lumina rosie, sa-l imbujorez.
Mi-e dor sa fiu ce n-am fost: becul vietii nevoit sa-l suporte un... felinar!Fiindca oamenii nu ma privesc, nu ma asculta, nu ma...
luni, 21 decembrie 2009
Oftalmologie
Nu. Nu suntem un popor de prosti, nici de hoti si nici de oameni care nu gandesc. Avem opinii diferite si intr-adevar, nu suntem capabili sa vedem si sa apreciem valorile. Dar nu pentru ca nu am avea ochi, ci pentru ca nu am fost invatati sa privim. Orbii pot citi si o fac cu placere, dar noi, vazatorii, nu citim pentru ca se presupune ca nu mai avem timp. Asa si cu poporul roman. Putem vedea dar nu o facem din varii motive. Ne influenteaza mediul in care am crescut, familia in sanul careia ne-am dezvoltat, si nu in ultima instanta, oamenii din jurul nostru. Poate ca unii dintre noi n-au avut norocul sa aiba un acoperis deasupra capului sau parinti care sa se inteleaga.
Si, desigur ca, pentru a te alatura si a sustine o cauza- vorbesc aici despre capacitatea de a vedea valorile- iti trebuie o viziune clara atat a partii urate a vietii, dar si a partii frumoase. Dar... parca... am ajuns de unde am plecat. Cum putem noi avea o viziune atat timp cat nu suntem capabili sa vedem ? Ce bine ar fi sa fiti orbi si sa puteti atinge „foaia” aceasta, sa-mi simtiti literele in varfurile degetelor. Fiind orbi, veti vedea.
Si, desigur ca, pentru a te alatura si a sustine o cauza- vorbesc aici despre capacitatea de a vedea valorile- iti trebuie o viziune clara atat a partii urate a vietii, dar si a partii frumoase. Dar... parca... am ajuns de unde am plecat. Cum putem noi avea o viziune atat timp cat nu suntem capabili sa vedem ? Ce bine ar fi sa fiti orbi si sa puteti atinge „foaia” aceasta, sa-mi simtiti literele in varfurile degetelor. Fiind orbi, veti vedea.
marți, 15 decembrie 2009
Fara timp
Imi privesc parintii. Au inceput sa aiba riduri adanci. S-au inchegat in acele cratere toate regretele, toate supararile, toate certurile si parca si ei, cand se uita in oglinda, dimineata, le vad. Cred ca le tin si numarul pentru ca, din pacate, se inmultesc.
Ii auzeam spunandu-mi la nesfarsit:„Bucura-te de anii pe care ii ai si nu-ti dori sa-mbatranesti”. Oare ei nu intelegeau ca vroiam doar sa fiu matura dar nu sa am si ridurile?! Oare ei nu ma vedeau pe mine capabila sa trec prin timp fara a-mi pierde sufletul de copil?
Acum am doua riduri pe frunte si altul in coltul stang al gurii si realizez ca timpul trece prin mine si nu eu prin el. Si-si lasa urma la fel cum si eu o las in bratele barbatului din care tocmai am plecat. Timpul isi agata anii de pielea mea, astfel parti din mine raman in urma sa confirme ca am fost tanara. Ridul care tocmai mi-a aparut sub ochi vorbeste despre cele cateva minute in care am scris foaia aceasta.
vineri, 27 noiembrie 2009
„Desertaciunea desertarilor si toate sunt desarte”
Ma privea aproape socat. Nu intelegea cum puteam amuti din cauza unor cuvinte pe care le asezase pe o foaie. Nu intelegea cum puteam fi afectata de realitatea in care au trait oamenii de la daci pana azi. Credea ca e singurul care a realizat ca vremea e efemera, ca nu putem alege cand sa traim sau cand sa murim. Ca, desi visurile sunt cele care se presupun ca ne tin in viata, se vor risipi ca fumul si abia daca ramane in urma numele. Credea ca nu poate afecta versul sau: „ Paianjeni sunt anii si zilele”. Vazandu-l atat de confuz, l-am intrebat:
-Si daca spun ca timpul e o inventie a oamenilor, ca nu depindem de vreme, nici de un nume lasat pe o carte? Ca visele ne pot salva de la moarte, iar realitatea este in noi si nu in afara noastra? Cred. In ciuda a tot... cred ca exista un El care nu ne va abandona viermilor!
Chiar daca "fum si umbra sunt toate, visuri si pareri".
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
raspuns Adei
Balada pentru Marin
Este uşor să spui: « Dumnezeule, sunt suferind, ajută-mă să nu mai fiu ».
Dacă ruga sinceră e, ţi se va-ndeplini din clipa următoare sau alta.
Rosteşte cuvântul, unul singur – şopteşte-l adânc, din cel mai adânc. De-l meriţi şi e potrivit va avea forţa să se ridice din carnea ce eşti.
- Spune, Omule, un cuvânt...
Dar Marin nu-nţelege. Se-adaptează iernii pregătit s-o înfrunte gol şi fără de ban, doar cu o sticlă ce nu se termină şi-un borcan cu verzi zemuri dăruit de un milostiv. Visează o femeie la trupu-i, acolo, în tot văzu’ lumii, un trup pe care sa-l poţi atinge cu limba, un trup din cele ce trec prin pătrăţica de noapte, spre noapte.
-Ah , ce bărbat am fost... şi-aminteşte. Râzândo cu păr ineliu... strecoară-mă-n sân ca pe-un nebunatic pisic, doar un pic..
-Te-ai hâţâi, stârpitură? i-aruncă aceasta cuvinte din fugă.
-... Vino pe patul din cartoane şi celofane, n-auzi ? Să izgonim răutatea din trupuri, în încleştare şi uzi să devenim gânditoare statui...
Nu ne este, în ochi, o-ntâmplare Marin. Dumnezeu pare că spune: « Priviţi, puteţi fi la fel... fără cuib şi făr’ de nimic... » Este nevoie de el să ne dea de gândit...
- Omule, sunt strigat, dă-mi din viaţa ta un minut pentru două sau trei dintr-a mea !
- Dar îl poţi ţine minutul, căra? Ti-ai risipit ultim leu, l-ai schimbat pe–un pahar puturos gâlgâit clipă de clipă pe gât. Si-ai ajuns în strigarul din bloc, nici măcar nu te-nchini . Nicicând om ca tine n-o avea de la om, fiindcă omul, ştii bine: a luat, a cuprins, l-a lăsat fără gard pân’ şi pe Dumnezeu. Vânzătorul de peşti , deunăzi, m-a-ntrebat : de ce nu mai cumpăr ? Să văd cum se moare, suflete s-arunc la gunoi dimineaţa cu pumnul? Au murit, rând pe rând, douazeci şi ceva, şi ştiam c-or pieri. Mai aveam numai trei, cei puternici şi vii. Un mascul arămiu cu o coadă prelungă şi-un mustăcios fumuriu cu ochi tulburi-aprinşi ce căuta să prindă la colţ şi nu da vreo scăpare in stânga sau dreapta, ţintuia o femelă, o obliga, şi ştia : negreşit, va accepta să se predea lui, destinului. Era frig, un frig blând de-nceput de sfârşit, dar acid pentru –un băţ de chibrit. Alerga auria printre alge şi bule cu cei doi după ea. Alerga auria şi într-una visa că va avea puişori cum prinţisorul zglobiu ce dansa cum nici omul nu poate, chiar de s-ar antrena vieţile toate-adunate. Marine, viaţa ne e în acvariu, albastră ca cerul din noapte. Ti se pare că-i bine, că încă nu-i frigul din urmă? Dar cine eşti tu, Marine?
- Am fost mai înalt, dar am mers mult pe jos şi m-am cam tocit... Imi place s-adorm când plouă alături, s-aud “pic-pic pic”! Toate-or să-ngheţe de prea multă minciună. Cine… sânt? Un claun în viaţă, cea de la urmă. Am făcut lu ăla pe plac, şi lu ăla . La toţi. Cu speranţa că-n ei şi în lume s-o-ntâmpla ceva bun. Dar văd, doar bun nu se-ntâmplă! El şi cu el, şi cu ea, şi cu tu, jucaţi împreună după cum întunericul vrea. Tăceţi toleranţi, abandonaţi sorţii, aşteptaţi să vi se facă dreptate. Dar ştiţi voi cine e Dumnezeu? E un creier încins, o Grozăvie ce se lasă purtată pe braţe,-nadins. Care scoate gemete şi hi-hi-i turi. Ii ies aripi şi alge din trup, cozi, şi coarne –n tot felu’, se transformă-ncontinuu, creează lumi după lumi articulând silabe doar de El înţelese. Sunetele par fluierătura unui nebun în cămaşă de forţă ori ţinut strâns într-un colt izolat. Undeva, capătul lumii, precum un vagin, se –alungeşte făcând loc atâtor şi-atâtor forme perfecte şi sensuri. Creaturi născute dintr-un cuvânt, ăla spus. Si toate-s abandonate să dăinuie-n voie şi să se înmulţească, de vor. Te-ai gândit ce miracol e viaţa : o bucată de lut primeşte, brusc, suflu şi se ridică, priveşte, gândeşte ? Se bucură de ce simte şi face, poate cânta, visa ori crea ? Ţi-nchipui că Dumnezeu e ceva, o-ho-hoo !! măreţ, probabil din aur, lumini şi sofisticării ? Nu, e-un simplu nebun cu puteri cum nici unul n-avem. I-ar putea semana doar acei ce în vis îşi strămută cuibul, căţelul şi paşii, unde nu contează cine-ai fost, cine eşti, doar că respiri liber, şi pur şi simplu: trăieşti. Ai văzut muribunzii cum vorbesc într-o zi la pereţi, cum o cheamă pe mă-sa, cum se duc înspre ea ? De lumea cealaltă ne desparte un fleac, o foiţă de ceapă. Numai că între una şi alta–s infinite de lumi, aglomerate-ncontinuu de fel de fel de nebuni.
-Marine ?
- Nu mă striga şi nici milă nu-ţi fi’. Si nici la Dumnezeu n-are rost să mai strigi. El exista, desigur, dar e ca şi când nici nu ar exista. Si-o să plângi, o să vrei viaţa-napoi, să trăiesti ce n-ai îndrăznit sau n-ai apucat să visezi. Numai că, dragul meu, înapoi nu mai este posibil. Doar să stai lângă fiu sau prieten, s-aştepţi să-i petreci disperat până-n mijloc de câmp, să vadă şi ei, ce e A.ia, care veşniceşte creând.
Experiment, text postat la prima scriere
Este usor sa spui: « Dumnezeule, sunt suferind. Ajuta-ma sa nu mai fiu trist »
Si s-ar putea, daca ruga ta sincera e, sa nu mai fii, chiar din clipa urmatoare, sau alta. Dar, a avea puterea sa-ti controlezi Dumnezeul, care este in fapt subconstientul tau, o masinarie cu puteri miraculoase, si sa-i spui: « Nu mai vreau nefericire, eu vreau sa... » Un simplu cuvant, un cuvant spus din adanc, din cel mai adanc, odata cerut, este posibil sa se implineasca. Un cuvant puternic, cel care a avut forta deasupra sa se ridice prin toata carnea ce esti. Un cuvant eliberat - o alta orbita, o alta traire, un alt orizont.
-Omule, spune-ti un cuvant lui Dumnezeu... il rog.
Dar el nu intelege. Are o sticla pe jumatate si un borcan cu zeama cam verde. Viseaza o femeie la trupu-i, acolo, in tot vazul lumii, pe patul acela facut din cartoane si caramizi. Viseaza o femeie si nu sa incalzeasca el trup cu miros sa poti pune limba, s-a adaptat iernii, e gol si pregatit s-o infrunte, dar i se pare o nebunie, gandind, fiindca rade in sine, ca minunat lucru ar fi sa-l incalzeasca pe dansul un trup de femeie. Ca-i frig. Din oricate trec prin patratica de noapte, spre noapte, numai femeie sa fie.
-Ah, ce barbat am fost! si-aminteste...
-Astazi conteaza doar cine esti...
-Blondo cu parul ineliu... mi-e asa frig, as vrea sa ma strecori la tine in san!
-Te-ai f...te, Marine, esti un nenorocit! ii striga aceasta. Ia spune: cu a ta viata ce ai facut?
Nu ne este in ochi o-ntamplare Marin. Dumnezeu vrea sa spuna: « Priviti, puteti fi la fel: alungati de copii, fara cuib si far’ de nimic... Este nevoie de el sa va puna pe ganduri... »
- Omule, sunt strigat, da-mi din viata ta un minut pentru doua sau trei dintr-a mea!
Ma vede rotund, cu obraji reveniti, ca mi-aplec privirile intr-un fel stanjenit si imi cere ceva. Dar il poti duce tu, minutul, cara? Vrei femeie, vaz bine, vrei femeie, Marine, dar eu la femee am putut renunta... Vrei placere de-o clipa, eu nici nu stiu cum arata... Ori vrei banii mei, ti se pare ca am? Pentru ca nu m-auzi tipand de durere si nu-mi vezi mana-ntinzand, pentru ca am un biet cuib si o haina-ncheiata cu nasturi? Dar stii tu ce gust are painea neunsa? Stii tu ce-nseamna sa-nghiti ceaiul amar si fiertul cartof, fara sare? Stii tu ce gust are ceapa doar coapta cu zeama de varza usturata prelung? Si toate acestea doar sa pot cobori dintr-un cuib si a-ti trece prin fata cu capul putin aplecat... Ti-ai risipit ultim leu, l-ai schimbat pe–un pahar puturos galgait seara de seara pe gat... Te-a daramat bautura si-ai ajuns in strigarul din bloc, iar acuma de clipa te plangi ca si cum altcineva ar fi vinovat. Nici macar la Dumnezeu nu te-nchini. Dar vrei incontinuu femeie si din toate ce sunt. Ti se pare c-ai drept? Nu se poate, Marine, s-a putut pan-aici. Fiindca noi, astialaltii, prin lege sortiti suntem sa avem doar atatea din toate cate singuri putem sa avem. Nu veni sa iti dau, nu-mi striga ca ai drept. Tot ce este pe lume apartine-altcuiva. Tu nimica nu ai si nicicand om ca tine, n-o avea de la om, fiindca omul, stii bine: a luat, a cuprins, l-a lasat fara gard pan’ si pe Dumnezeu... Magazinul cu pesti, deunazi, m-a-ntrebat: de ce nu mai cumpar? « Sa vad cum se moare, -am raspuns, suflete dimineata cu pumnul s-arunc la gunoi? Mi-au murit rand pe rand. Douazeci si ceva. Si stiam c-or pieri. Mai avea numai trei, trei puternici si vii, un mascul aramiu cu o coada prelunga si un mustacios fumuriu cu ochi tulburi, vioi. Intre ei o femela-nnota printre alge si bule. Si nu-ntelegea c-or muri toti in curand. Era frig, un frig bland de-nceput de sfarsit, nemilos si acid pentru–un bat de chibrit. Alerga auria, iar cei doi dupa ea. Alerga galbiorul si nimic nu stia. Visau ca-ntr-o zi vor avea puisori galben cu auriu. Masculii–si dadeau rotocoale de zor si se-mpungeau cu botisoare de miei. Cand se apropiau de cea frumusica unul dansa cum nici omul nu poate, chiar de s-ar antrena vietile toate-adunate, celalalt cauta sa o prinda la colt si nu-i da vreo scapare, nici in stanga, nici dreapta, o tintuia cu privirea clipe nenumarate, o obliga sa fie a lui dupa ce, negresit, ca orice fiinta,destinului se va preda. Asa imi pareau, mie, cel ce-i priveam, ne-ntelegand ca abia atingand poti rani ca de moarte. S-au gonit, s-au ranit, s-au impuns, de-a ramas auria cu galbenul stins. Iata, zic, ce e viata, cum vrem, sa avem orice-ar fi, orice-ar fi sa avem... Marine, viata ne e in acvariu, albastra ca cerul din noapte, si ni se pare ca-i bine, ca inca nu-i frigul din urma. Ti se pare si tie, Marine, o fi prea devreme pentru cel prea tarziu ?
- Un claun am fost. Am facut lu ala pe plac, si lu ala, la toti. Cu speranta ca-n ei s-o-ntampla ceva bun, insa... nu. El, si cu el, si cu ea,si cu tu, jucati impreuna cum intunericul vrea. Tacem toleranti, abandonati sortii, asteptam zei sa ne faca dreptate. Dar stiti voi cine e Dumnezeu ? Stai o clipa, -ti spun eu, este clipa ce-ti dau si nu-ti cer fiindca bag seama nici n-ai. Dumnezeu e un creier incins, la scara o suta, o chestie mica, lighioaie, ce se lasa purtata pe brate. Care scoate gemete si hihiituri. Si se schimba-ncontinuu, ii ies brate si alge din trup, cozi, si coarne–n tot felu'... Dar nimeni nu intelege ca El ne-a creat intr-o clipa si ne-a abandonat. Ne-a uitat, cum uitam toti foaia aceea cu liniute strambate trasate in primele zile de scoala. Cum uiti insati tu pasii-ti, cararea ilara si plina cu ce nici nu-ti trece prin gand... De cand a-nceput, Dumnezeu creeaza-ncontinuu altceva si-altceva, lumi dupa lumi. Articuland cate-un cuvant inteles doar de el. Si sunetele-alea, de vrei sa le-asculti, sunt o fluieratura ciudata si sacadata, cantata de doar de-un nebun in camasa de forta aflat sau sus izolat. Doar un cuvant, iti vine sa crezi? si-undeva, probabil tare departe, capatul lumei, precum un vagin, se lungeste, facand loc altor si-atator creatii iesite dintr-un cuvant. Ala spus. Si toate-s abandonate acolo, sa dainuie-n voie, si sa se-ntregeasca, probabil, candva. Daca vor. Credem ca Dumnezeu e ceva, o-ho-hoo!! maret, probabil din aur si sofisticarii… Dar e ceva foarte simplu si mic. Un nebun cu puteri, cum nici unul nu vrem. O sa-i semanam cand cu totul in vis ne vom face cuib. Si-atunci nu conteaza ce faci, cine esti, ce gandesti. Doar daca traiesti, uite-asa, adica,-n esenta, te misti.
-Dar capatul lumii stii cumva unde e?
-Chiar aici. Da, aici. Ai vazut muribunzii cum vorbesc la pereti, cum o cheama pe mama, cum se duc inspre ea? Ei vad deja lumea ailalta, paralela cu asta, cand deja nu mai pot privi spre ‘napoi. O lume, cealalta, din lumi infinite, doar o foita subtire de ceapa-o desparte. Adevarul e nebunie, sa stii de la mine...
-Marine ?
- Nu ma striga si nu-ti fie mila. Si nici la Dumnezeu n-are rost sa tot strigi. El exista, desigur, dar e ca si cand nici nu ar exista. Poti sa-l vezi, daca vrei, poti pe brate sa-l porti. Si-o sa plangi, o sa plangi, sa vrei viata-napoi, sa traiesti ce n-ai apucat. Numai ca, dragul meu, nu mai este posibil. Doar sa stai langa-un fiu, sau prieten, sa-i petreci disperat pana-n mijloc de camp, sa vada si ei, in sfarsit, grozavia: chestia aia ciudata, nebuna, care bolboroseste...
ASAAAAA...
Este uşor să spui: « Dumnezeule, sunt suferind, ajută-mă să nu mai fiu ».
Dacă ruga sinceră e, ţi se va-ndeplini din clipa următoare sau alta.
Rosteşte cuvântul, unul singur – şopteşte-l adânc, din cel mai adânc. De-l meriţi şi e potrivit va avea forţa să se ridice din carnea ce eşti.
- Spune, Omule, un cuvânt...
Dar Marin nu-nţelege. Se-adaptează iernii pregătit s-o înfrunte gol şi fără de ban, doar cu o sticlă ce nu se termină şi-un borcan cu verzi zemuri dăruit de un milostiv. Visează o femeie la trupu-i, acolo, în tot văzu’ lumii, un trup pe care sa-l poţi atinge cu limba, un trup din cele ce trec prin pătrăţica de noapte, spre noapte.
-Ah , ce bărbat am fost... şi-aminteşte. Râzândo cu păr ineliu... strecoară-mă-n sân ca pe-un nebunatic pisic, doar un pic..
-Te-ai hâţâi, stârpitură? i-aruncă aceasta cuvinte din fugă.
-... Vino pe patul din cartoane şi celofane, n-auzi ? Să izgonim răutatea din trupuri, în încleştare şi uzi să devenim gânditoare statui...
Nu ne este, în ochi, o-ntâmplare Marin. Dumnezeu pare că spune: « Priviţi, puteţi fi la fel... fără cuib şi făr’ de nimic... » Este nevoie de el să ne dea de gândit...
- Omule, sunt strigat, dă-mi din viaţa ta un minut pentru două sau trei dintr-a mea !
- Dar îl poţi ţine minutul, căra? Ti-ai risipit ultim leu, l-ai schimbat pe–un pahar puturos gâlgâit clipă de clipă pe gât. Si-ai ajuns în strigarul din bloc, nici măcar nu te-nchini . Nicicând om ca tine n-o avea de la om, fiindcă omul, ştii bine: a luat, a cuprins, l-a lăsat fără gard pân’ şi pe Dumnezeu. Vânzătorul de peşti , deunăzi, m-a-ntrebat : de ce nu mai cumpăr ? Să văd cum se moare, suflete s-arunc la gunoi dimineaţa cu pumnul? Au murit, rând pe rând, douazeci şi ceva, şi ştiam c-or pieri. Mai aveam numai trei, cei puternici şi vii. Un mascul arămiu cu o coadă prelungă şi-un mustăcios fumuriu cu ochi tulburi-aprinşi ce căuta să prindă la colţ şi nu da vreo scăpare in stânga sau dreapta, ţintuia o femelă, o obliga, şi ştia : negreşit, va accepta să se predea lui, destinului. Era frig, un frig blând de-nceput de sfârşit, dar acid pentru –un băţ de chibrit. Alerga auria printre alge şi bule cu cei doi după ea. Alerga auria şi într-una visa că va avea puişori cum prinţisorul zglobiu ce dansa cum nici omul nu poate, chiar de s-ar antrena vieţile toate-adunate. Marine, viaţa ne e în acvariu, albastră ca cerul din noapte. Ti se pare că-i bine, că încă nu-i frigul din urmă? Dar cine eşti tu, Marine?
- Am fost mai înalt, dar am mers mult pe jos şi m-am cam tocit... Imi place s-adorm când plouă alături, s-aud “pic-pic pic”! Toate-or să-ngheţe de prea multă minciună. Cine… sânt? Un claun în viaţă, cea de la urmă. Am făcut lu ăla pe plac, şi lu ăla . La toţi. Cu speranţa că-n ei şi în lume s-o-ntâmpla ceva bun. Dar văd, doar bun nu se-ntâmplă! El şi cu el, şi cu ea, şi cu tu, jucaţi împreună după cum întunericul vrea. Tăceţi toleranţi, abandonaţi sorţii, aşteptaţi să vi se facă dreptate. Dar ştiţi voi cine e Dumnezeu? E un creier încins, o Grozăvie ce se lasă purtată pe braţe,-nadins. Care scoate gemete şi hi-hi-i turi. Ii ies aripi şi alge din trup, cozi, şi coarne –n tot felu’, se transformă-ncontinuu, creează lumi după lumi articulând silabe doar de El înţelese. Sunetele par fluierătura unui nebun în cămaşă de forţă ori ţinut strâns într-un colt izolat. Undeva, capătul lumii, precum un vagin, se –alungeşte făcând loc atâtor şi-atâtor forme perfecte şi sensuri. Creaturi născute dintr-un cuvânt, ăla spus. Si toate-s abandonate să dăinuie-n voie şi să se înmulţească, de vor. Te-ai gândit ce miracol e viaţa : o bucată de lut primeşte, brusc, suflu şi se ridică, priveşte, gândeşte ? Se bucură de ce simte şi face, poate cânta, visa ori crea ? Ţi-nchipui că Dumnezeu e ceva, o-ho-hoo !! măreţ, probabil din aur, lumini şi sofisticării ? Nu, e-un simplu nebun cu puteri cum nici unul n-avem. I-ar putea semana doar acei ce în vis îşi strămută cuibul, căţelul şi paşii, unde nu contează cine-ai fost, cine eşti, doar că respiri liber, şi pur şi simplu: trăieşti. Ai văzut muribunzii cum vorbesc într-o zi la pereţi, cum o cheamă pe mă-sa, cum se duc înspre ea ? De lumea cealaltă ne desparte un fleac, o foiţă de ceapă. Numai că între una şi alta–s infinite de lumi, aglomerate-ncontinuu de fel de fel de nebuni.
-Marine ?
- Nu mă striga şi nici milă nu-ţi fi’. Si nici la Dumnezeu n-are rost să mai strigi. El exista, desigur, dar e ca şi când nici nu ar exista. Si-o să plângi, o să vrei viaţa-napoi, să trăiesti ce n-ai îndrăznit sau n-ai apucat să visezi. Numai că, dragul meu, înapoi nu mai este posibil. Doar să stai lângă fiu sau prieten, s-aştepţi să-i petreci disperat până-n mijloc de câmp, să vadă şi ei, ce e A.ia, care veşniceşte creând.
Experiment, text postat la prima scriere
Este usor sa spui: « Dumnezeule, sunt suferind. Ajuta-ma sa nu mai fiu trist »
Si s-ar putea, daca ruga ta sincera e, sa nu mai fii, chiar din clipa urmatoare, sau alta. Dar, a avea puterea sa-ti controlezi Dumnezeul, care este in fapt subconstientul tau, o masinarie cu puteri miraculoase, si sa-i spui: « Nu mai vreau nefericire, eu vreau sa... » Un simplu cuvant, un cuvant spus din adanc, din cel mai adanc, odata cerut, este posibil sa se implineasca. Un cuvant puternic, cel care a avut forta deasupra sa se ridice prin toata carnea ce esti. Un cuvant eliberat - o alta orbita, o alta traire, un alt orizont.
-Omule, spune-ti un cuvant lui Dumnezeu... il rog.
Dar el nu intelege. Are o sticla pe jumatate si un borcan cu zeama cam verde. Viseaza o femeie la trupu-i, acolo, in tot vazul lumii, pe patul acela facut din cartoane si caramizi. Viseaza o femeie si nu sa incalzeasca el trup cu miros sa poti pune limba, s-a adaptat iernii, e gol si pregatit s-o infrunte, dar i se pare o nebunie, gandind, fiindca rade in sine, ca minunat lucru ar fi sa-l incalzeasca pe dansul un trup de femeie. Ca-i frig. Din oricate trec prin patratica de noapte, spre noapte, numai femeie sa fie.
-Ah, ce barbat am fost! si-aminteste...
-Astazi conteaza doar cine esti...
-Blondo cu parul ineliu... mi-e asa frig, as vrea sa ma strecori la tine in san!
-Te-ai f...te, Marine, esti un nenorocit! ii striga aceasta. Ia spune: cu a ta viata ce ai facut?
Nu ne este in ochi o-ntamplare Marin. Dumnezeu vrea sa spuna: « Priviti, puteti fi la fel: alungati de copii, fara cuib si far’ de nimic... Este nevoie de el sa va puna pe ganduri... »
- Omule, sunt strigat, da-mi din viata ta un minut pentru doua sau trei dintr-a mea!
Ma vede rotund, cu obraji reveniti, ca mi-aplec privirile intr-un fel stanjenit si imi cere ceva. Dar il poti duce tu, minutul, cara? Vrei femeie, vaz bine, vrei femeie, Marine, dar eu la femee am putut renunta... Vrei placere de-o clipa, eu nici nu stiu cum arata... Ori vrei banii mei, ti se pare ca am? Pentru ca nu m-auzi tipand de durere si nu-mi vezi mana-ntinzand, pentru ca am un biet cuib si o haina-ncheiata cu nasturi? Dar stii tu ce gust are painea neunsa? Stii tu ce-nseamna sa-nghiti ceaiul amar si fiertul cartof, fara sare? Stii tu ce gust are ceapa doar coapta cu zeama de varza usturata prelung? Si toate acestea doar sa pot cobori dintr-un cuib si a-ti trece prin fata cu capul putin aplecat... Ti-ai risipit ultim leu, l-ai schimbat pe–un pahar puturos galgait seara de seara pe gat... Te-a daramat bautura si-ai ajuns in strigarul din bloc, iar acuma de clipa te plangi ca si cum altcineva ar fi vinovat. Nici macar la Dumnezeu nu te-nchini. Dar vrei incontinuu femeie si din toate ce sunt. Ti se pare c-ai drept? Nu se poate, Marine, s-a putut pan-aici. Fiindca noi, astialaltii, prin lege sortiti suntem sa avem doar atatea din toate cate singuri putem sa avem. Nu veni sa iti dau, nu-mi striga ca ai drept. Tot ce este pe lume apartine-altcuiva. Tu nimica nu ai si nicicand om ca tine, n-o avea de la om, fiindca omul, stii bine: a luat, a cuprins, l-a lasat fara gard pan’ si pe Dumnezeu... Magazinul cu pesti, deunazi, m-a-ntrebat: de ce nu mai cumpar? « Sa vad cum se moare, -am raspuns, suflete dimineata cu pumnul s-arunc la gunoi? Mi-au murit rand pe rand. Douazeci si ceva. Si stiam c-or pieri. Mai avea numai trei, trei puternici si vii, un mascul aramiu cu o coada prelunga si un mustacios fumuriu cu ochi tulburi, vioi. Intre ei o femela-nnota printre alge si bule. Si nu-ntelegea c-or muri toti in curand. Era frig, un frig bland de-nceput de sfarsit, nemilos si acid pentru–un bat de chibrit. Alerga auria, iar cei doi dupa ea. Alerga galbiorul si nimic nu stia. Visau ca-ntr-o zi vor avea puisori galben cu auriu. Masculii–si dadeau rotocoale de zor si se-mpungeau cu botisoare de miei. Cand se apropiau de cea frumusica unul dansa cum nici omul nu poate, chiar de s-ar antrena vietile toate-adunate, celalalt cauta sa o prinda la colt si nu-i da vreo scapare, nici in stanga, nici dreapta, o tintuia cu privirea clipe nenumarate, o obliga sa fie a lui dupa ce, negresit, ca orice fiinta,destinului se va preda. Asa imi pareau, mie, cel ce-i priveam, ne-ntelegand ca abia atingand poti rani ca de moarte. S-au gonit, s-au ranit, s-au impuns, de-a ramas auria cu galbenul stins. Iata, zic, ce e viata, cum vrem, sa avem orice-ar fi, orice-ar fi sa avem... Marine, viata ne e in acvariu, albastra ca cerul din noapte, si ni se pare ca-i bine, ca inca nu-i frigul din urma. Ti se pare si tie, Marine, o fi prea devreme pentru cel prea tarziu ?
- Un claun am fost. Am facut lu ala pe plac, si lu ala, la toti. Cu speranta ca-n ei s-o-ntampla ceva bun, insa... nu. El, si cu el, si cu ea,si cu tu, jucati impreuna cum intunericul vrea. Tacem toleranti, abandonati sortii, asteptam zei sa ne faca dreptate. Dar stiti voi cine e Dumnezeu ? Stai o clipa, -ti spun eu, este clipa ce-ti dau si nu-ti cer fiindca bag seama nici n-ai. Dumnezeu e un creier incins, la scara o suta, o chestie mica, lighioaie, ce se lasa purtata pe brate. Care scoate gemete si hihiituri. Si se schimba-ncontinuu, ii ies brate si alge din trup, cozi, si coarne–n tot felu'... Dar nimeni nu intelege ca El ne-a creat intr-o clipa si ne-a abandonat. Ne-a uitat, cum uitam toti foaia aceea cu liniute strambate trasate in primele zile de scoala. Cum uiti insati tu pasii-ti, cararea ilara si plina cu ce nici nu-ti trece prin gand... De cand a-nceput, Dumnezeu creeaza-ncontinuu altceva si-altceva, lumi dupa lumi. Articuland cate-un cuvant inteles doar de el. Si sunetele-alea, de vrei sa le-asculti, sunt o fluieratura ciudata si sacadata, cantata de doar de-un nebun in camasa de forta aflat sau sus izolat. Doar un cuvant, iti vine sa crezi? si-undeva, probabil tare departe, capatul lumei, precum un vagin, se lungeste, facand loc altor si-atator creatii iesite dintr-un cuvant. Ala spus. Si toate-s abandonate acolo, sa dainuie-n voie, si sa se-ntregeasca, probabil, candva. Daca vor. Credem ca Dumnezeu e ceva, o-ho-hoo!! maret, probabil din aur si sofisticarii… Dar e ceva foarte simplu si mic. Un nebun cu puteri, cum nici unul nu vrem. O sa-i semanam cand cu totul in vis ne vom face cuib. Si-atunci nu conteaza ce faci, cine esti, ce gandesti. Doar daca traiesti, uite-asa, adica,-n esenta, te misti.
-Dar capatul lumii stii cumva unde e?
-Chiar aici. Da, aici. Ai vazut muribunzii cum vorbesc la pereti, cum o cheama pe mama, cum se duc inspre ea? Ei vad deja lumea ailalta, paralela cu asta, cand deja nu mai pot privi spre ‘napoi. O lume, cealalta, din lumi infinite, doar o foita subtire de ceapa-o desparte. Adevarul e nebunie, sa stii de la mine...
-Marine ?
- Nu ma striga si nu-ti fie mila. Si nici la Dumnezeu n-are rost sa tot strigi. El exista, desigur, dar e ca si cand nici nu ar exista. Poti sa-l vezi, daca vrei, poti pe brate sa-l porti. Si-o sa plangi, o sa plangi, sa vrei viata-napoi, sa traiesti ce n-ai apucat. Numai ca, dragul meu, nu mai este posibil. Doar sa stai langa-un fiu, sau prieten, sa-i petreci disperat pana-n mijloc de camp, sa vada si ei, in sfarsit, grozavia: chestia aia ciudata, nebuna, care bolboroseste...
ASAAAAA...
joi, 12 noiembrie 2009
Omul care-şi dă palme (Nicolae Tudor)
Nu pot fi acestei lumi pe plac, aşa că am îngropat cuvinte în fundul grădinii, cele cu care o puteam limpezi. Să stea acolo. Astupate.
-Nicolae, hai să ne facem o plăcere rostind vorbele alea dulci ale limbii române! mă-ndeamnă Omul care-şi dă palme – un... canalagiu zbârcit de tot, zici că-i luat din cosciug.
Are în mână un sâmbure şi, chiar dacă a renunţat, de bătrâneţe, la grădină, se va duce, special, cu pământ să-l învelească.
- Mergi pân-acolu ?-l întreb, ştiind că are de străbătut pe jos câteva sate.
-Da. Pup pământu’ să mă crezi ? Ştii? Mie-mi lipseşte ceva, da’ mă fac că nu-mi lipseşte. Mi s-a deschis, brusc, sufletu’ şi spun tot. Acu!
Şi-mi... spune. Mărunt şi încet, aşa cum îmi spun atâţia şi atâţia oameni.
Numai că am obosit să tot trag de cuvintele lor până-n fundu’ grădinii.
A luat poziţia « semnu-ntrebării” şi... spune, molfăind felioare dintr-o prună altoită. Un căţeluş numără cojile: una, două, trei...
Când îl mănâncă nasu’ « de... rău » îşi dă o palmă. Iar răul, spune, se consumă pe nimica şi moare în faşă. Nu este lăsat să crească precum sâmburii strecuraţi sub pământ.
- Uite… buzunar! Ca oricare minune, a ţinut 3 zile. « Fă-l, mă, cum se făcea pe timpuri, ăsta-i tiv ?! » Lumea, când se duce la muncă, în zilele astea zice că se duce la... « scârbici » ! Nicolae, întâi dădeam cuvântu’. Şi vorbea dişteptu’ şi vorbea şi prostu’. Adevăru-l spunea ăla prostu, după el mă luam! Când ştii să faci, nu e greu. Dar... vezi, vezi unde duce lăcomia?
Ştie că răul, când este mic, îl iubeşti ca pe un nevinovat copil sau nu-l bagi în importanţă. Până-ntr-un moment când se-ntoarce împotriva ta ca incendiu, cutremur sau potop.
Spune că poate întâlni oameni răi cu care se va ciocni şi se poate îndoi, sfâşia sau sparge. Îşi dă palme şi merge ţanţoş pe străzi umbroase şi lăturalnice nemaiîntâlnind ieşitul din puşcărie ori pe cel care se-ndreaptă negreşit într-acolo. Îşi dă palme şi scapă de arătarea cu degetul şi lovirea cu pumnul. Ca prin miracol, pumnii se fac lat de palme, apoi degete ce se retrag misterios în marsupii.
Îl aud :
- Au trecut 20 de ani de veşnicie capitalistă. Numai... zile urâcioase! Măcar să plouă cum ploua, măcar... să ningă cum ningea...
- Dar-ar dracu-n ea de viaţă, spun şi eu, mai bine-nvăţam de la animale şi eram mai oameni !
- Nu glumi dând viaţa pe mâna necuratului. Că vine la tine: « Haide, haide, haide! » Şi... te duce pân’ la urmă! Când îţi pune dracul căpăstrul, întâi te scuturi şi pe urmă îi dai drumu’! Cum mă scutur io de ţuica asta. E greu până-nghit primele 2 guri.Acu să vadă baba cum mă chinuiesc, să nu mai creadă că-i uşor să bei! Ştie ea ce greu intră? A scos ochiul, ca melcu’, după mine... Vezi blocurile? Au fost făcute de beţivi. Dă-le să bea că bagă mâinile-n mizerii... “Da’ bărbiereşte-te,omule, orânduieşte-te! » Trăim aiurea. Poate fiindcă unii au luat-o prea-nainte şi alţii n-au luat-o deloc! Acu le zice... hoţi-cinstiţi! Au în cap numa cloceli. Am încredere-n ei ca-ntr-un cui de tei. Un om adevărat aduce lumea din jurul lui mai sus decât este...
-Ai dreptate.
-Am, da’ n-am und’ s-o aşez! O strig aicea sau o arunc la tomberonu’ de gunoi al cerului. Poate e p-acolu v-un gunoier şi-o pune deoparte. Ţara noastră era « Leagănu’Europei » !
-De-aia veneau străinii peste noi, să se dea în... leagăn?
- Nu glumi! Am ajuns la o etate ajunsă şi depăşită, mi-a trimis cimitirul chemare. Bunul Dumnezeu mi-a dat în fiecare dimineaţă lumină în dar. I-E-Lî împarte ziua precum o mamă, mulţilor copii, pâinea. O singură zi. Insă, oricare dintre toţi, o folosim în contra aproapelui ca şi cum ne-ar fi dat-o personal. Acumulăm, cu mâna-ntinsă şi cu forţa, şi îngrămădim unele peste altele, chiar dacă ştim că le mănâncă rugina, microbii şi moliile. Într-o zi, noi sau altcineva, umplem podurile cu ele sau le ducem cu căricioru’ la « Fier vechi ». Numai că rănile produse de efortul acumulărilor, rănile nevăzute, neştiute, nebănuite chiar, acoperă nişte biete trupuri umane. Crustele se unesc, cum lacrimile cu sudoarea, cum scrâşnetul dinţilor şi crucile către însus, şi dau împreună un geamăt planetar. Şi mai sunt: ne-bunădimineaţa, neîntinsul mâinilor ! Şi mai sunt: nemângâierea, refuzul de a privi în ochi, ascunderea după perdea, tăcerea... Şi mai sunt: privitul prin gaura cheii...
-Opreşte-te, omule, şi dă-ţi palme, îţi zic.
Mă priveşte o clipă, ia sâmburele căzut prin buzunarul rupt înainte de termen şi rănit grav de o piatră, şi se ridică greoi.
Îndepărtându-se spre fundul unei grădini, unde, precis, nu-s îngropate cuvinte, îl văd cum îşi dă şi-şi tot dă palme peste obraji. Ca Răul ce se-ndreaptă asupra lui, a mea şi a ta, cititorule, asupra întregului pământ chiar, să dispară ca alungat de blestem, pe pustii.
dintr-un volum in pregatire: "Duminici cu Nicolae"
-Nicolae, hai să ne facem o plăcere rostind vorbele alea dulci ale limbii române! mă-ndeamnă Omul care-şi dă palme – un... canalagiu zbârcit de tot, zici că-i luat din cosciug.
Are în mână un sâmbure şi, chiar dacă a renunţat, de bătrâneţe, la grădină, se va duce, special, cu pământ să-l învelească.
- Mergi pân-acolu ?-l întreb, ştiind că are de străbătut pe jos câteva sate.
-Da. Pup pământu’ să mă crezi ? Ştii? Mie-mi lipseşte ceva, da’ mă fac că nu-mi lipseşte. Mi s-a deschis, brusc, sufletu’ şi spun tot. Acu!
Şi-mi... spune. Mărunt şi încet, aşa cum îmi spun atâţia şi atâţia oameni.
Numai că am obosit să tot trag de cuvintele lor până-n fundu’ grădinii.
A luat poziţia « semnu-ntrebării” şi... spune, molfăind felioare dintr-o prună altoită. Un căţeluş numără cojile: una, două, trei...
Când îl mănâncă nasu’ « de... rău » îşi dă o palmă. Iar răul, spune, se consumă pe nimica şi moare în faşă. Nu este lăsat să crească precum sâmburii strecuraţi sub pământ.
- Uite… buzunar! Ca oricare minune, a ţinut 3 zile. « Fă-l, mă, cum se făcea pe timpuri, ăsta-i tiv ?! » Lumea, când se duce la muncă, în zilele astea zice că se duce la... « scârbici » ! Nicolae, întâi dădeam cuvântu’. Şi vorbea dişteptu’ şi vorbea şi prostu’. Adevăru-l spunea ăla prostu, după el mă luam! Când ştii să faci, nu e greu. Dar... vezi, vezi unde duce lăcomia?
Ştie că răul, când este mic, îl iubeşti ca pe un nevinovat copil sau nu-l bagi în importanţă. Până-ntr-un moment când se-ntoarce împotriva ta ca incendiu, cutremur sau potop.
Spune că poate întâlni oameni răi cu care se va ciocni şi se poate îndoi, sfâşia sau sparge. Îşi dă palme şi merge ţanţoş pe străzi umbroase şi lăturalnice nemaiîntâlnind ieşitul din puşcărie ori pe cel care se-ndreaptă negreşit într-acolo. Îşi dă palme şi scapă de arătarea cu degetul şi lovirea cu pumnul. Ca prin miracol, pumnii se fac lat de palme, apoi degete ce se retrag misterios în marsupii.
Îl aud :
- Au trecut 20 de ani de veşnicie capitalistă. Numai... zile urâcioase! Măcar să plouă cum ploua, măcar... să ningă cum ningea...
- Dar-ar dracu-n ea de viaţă, spun şi eu, mai bine-nvăţam de la animale şi eram mai oameni !
- Nu glumi dând viaţa pe mâna necuratului. Că vine la tine: « Haide, haide, haide! » Şi... te duce pân’ la urmă! Când îţi pune dracul căpăstrul, întâi te scuturi şi pe urmă îi dai drumu’! Cum mă scutur io de ţuica asta. E greu până-nghit primele 2 guri.Acu să vadă baba cum mă chinuiesc, să nu mai creadă că-i uşor să bei! Ştie ea ce greu intră? A scos ochiul, ca melcu’, după mine... Vezi blocurile? Au fost făcute de beţivi. Dă-le să bea că bagă mâinile-n mizerii... “Da’ bărbiereşte-te,omule, orânduieşte-te! » Trăim aiurea. Poate fiindcă unii au luat-o prea-nainte şi alţii n-au luat-o deloc! Acu le zice... hoţi-cinstiţi! Au în cap numa cloceli. Am încredere-n ei ca-ntr-un cui de tei. Un om adevărat aduce lumea din jurul lui mai sus decât este...
-Ai dreptate.
-Am, da’ n-am und’ s-o aşez! O strig aicea sau o arunc la tomberonu’ de gunoi al cerului. Poate e p-acolu v-un gunoier şi-o pune deoparte. Ţara noastră era « Leagănu’Europei » !
-De-aia veneau străinii peste noi, să se dea în... leagăn?
- Nu glumi! Am ajuns la o etate ajunsă şi depăşită, mi-a trimis cimitirul chemare. Bunul Dumnezeu mi-a dat în fiecare dimineaţă lumină în dar. I-E-Lî împarte ziua precum o mamă, mulţilor copii, pâinea. O singură zi. Insă, oricare dintre toţi, o folosim în contra aproapelui ca şi cum ne-ar fi dat-o personal. Acumulăm, cu mâna-ntinsă şi cu forţa, şi îngrămădim unele peste altele, chiar dacă ştim că le mănâncă rugina, microbii şi moliile. Într-o zi, noi sau altcineva, umplem podurile cu ele sau le ducem cu căricioru’ la « Fier vechi ». Numai că rănile produse de efortul acumulărilor, rănile nevăzute, neştiute, nebănuite chiar, acoperă nişte biete trupuri umane. Crustele se unesc, cum lacrimile cu sudoarea, cum scrâşnetul dinţilor şi crucile către însus, şi dau împreună un geamăt planetar. Şi mai sunt: ne-bunădimineaţa, neîntinsul mâinilor ! Şi mai sunt: nemângâierea, refuzul de a privi în ochi, ascunderea după perdea, tăcerea... Şi mai sunt: privitul prin gaura cheii...
-Opreşte-te, omule, şi dă-ţi palme, îţi zic.
Mă priveşte o clipă, ia sâmburele căzut prin buzunarul rupt înainte de termen şi rănit grav de o piatră, şi se ridică greoi.
Îndepărtându-se spre fundul unei grădini, unde, precis, nu-s îngropate cuvinte, îl văd cum îşi dă şi-şi tot dă palme peste obraji. Ca Răul ce se-ndreaptă asupra lui, a mea şi a ta, cititorule, asupra întregului pământ chiar, să dispară ca alungat de blestem, pe pustii.
dintr-un volum in pregatire: "Duminici cu Nicolae"
vineri, 20 martie 2009
copilirea gandului
Cea mai frumoasă floare este vorba omului, a celui mai de demult!
Deşi stiu: ai luat pământ - ai luat osândă, încă îngrop cuvinte culese de pe limba mâinilor multe. Si nu vor găsi pământul să se înfrăţească. Am, însă, o puturoşenie... (oamenii mari o numesc astenie) - mi-e silă şi de mine! E din cauză că de ani şi ani cer scuze duminicalilor în numele primarului, premierului, preşedintelui şi uniunilor de tot felul, în numele mamei, Tatălui şi Sfântului Duh, al meu personal, nici nu ştiu în numele cui să mai cer (încă mai am putere să cer!) pentru că sunt nevoiţi să calce iar, şi iar, şi iar şi iar prin băltoace pe stradă. Şi se năclăiesc, şi-i boscorodesc femeile că trebuie toată ziua să-i spele.
De la un timp clienţii mei s-au făcut cam… trecăcioşi. Au trecut de la jumate-din-jumate la paharu’ ras. Unul dintre ei a luat leafa şi, toţi care n-au de-o chiftea l-au aşteptat cu mâinile-ntinse. Nu pot să stea acasă, fug de… turbare. “Hai că v-am cinstit, le zice Zarzaulea, v-a işit nodu’ din gât?”Acum parcă e mai bine cu mâncarea, se găsesc sâmburi, doar e vremea să se-ngroape sâmburii - cu pâine… merge! Naivii visează că vor fi la vară atât de fericiţi că n-or să aibă nici timp să se-ntrebe de ce.
Un paradox: cei care ţipă de foame mor din cauza băuturii!
- M-ai lăsat cu necazu-n buzunar! Dacă nu-mi dai o cimitiroză, o să-mi fie necaz. Că mi-l ia!! De când mă numesc io Zarzaulea nu l-am văzut pe Vasile cu flori în mână! Să fi intrat el în… mersulumii? Erau cu soţ. Să ştii că mergea la mort! Haideţi, că pleacă!
- Mai stai, plecar-ai! Nici nu s-a sculat preotu’. Apoi… pân-o târîşte pe preoteasă la marginea patului… mai e!
- Ce-aud ochii mei, Doamnee!? Cine eşti, mâncaţi-aş gura?
- Un… creştin. Care-a fost băgat acolu,-n ceaun - (bine că m-a băgat!) - şi poartă numele lu’ Cristos. Mi-am pus chiori negri să nu mai văd pe nimeni. Mi s-au rupt toate-ntăriturile! Pi bine, mă, io vreau să te scot la lumină şi tu nu vrei?! Oameni, cel mai credincios e câinele care… n-are nici o religie!
- Asta-i nebun!
- Tin la tine…
- Nu mai ţine, lasă-mă, nu mai mă ţine! Mai bine fă o minune: să vină o căldură, să fie ca-n mai!
- Să ieşim cu toţii în stradă în pieile goale! Ridic mâna, cel mult fac o incantaţie… Haideţi!?
- Las’… că-i marţi… şi marţea-i ziua draculi, cea mai nenorocită.
(Gifi) (de la “Girafă”n.a.):- Cele mai mari ceasuri rele!
(Zarzaulea):- Am dat fuga după o ceapă, că am ciorbă. Si-am luat numa una. Dacă iau două, aia bătrână o duce lu’ sor-mea. Am o fărâmiţă de ciorbă de păstârnac.
(Gifi): - Să n-aud, mănânc numa sfârâite! C-a pus amea păstârnac şi, să-l scot, trebuia să sap mai bine de-o juma de metru. “Fă, dacă mai pui păstârnac, te blestem la toate bisericile!”
(Zarzaulea):- Ieri am dărâmat gardu, să vad dacă pot sta fără gard. Că fără femeie pot, m-am dizvăţat. Seara mă lasă-n praştie şi fuge la capu-ăllaltu! Parcă aş rupe carnea de pe ea! "De ham-ham toată ziua nu te doare gura?" Să mă salte dracii dacă n-a luat-o anapoda! Mai rău!! Si-i o mândreţe, dac-o vezi, o mănânci goală. Are ţâţele cam… mici… da’ poţi să te joci cu ele. Am luat-o să placă şi altora. C-o sacoşă-n mână am luat-o.
(Cristel):- Iarba bună ştiti unde se găseşte? In mărăcini.
-…Da’-l are pe „du-te-n colo” - când e vorba să mângâie, uită! Fără ea mă simt ca iarna fără izmene. “Haide, fă, că mai am niţel!” Am dezvelit-o, am tras-o de picioare. Nimic, m-a dat dricului. ”Nu, că mă duc la slujbă!” Am işit în puterea nopţii pe stradă, poate găsesc vo urâtanie. Ni-mic! M-am gândit: ori îi dau bătaie ca la măgari în pantă, ori n-o mai las la biserică. Dar te pomeneşti că-mi pune-n ciorbă numa urâciuni!?
(Cristel): - Când ai femeie eşti mai limpezit la faţă! Păcat că se prefac toate că-s bolnave… N-au crezământ. Auziti, hârâie ceva sau mi se pare mie?
E vecinu! “Haide, mă, bagă-te-n cadă!” “Anafura mă-tii!” Nu, el vrea la… lighean de când lucrează cu ziua la… Hai-dăi. Dacă-i mai ceri apă lu’ ăla, nu-ţi dă. Cică… “prea multă apă bei!” Duu-te, omule. Du-te! Peste o lună o s-ajungi la spital. După aceea,-n scurt timp, în Parcu-rece! In ziua de azi nu te saturi mâncând din farfurie, lingându-i-le lu ăla… nici atât! “Boieri mari, calu-i cal şi când i-e foame!”
Pun opritoare realului. Trebuie să ascult şi de gândul pus la încolţit, doar e bucăţică ruptă din mine. Când o să crească va trebui, ca pe roşii, să-l copilesc… va trebui… Si totuşi… hârâie. Aha, pleacă mortu’ cu tirifleaşca. Privesc singur din stradă. Stă. Stăă singur în tot cosciugu’. Ce bine i-o fi!
Deşi stiu: ai luat pământ - ai luat osândă, încă îngrop cuvinte culese de pe limba mâinilor multe. Si nu vor găsi pământul să se înfrăţească. Am, însă, o puturoşenie... (oamenii mari o numesc astenie) - mi-e silă şi de mine! E din cauză că de ani şi ani cer scuze duminicalilor în numele primarului, premierului, preşedintelui şi uniunilor de tot felul, în numele mamei, Tatălui şi Sfântului Duh, al meu personal, nici nu ştiu în numele cui să mai cer (încă mai am putere să cer!) pentru că sunt nevoiţi să calce iar, şi iar, şi iar şi iar prin băltoace pe stradă. Şi se năclăiesc, şi-i boscorodesc femeile că trebuie toată ziua să-i spele.
De la un timp clienţii mei s-au făcut cam… trecăcioşi. Au trecut de la jumate-din-jumate la paharu’ ras. Unul dintre ei a luat leafa şi, toţi care n-au de-o chiftea l-au aşteptat cu mâinile-ntinse. Nu pot să stea acasă, fug de… turbare. “Hai că v-am cinstit, le zice Zarzaulea, v-a işit nodu’ din gât?”Acum parcă e mai bine cu mâncarea, se găsesc sâmburi, doar e vremea să se-ngroape sâmburii - cu pâine… merge! Naivii visează că vor fi la vară atât de fericiţi că n-or să aibă nici timp să se-ntrebe de ce.
Un paradox: cei care ţipă de foame mor din cauza băuturii!
- M-ai lăsat cu necazu-n buzunar! Dacă nu-mi dai o cimitiroză, o să-mi fie necaz. Că mi-l ia!! De când mă numesc io Zarzaulea nu l-am văzut pe Vasile cu flori în mână! Să fi intrat el în… mersulumii? Erau cu soţ. Să ştii că mergea la mort! Haideţi, că pleacă!
- Mai stai, plecar-ai! Nici nu s-a sculat preotu’. Apoi… pân-o târîşte pe preoteasă la marginea patului… mai e!
- Ce-aud ochii mei, Doamnee!? Cine eşti, mâncaţi-aş gura?
- Un… creştin. Care-a fost băgat acolu,-n ceaun - (bine că m-a băgat!) - şi poartă numele lu’ Cristos. Mi-am pus chiori negri să nu mai văd pe nimeni. Mi s-au rupt toate-ntăriturile! Pi bine, mă, io vreau să te scot la lumină şi tu nu vrei?! Oameni, cel mai credincios e câinele care… n-are nici o religie!
- Asta-i nebun!
- Tin la tine…
- Nu mai ţine, lasă-mă, nu mai mă ţine! Mai bine fă o minune: să vină o căldură, să fie ca-n mai!
- Să ieşim cu toţii în stradă în pieile goale! Ridic mâna, cel mult fac o incantaţie… Haideţi!?
- Las’… că-i marţi… şi marţea-i ziua draculi, cea mai nenorocită.
(Gifi) (de la “Girafă”n.a.):- Cele mai mari ceasuri rele!
(Zarzaulea):- Am dat fuga după o ceapă, că am ciorbă. Si-am luat numa una. Dacă iau două, aia bătrână o duce lu’ sor-mea. Am o fărâmiţă de ciorbă de păstârnac.
(Gifi): - Să n-aud, mănânc numa sfârâite! C-a pus amea păstârnac şi, să-l scot, trebuia să sap mai bine de-o juma de metru. “Fă, dacă mai pui păstârnac, te blestem la toate bisericile!”
(Zarzaulea):- Ieri am dărâmat gardu, să vad dacă pot sta fără gard. Că fără femeie pot, m-am dizvăţat. Seara mă lasă-n praştie şi fuge la capu-ăllaltu! Parcă aş rupe carnea de pe ea! "De ham-ham toată ziua nu te doare gura?" Să mă salte dracii dacă n-a luat-o anapoda! Mai rău!! Si-i o mândreţe, dac-o vezi, o mănânci goală. Are ţâţele cam… mici… da’ poţi să te joci cu ele. Am luat-o să placă şi altora. C-o sacoşă-n mână am luat-o.
(Cristel):- Iarba bună ştiti unde se găseşte? In mărăcini.
-…Da’-l are pe „du-te-n colo” - când e vorba să mângâie, uită! Fără ea mă simt ca iarna fără izmene. “Haide, fă, că mai am niţel!” Am dezvelit-o, am tras-o de picioare. Nimic, m-a dat dricului. ”Nu, că mă duc la slujbă!” Am işit în puterea nopţii pe stradă, poate găsesc vo urâtanie. Ni-mic! M-am gândit: ori îi dau bătaie ca la măgari în pantă, ori n-o mai las la biserică. Dar te pomeneşti că-mi pune-n ciorbă numa urâciuni!?
(Cristel): - Când ai femeie eşti mai limpezit la faţă! Păcat că se prefac toate că-s bolnave… N-au crezământ. Auziti, hârâie ceva sau mi se pare mie?
E vecinu! “Haide, mă, bagă-te-n cadă!” “Anafura mă-tii!” Nu, el vrea la… lighean de când lucrează cu ziua la… Hai-dăi. Dacă-i mai ceri apă lu’ ăla, nu-ţi dă. Cică… “prea multă apă bei!” Duu-te, omule. Du-te! Peste o lună o s-ajungi la spital. După aceea,-n scurt timp, în Parcu-rece! In ziua de azi nu te saturi mâncând din farfurie, lingându-i-le lu ăla… nici atât! “Boieri mari, calu-i cal şi când i-e foame!”
Pun opritoare realului. Trebuie să ascult şi de gândul pus la încolţit, doar e bucăţică ruptă din mine. Când o să crească va trebui, ca pe roşii, să-l copilesc… va trebui… Si totuşi… hârâie. Aha, pleacă mortu’ cu tirifleaşca. Privesc singur din stradă. Stă. Stăă singur în tot cosciugu’. Ce bine i-o fi!
sâmbătă, 21 februarie 2009
eu si tu
1
A venit in somnul meu si-a soptit: ”Pregateste-te sa conduci o tara”
“Cum? am strigat - e prea mult, nu am puterea aceasta.” “Ai grija de tara ta, repeta vocea… ai de grija…”
Eu, un biet condamnat la locul de munca.
Si mi-am amintit ca nici simplu soldat n-am putut sa fiu. Si nici altceva nu sunt in stare sa sunt.
Fusesem selectat, la 20 de ani, sa fiu jalonier. Si am fost aliniat pe un platou in pozitia de “’Rrrepti! Pentru onor arrrm!” unde trebuia sa stau ore si ore in sir, nemiscat, cand soarele se topea si se scurgea pe pamant.
Mi s-a promis ca mi se va da in paza un metru patrat de tara si pe-acolo urma sa nu treaca nici pasarea. Pentru aceasta arma trebuia sa devina parte din mine - draga, asa cum imi erau ochii, picioarele, sufletul. Si o tineam exact, strans de tot, cat puteam de strans, dar ea ma tragea, ma tragea in jos.
Comandantul era un adevarat comandant. Trecea cu manusile sale albe, ca ale mele, cu degetele sale all-be, si atata facea: se uita in lung sa vada daca nasul si catarea frumoasei formau un singur tot. Daca degetul ma atingea un pic trebuia sa cad jos. Fiindca pozitia de drepti este, in esenta, o pozitie de leganare, un echilibru fragil in voia sortii. Daca se aseza un fluture sau o musca pe arma, trebuia sa cazi. Si ma rugam sa nu. Unii… cadeam. Fiindca a sta drepti, dupa carte, inseamna sa te supui, cu dorinta de a face chiar asta. Cand e mai usor sa nu respecti, sa pui la indoiala totul (si cu siguranta vei gasi argumente cu care sa te sustii) si poti avea foloase, sigur nu vei suferi.
A executa un ordin inseamna sa crezi in el. Dar o izbanda poate fi si relativa, poate fi obtinuta din condei - mintind - sau facuta de mantuiala.
“Soldat Tudor, ‘rrrepti!” Si… stai. De frica sau pentru ca asa trebuie - sa te supui. Dar statul acela este el… perfect? Sa fie perfect, trebuie sa merite sa fie perfect. Cand al meu comandant duhneste a bautura, cat de drepti pot sta eu in fata lui? Cand al meu comandant m-a trimis ieri pe camp sa culeg graul unitatii si doua remorci le-am desertat in granarul din curtea sa, cum arata drepti-ul meu?
In timpul liber trebuia sa ingrijim arma. Iar comandantul era intotdeauna acolo, nu trebuia sa vina de undeva cu degetul sau allb, sa-l strecoare (daca?) printre maruntaiele din fier. Si te-ntrebi: “De ce sa muncesti atata s-o cureti cand stii ca ea nu va trage cu adevarat?” Dar… o ungeam, o mangaiam, ii cantam, o leganam. Stiam ca numai astfel puteam lua in stapanire metrul acela de tara, constientizand ca prezenta acolo insemna un lucru la locul lui, bine facut, iar pasarea sau orice altceva ar fi simtit ca n-aveau ce cauta.
Daca pazeam drapelul unitatii si comandant ar fi fost tata, n-as fi fost tentat, oare, sa-l bag in buzunar si sa plec acasa cateva zile, sarind gardul?
N-am putut fi militar cand m-a chemat spre sfarsit si mi-a spus ca ma vrea alaturi. Adica sa arat eu cum se sta in pozitia de drepti, Si sa vin cu degetul. Pe soarele ala care, intre timp, s-a topit si s-a scurs tot pe pamant.
Iar acum, tu, Voce, ( alo, unde esti?) vii si-mi spui ca trebuie sa conduc o… tara?
2
Si s-a facut ziua.
- Ridica-te Cezare, cu sufletul lui Hristos, ridica-te si vezi!
Si-am vazut masini, mai multe decat oamenii. Si am vazut caini, la fel de multi.
Unul cauta o baba sa-i descante piciorul pe pragul usii. Usi erau, babe erau, dar nu se mai stiau descantecele.
Altul cauta martori mincinosi.
La varful puterii era loc de inca un profitor.
Am mers la piata saraca. Pana-n branza, era ala cu wc-ul, vindea mere aduse direct de la sursa.
- Cine esti tu? l-am intrebat.
- Un ordinar. Si sunt nevoit sa traiesc. Pe langa domni. Cand nu voi mai fi ordinar, o sa ma-mbrac in alt caracter si-o sa ies pe strada… Stii, cand ma trezesc din ordinarie, mi-e tare rusine!
Inaintam catre oameni si oamenii catre mine. Am intins bratele, inmarmurit, sa-i cuprind, dar au trecut mai departe, ca prin fum. I-auzeam trancanind:
-Da-mi o revolutie si voi fi un erou! Da-mi o revolutie si voi fi un erou!
Ah, bieti nevinovati fara tara!
Ii vad cum mor prea repede si n-ajung sa gandeasca, sa se simta liberi.
- Hei, tu…Vrei sa faci parte din tara mea? Pentru orice eventualitate, eu sunt… Presedintele! Sunt bun, am veacu’, pot sa stau mult timp in picioare, pot sa vorbesc la televizor… Voi sta drepti in fata ta la intrare…
- Taci draculi din gura, noi vrem un sef de tara care sa opreasca bolile, suferinta, ura, violenta… Poti tu acestea, poti?
- Vai de poporul care nu-si recunoaste Presedintele!
- Ferice de noi, c-avem intotdeauna dreptate!
- Tu nu vezi? Pentru a fi fericit trebuie sa ai doi prosti care sa-ti hamaleasca. Unu la munca de jos si alta la cea de sus. Fericirea este sa stai. Pentru ca Dumnezeu este cel care munceste, putem sta toti si sa fim indelung fericiti…
-Ai tiganca? Nu vrei o tatoasa sa faci cu ea un tigan…? Sa suferi tiganii, orice-ar face, cu ei sa tii…
- Daca eram Isus, imi mai cereai acesta?
- Omule, vad ca ai sange, mergi mai departe… Dar tine minte, cand cineva are dreptate, lasa-l sa aiba dreptate…
3
Si am plecat mai departe.
Trebuia sa ajung printre duminicali. Si sa fiu.
Pe drum aflu ca Popa nu mai intra-n casele-n care nu exista calendar de la el ( de la biserica, adica) in loc sa vina si sa-l sfinteasca pe cel nesfintit.
Intr-un colt nea Radu e racit si poarta o plapoma pe cap. A venit sa se vaite la carciuma. “Acasa am liniste, zice, si pot s-o dau mai incet, dar…”
In coltul opus cativa insi sunt disperati fiindca, oricat au strigat, n-au fost bagati in seama.
- Niculaie, nu se poate schimba nimic, ce ne facem?
- Oameni buni, noi mergem spre miazanoapte, stiati?
- Doar, de la miazazi, am fost izgoniti!!
- Cu jumatate de gura, va amintiti?
- Acolo e perfectiunea si ne sperie.
- Trebuia doar sa nu va murdariti, sa nu intindeti mana spre ce nu era al vostru. Acum sunteti jumatate inger, jumatate om. Sa ne purificam si sa umblam prin lume, iar cei care nu sunt buni sa se rusineze.
- Asa, fara aripi?
- Fara aripi, da.
- Lumea nu mai poate fi intoarsa spre inceputuri. Pentru ca omul a ales imediatul, marirea. Nu vezi? Daca eu am un mar si ma-ntalnesc cu tine care ai totul, fara sa-mi zici nimic, ochii-ti arata, dupa sticlire, ca tanjesc sa mi-l ia. Asa cu femeia. Asa cu toate. Oamenii nu pot fi egali nici macar in perfectiune. N-ar trebui sa existe orgolii absurde si lupte fara sens.
-Daca vreti o lume drept alcatuita, sa formam, firesc, un cerc nou cu aer neraufacator. Stiu, atata timp cat omului ii va fi foame, nu va putea. De tulburare nu vede - vazul este deasupra, in turn.
-Va veni cineva in cercul acesta numai daca va sti ca va primi!
-Perfectiunea este un izvor, oamenii nu vor intarzia sa se-adape.
4
Primul discurs al lui Niculaie cel Todor in calitate de Presedinte
Onorrată asistenţă,
Am fost invitat insistent în faţa înaltpreadomniilor voastrre să-mi spun părrerea desprre cum să nu se ducă ţarra de râpă.
Am fost invitat în calitate de rrom, dar eu ştiu că, în fapt, dorriţi să aflaţi gândirrea mea profundă de… Prreşedinte!
De altfel, când rrepetam acest discurrs în piaţa publică, văzându-mi-se gesturrile sacadate ale mâinii rreflectate în vitrrina băncii naţionale, şi auzindu-mă, anumite voci m-au rrecunoscut de adevărat… Prreşedinte. E drrept, unii şuşoteau că sunt diliu, s-au rrepezit chiar să-mi muşte degetul cel mic, darr m-a scăpat un baftalios carre mi-a cerrut să-i fiu, prin forrţă morală Prreşedinte de onoarre al filialei rrome de pe ţinutul meu rromânesc. Am spus că mă gândesc şi-i voi rrăspunde în această seară, cât de târrziu, după ce voi prrimi, cu sigurranţă, un ajutor. Mai exact, am nevoie de un consilierr (sau trraducător, nu ştiu cum i se zice, mai nou), un om carre să-mi zică ce zic rromii. Eventual încă unul care să le trraducă ce zic io. Am obserrvat că pe cerul albastrru al liberrtăţii limba acestorr nefericiţi este cunoscută, aşa că îl rog pe vorrbitorul respectiv să mi se supună, sunt foarrte dispus să sui în cârcă şi povarra grrea a acestei rresponsabilităţi.
Prroblema gravă cu care se confrruntă actualmente omenirrea este escaladarea violenţei din partea rromilor. Trratativele care se duc prin subterrane sunt dacă să se emită sau nu un pogrrom? Un pog-rrom întreg: să se ucidă rromii în masă? Un pog-rrom parrţial: să fie incrriminaţi doar rromii de la ţarră, ştiindu-se bine că aceştia, trrăind în sălbăticie, au ajuns foarrte aprroape de bestialitatea animalică? Sau un pogrrom simbolic, de forrmă, prrin care să fie ucise doar anumite perrsoane, incomode, nu neapărrat colorrate?
Rrăspunsul meu este să-i omorrâm ori să nu-i omorrâm!
Tovarrăşu’ pozar, vă rrog să-mi imorrtalizaţi pentru eterrnitate posterriorul, vrreau să mă arrătaţi lumii pe toate canalele interrnazionalle, ca toate popoarrele să afle înţeleapta-mi glăsuirre! Scuzaţi, am făcut o pauză publicitară!
Cum spuneam, nu sunt de acord cu acest pog-rrom. Si nu neapărrat pentru că pogrromul ar trebui să înceapă, cum ar fi normal, ba chiarr frumos, cu decapitarrea prreţioase-mi căpăţâni. Declarr că nu mi-e teamă, pentru că, dacă m-am declarrat rrom, ştiu că astfel sunt şi cei care nu s-au declarat ( înteleg, de ruşine!) şi–o să rrâd în barrbă când tot aşa vor păţi.
Da, sunt rrom fiindcă şi Adam şi Eva au fost! După cum ştiţi şi din Biblie… Nu ştiti? Nu scrrie încă? Prrieteni, sunt rrom, aşa cum suntem toţi pe această planetă! Si nu neapărrat de la începutul începutului - nu înţeleg cum de huliganul Adam n-a fost! - ci pentru că nici nu puteam işi altceva. Să mă explic: eu stau întrr-o căscioarră amărrâtă, pe jumate din biroul oval. Acolo ţin o piticanie de câine, rrăspunde dacă-l strrigi: “Ţumpi?” Are doarr un ochi, hiernie, coada rruptă, dinţi crăcănaţi, e vai mama lui. Ei, bine, această jigodie mică, în 14 ani, de când mănâncă resturi fărră să scoată un ham, a umplut carrtierul cu... piticanii! Inchipuiţi-vă: dacă aveam 10 javre, sau măcarr atîtea căţi copii toarnă o familie de rromi, în 14 ani ce işa?! Si vă întrreb: Rreealizaţi ce s-a întâmplat în carrtierele dumneavoastrră de 150 de ani încoace? Mai currând a trecut o cămilă prin urrechile acului decăt să fi scăpat vrreo muiere!
Aşadarr, drragi rromi! V-aş putea spune “drragi rruşi”, sau “drragi frranceji”, “turrci” şi ce mai sunteţi, e suficient să adaug un simplu rr. Cum vă simtiţi cu acest mărţişor la rever?
Perrmiteţi-mi să–mi expun acum punctul de vederre cu privirre la actele rreprobabile comise de rromi pe strrăzile Rromei. Am văzut cu toţii la tilivizorr, parrcă erra un film de comedie, urma să vină Louis de Funes cu maşina şi să strige: “Daţi-vă că trec io!” Sunt, oare, de acorrd cu aşa ceva? Rrăspunsul este fărră preget: Da! Pentrru că io iubesc Libertatea, iar Liberrtatea este singurra valoarre univerrsală pe care o rrecunosc, doarr pentrru ea sunt dispus să-mi dau viaţa. Nu mă ucideţi în clipa asta, vă rrog, veţi prroduce soţiei mele o marre durrerre, fi’ndcă, rrecunosc, este grreşeala mea, la plecarre n-am îmbrraţişat-o deloc, intenţionat am omis, am vrrut s-o las nesătulă, să mă aştepte nerrăbdătoare pe prag, că-mi place tarre mult să fiu aşteptat...
Gândesc în faţa voastră, acum, cu simplitate: “A băga mâna în buzunarre sau chiarr a ucide, este un act pe care liberrtatea îl prresupune - în rrândul celorrlalte animale nici nu există astfel de discuţii!” Ce aveţi cu bieţii copii, n-aţi observat ce frrumos se jucau? Nu ştiti, oare, că cel mai frumos lucru din viaţă rămâne, totuşi, şmecheria?
Vinovat, dacă vrreţi neapărrat un vinovat, nu poate fi decât Prreşedintele Rromei, (Alo, să trrăiţi dom prreşedinte, vă salută un Preşedinte cu P mare! În acest moment sunt un pic jenat că stau exact pe buza… rrâpei dumneavoastrră!) Rroma în care se-ntâmplă toate acestea.
Liberrtatea a permis şi permite să se facă reguli. Numai să fie… morrale! Acum aud, de aceea m-aţi şi invitat să aflaţi părrerrea mea, aud că se vrrea o lege ca când n-am avea nici una? Eu crred că avem, şi nu una, ci prrea multe legi.
Sistemul lumii prresupune să aduni bani cu sacul de la poporr şi să plăteşti câţiva...hai să le zic domni... să asigurre orrdinea şi toate cele. Iar colegul meu, prreşedintele Rromei, ca un nemernic, ce a făcut? Si-a îmbrăcat în uniforrme scumpe toate neamur’le, toţi prrietenii, prrotejaţii şi netrebnicii şi le-a zis: “ Faceţi-vă şi voi că munciţi! Banii sînt la mini-n biro. Trrai neneacă!” Cu alte cuvinte, a emis, aşa cum sunt emise, din păcate, şi prin părţile nostre legi forrmale. Cei care iau banii din sac se-mbrracă şi arrată mulţimii că sunt grraşi de frrumoşi, şi că le merge gura, în special când e vorba de vot. In rrest… stau, sărăcuţii de ei, ca şi noi, poporul, şi se uită la tilivizorr cum fac drrăcişorii prostioare.
Spuneam că sunt şi de acorrd ca rromii să fie omorrâţi. Moarrtea, desigurr ştiţi, înseamnă mai nimic. Dacă, în lipsa acestei măsurri, se duce ţarra de rrâpă, să se omoarre! Imi vine greu să afirrm asta - eu, ca Preşedinte - darr încerrc să mă detaşez de ataşamente. Că mi-a murrit de currând un prrieten drrag, Desculţul şi… ce-am mai plâns! Mi-am rrupt cămaşa şi părrul din cap… Dar mi-am rrevenit brusc, aşa, ca din beţie, după ce m-am gândit o clipă (Io cam... gândesc, în special de când sunt Prreşedinte!): “Omule, ce faci? Se moarre mult în fiecare clipă, fii tarre. Uite, vezi nucul acela? Stii câte frrunze arre? Află că au murrit toate astă toamnă, toaate. Dacă le pui pe “toaate” la suflet ar însemna să plângi încontinu, şi te autodistrrugi, bunule. Că nu e numa’ frunza, mai e şi iarba. Si gâzele! ( Stii numa’ câţi ţînţarri sunt?) Murrim toţi: oameni şi fluturri, şi câte şi mai câte. Priveşte un pumn de apă: după un timp se sferrtuieşte, ştii că în fiecarre moleculă sunt miliarrde şi miliarrde de fiinţe vii? Afla că morr… cu toatele!"
Inaltprreadistinşi auditori, aflaţi însă că io, ca rrom, nu voi murri, chiarr dacă mă veţi căsăpi laolaltă cu cine decid sfinţiile voastrre. Iar dacă da, adunaţi la un loc, suntem, prrobabil, cât frunzele unui copac mai baban!
Nuumai să nu se duucă ţărrişoarra noastrră de rââpă, asta-i important!
Insă... dacă este vorrba să se încalce Sfânta Libertate, atunci să se ducă drraculi, de rrâpă, şi Tarra, şi Oamenii. Si Dumnezeu.
Am zis!
5.
Si s-a facut iarasi vis.
- Niculaie, frumusetea vietii consta in muzica ei. Daca e trista se numeste trista. Iar daca e astfel este pentru ca cei care o canta au ales si aleg sa fie asa.
- De ce m-ai trimis sa conduc o tara?
- Sa te vindeci. Altfel erai si mai trist. Acum plangi cat poti de tare. Muzica ta va incanta. Hai, canta!
- Nu stiu, inca nu stiu, innebunesc ca nu stiu ce e viata si de ce sunt aici?
- Esti o lume cat un cerculet, si te misti printre alte cerculete. Care formeaza o rotita a unui labirint din rotite. La randul lui, labirintul este un un cerc oarecare dintr-un alt labirint. Si tot asa. Nu trebuie decat sa te misti dintr-un loc in altul. Cu o singura conditie: liber.
- Dumnezeu e?
- E!
- Si ce face?
- Canta! Iar cantecul tau il ajuta sa cante perfect. Daca vrei sa ajuti, ai doar de grija sa fie libertate. Ca orice om sa poata alege.
- Dar oamenii n-au incotro…
- Au ales la timpul potrivit si pot oricand sa se opuna. Daca o fac sau nu, este tot o muzica. Nu conteaza daca faci bine sau rau, trebuie doar sa te misti liber. Intelege, important esti doar tu si muzica proprie.
REACTII:
CORESPONDENTA ELECTRONICA:
Denisa Tudor:
"mi s-au parut (probabil) foarte agrasive scrierile tale, si , daca nu ai fi tatal meu, cu siguranta nu le-as fi citit pana la sfarsit.
impresia generala este ca am intalnit o persoana foarte frustrata cu viata si cu lumea, probabil foarte aproape de o depresie puternica. ( inclusiv as indrazni sa spun ca este pe pragul unei caderi psihice puternice.)
rebeliunea ta nu poate fi inteleasa de lume, nici de familie.
sper ca nu ti-am bagat prea mult cutitul in rana.
e doar o parere.
pupi,
fata"
Draga Domnule Tudor,
va invit sa cititi articolul aflat la http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9226 - si ecourile care i-au urmat, si poate aveti si dv. o opinie
Cu stima,
Stefan Maier
Domnule Stefan Maier,
Ma gandesc deja ce raspuns sa dau, il am in cap de cateva zile, sunt un pic bolnav. Cum ajung la calculator, voi scrie un fel de... Editorial.
cu stima,
nicolae tudor
Astept materialul dv.
Numai bine,
Stefan Maier
Domnule Maier,
Aici este raspunsul meu, chiar daca nu este prezentat punctual, la problema Romaniei care va fi libera in viitor. Sau poate nu.
Sper sa nu va plictisesc si sa mai vorbim.
Cu stima,
nicolae tudor
Domnule Nicolae Tudor,
Nu publicam eseuri sau proza in sectiunea de ecouri...
Va rog propuneti materialul dv. la sectiunea potrivita.
Cu stima,
Stefan Maier
"Nu mai spun domnule Tudor, că, pe lângă lipsa de har, dovedită de acest text, ironiile rasiste pe care le folosi'i vă dau de gol. (petru clej)"
Domnule Stefan Maier,
Am muncit o zi intreaga sa raspund solicitarii dv de a avea o parere despre situatia cu rromii. Am raspuns literar, cum sta bine unui scriitor. Si mi-ati raspuns grozavia de mai jos. Ce este un ecou la dv? zgomotul care vine dupa ce se loveste nuca-n perete? apoi, mi si s-a adresat domnul Clej ( care nu stie sa puna o virgula cum trebuie) cu aprecieri critice fara noima, asa, pe culoar, banditeste. Tinand cont ca mi s-a raspuns in miezul noptii sa insemne ca dv stati cu dansul in acelasi dormitor?
Am corectat interventia mea punand si diacriticele. V-o trimit atasat si va rog insistent sa faceti ce trebuie. Ori mi-apare textul la ecouri, ori mi-l puneti marti ca editorial.
Parca vorbeam deunazi de viitorul romanieilibere, nu?
cu stima,
nicolae tudor
Domnule Tudor,
Cu regret trebuie sa va informez ca tonul pe care-l utilizati in aceasta corespondenta o face imposibila.
Daca dv. presupuneti ca puteti soma un editor sa opereze cum ii dictati dv. sau ca modul de comunicare prin ecouri la articole trebuie sa se adapteze la viziunea dv. "dupa cum va sade bine", imi este clar ca nu putem comunica.
Asta ca sa nu ma refer la ironia de gust dubios pe care o adaugati, in mod nemeritat, la adresa unei persoane (a mea, adica, dar si a colegului Clej) pe care pretindeti ca o respectati.
Va doresc succes in demersurile dv., alaturi de cei cu care puteti discuta in acesti termeni.
Stefan Maier
"Domnule Tudor,
Golăniile astea să le folosiţi la crâşmă la Buzău, că la revista ACUM nu acceptăm aşa ceva. Un text lipsit de har, rasist, într-un cuvânt sub-mediocru. V-am mai avertizat astă vară să încetaţi cu grosolăniile atunci când ne-aţi trimis producţii sfertodocte şi mincinoase de sorginte naţional-comunistă. Aşa încât, în viitorul revistei ACUM dumneavoastră nu figuraţi. Asta pot să v-o garantez. A pretinde ca acest gunoi să fie pus pe post de editorial dovedeşte că sunteţi complet rupt de simţul realităţii (nemaivorbind că pretenţia de scriitor este de un ridicol absolut)." (Petru Clej)
WWW.EUROPEEA.RO/ATELIERLITERAR/INDEX.PHP:
Label Black :
"Si-am vazut cum literatura a inceput sa se duca dracului. Si-am vazut subiecte care mai de care mai proaste. Si-am vazut un 5 pentru acest text! "
Nicolae Tudor:
"se pare ca vedem diferit. daca ai dreptate, te las sa ai dreptate."
A venit in somnul meu si-a soptit: ”Pregateste-te sa conduci o tara”
“Cum? am strigat - e prea mult, nu am puterea aceasta.” “Ai grija de tara ta, repeta vocea… ai de grija…”
Eu, un biet condamnat la locul de munca.
Si mi-am amintit ca nici simplu soldat n-am putut sa fiu. Si nici altceva nu sunt in stare sa sunt.
Fusesem selectat, la 20 de ani, sa fiu jalonier. Si am fost aliniat pe un platou in pozitia de “’Rrrepti! Pentru onor arrrm!” unde trebuia sa stau ore si ore in sir, nemiscat, cand soarele se topea si se scurgea pe pamant.
Mi s-a promis ca mi se va da in paza un metru patrat de tara si pe-acolo urma sa nu treaca nici pasarea. Pentru aceasta arma trebuia sa devina parte din mine - draga, asa cum imi erau ochii, picioarele, sufletul. Si o tineam exact, strans de tot, cat puteam de strans, dar ea ma tragea, ma tragea in jos.
Comandantul era un adevarat comandant. Trecea cu manusile sale albe, ca ale mele, cu degetele sale all-be, si atata facea: se uita in lung sa vada daca nasul si catarea frumoasei formau un singur tot. Daca degetul ma atingea un pic trebuia sa cad jos. Fiindca pozitia de drepti este, in esenta, o pozitie de leganare, un echilibru fragil in voia sortii. Daca se aseza un fluture sau o musca pe arma, trebuia sa cazi. Si ma rugam sa nu. Unii… cadeam. Fiindca a sta drepti, dupa carte, inseamna sa te supui, cu dorinta de a face chiar asta. Cand e mai usor sa nu respecti, sa pui la indoiala totul (si cu siguranta vei gasi argumente cu care sa te sustii) si poti avea foloase, sigur nu vei suferi.
A executa un ordin inseamna sa crezi in el. Dar o izbanda poate fi si relativa, poate fi obtinuta din condei - mintind - sau facuta de mantuiala.
“Soldat Tudor, ‘rrrepti!” Si… stai. De frica sau pentru ca asa trebuie - sa te supui. Dar statul acela este el… perfect? Sa fie perfect, trebuie sa merite sa fie perfect. Cand al meu comandant duhneste a bautura, cat de drepti pot sta eu in fata lui? Cand al meu comandant m-a trimis ieri pe camp sa culeg graul unitatii si doua remorci le-am desertat in granarul din curtea sa, cum arata drepti-ul meu?
In timpul liber trebuia sa ingrijim arma. Iar comandantul era intotdeauna acolo, nu trebuia sa vina de undeva cu degetul sau allb, sa-l strecoare (daca?) printre maruntaiele din fier. Si te-ntrebi: “De ce sa muncesti atata s-o cureti cand stii ca ea nu va trage cu adevarat?” Dar… o ungeam, o mangaiam, ii cantam, o leganam. Stiam ca numai astfel puteam lua in stapanire metrul acela de tara, constientizand ca prezenta acolo insemna un lucru la locul lui, bine facut, iar pasarea sau orice altceva ar fi simtit ca n-aveau ce cauta.
Daca pazeam drapelul unitatii si comandant ar fi fost tata, n-as fi fost tentat, oare, sa-l bag in buzunar si sa plec acasa cateva zile, sarind gardul?
N-am putut fi militar cand m-a chemat spre sfarsit si mi-a spus ca ma vrea alaturi. Adica sa arat eu cum se sta in pozitia de drepti, Si sa vin cu degetul. Pe soarele ala care, intre timp, s-a topit si s-a scurs tot pe pamant.
Iar acum, tu, Voce, ( alo, unde esti?) vii si-mi spui ca trebuie sa conduc o… tara?
2
Si s-a facut ziua.
- Ridica-te Cezare, cu sufletul lui Hristos, ridica-te si vezi!
Si-am vazut masini, mai multe decat oamenii. Si am vazut caini, la fel de multi.
Unul cauta o baba sa-i descante piciorul pe pragul usii. Usi erau, babe erau, dar nu se mai stiau descantecele.
Altul cauta martori mincinosi.
La varful puterii era loc de inca un profitor.
Am mers la piata saraca. Pana-n branza, era ala cu wc-ul, vindea mere aduse direct de la sursa.
- Cine esti tu? l-am intrebat.
- Un ordinar. Si sunt nevoit sa traiesc. Pe langa domni. Cand nu voi mai fi ordinar, o sa ma-mbrac in alt caracter si-o sa ies pe strada… Stii, cand ma trezesc din ordinarie, mi-e tare rusine!
Inaintam catre oameni si oamenii catre mine. Am intins bratele, inmarmurit, sa-i cuprind, dar au trecut mai departe, ca prin fum. I-auzeam trancanind:
-Da-mi o revolutie si voi fi un erou! Da-mi o revolutie si voi fi un erou!
Ah, bieti nevinovati fara tara!
Ii vad cum mor prea repede si n-ajung sa gandeasca, sa se simta liberi.
- Hei, tu…Vrei sa faci parte din tara mea? Pentru orice eventualitate, eu sunt… Presedintele! Sunt bun, am veacu’, pot sa stau mult timp in picioare, pot sa vorbesc la televizor… Voi sta drepti in fata ta la intrare…
- Taci draculi din gura, noi vrem un sef de tara care sa opreasca bolile, suferinta, ura, violenta… Poti tu acestea, poti?
- Vai de poporul care nu-si recunoaste Presedintele!
- Ferice de noi, c-avem intotdeauna dreptate!
- Tu nu vezi? Pentru a fi fericit trebuie sa ai doi prosti care sa-ti hamaleasca. Unu la munca de jos si alta la cea de sus. Fericirea este sa stai. Pentru ca Dumnezeu este cel care munceste, putem sta toti si sa fim indelung fericiti…
-Ai tiganca? Nu vrei o tatoasa sa faci cu ea un tigan…? Sa suferi tiganii, orice-ar face, cu ei sa tii…
- Daca eram Isus, imi mai cereai acesta?
- Omule, vad ca ai sange, mergi mai departe… Dar tine minte, cand cineva are dreptate, lasa-l sa aiba dreptate…
3
Si am plecat mai departe.
Trebuia sa ajung printre duminicali. Si sa fiu.
Pe drum aflu ca Popa nu mai intra-n casele-n care nu exista calendar de la el ( de la biserica, adica) in loc sa vina si sa-l sfinteasca pe cel nesfintit.
Intr-un colt nea Radu e racit si poarta o plapoma pe cap. A venit sa se vaite la carciuma. “Acasa am liniste, zice, si pot s-o dau mai incet, dar…”
In coltul opus cativa insi sunt disperati fiindca, oricat au strigat, n-au fost bagati in seama.
- Niculaie, nu se poate schimba nimic, ce ne facem?
- Oameni buni, noi mergem spre miazanoapte, stiati?
- Doar, de la miazazi, am fost izgoniti!!
- Cu jumatate de gura, va amintiti?
- Acolo e perfectiunea si ne sperie.
- Trebuia doar sa nu va murdariti, sa nu intindeti mana spre ce nu era al vostru. Acum sunteti jumatate inger, jumatate om. Sa ne purificam si sa umblam prin lume, iar cei care nu sunt buni sa se rusineze.
- Asa, fara aripi?
- Fara aripi, da.
- Lumea nu mai poate fi intoarsa spre inceputuri. Pentru ca omul a ales imediatul, marirea. Nu vezi? Daca eu am un mar si ma-ntalnesc cu tine care ai totul, fara sa-mi zici nimic, ochii-ti arata, dupa sticlire, ca tanjesc sa mi-l ia. Asa cu femeia. Asa cu toate. Oamenii nu pot fi egali nici macar in perfectiune. N-ar trebui sa existe orgolii absurde si lupte fara sens.
-Daca vreti o lume drept alcatuita, sa formam, firesc, un cerc nou cu aer neraufacator. Stiu, atata timp cat omului ii va fi foame, nu va putea. De tulburare nu vede - vazul este deasupra, in turn.
-Va veni cineva in cercul acesta numai daca va sti ca va primi!
-Perfectiunea este un izvor, oamenii nu vor intarzia sa se-adape.
4
Primul discurs al lui Niculaie cel Todor in calitate de Presedinte
Onorrată asistenţă,
Am fost invitat insistent în faţa înaltpreadomniilor voastrre să-mi spun părrerea desprre cum să nu se ducă ţarra de râpă.
Am fost invitat în calitate de rrom, dar eu ştiu că, în fapt, dorriţi să aflaţi gândirrea mea profundă de… Prreşedinte!
De altfel, când rrepetam acest discurrs în piaţa publică, văzându-mi-se gesturrile sacadate ale mâinii rreflectate în vitrrina băncii naţionale, şi auzindu-mă, anumite voci m-au rrecunoscut de adevărat… Prreşedinte. E drrept, unii şuşoteau că sunt diliu, s-au rrepezit chiar să-mi muşte degetul cel mic, darr m-a scăpat un baftalios carre mi-a cerrut să-i fiu, prin forrţă morală Prreşedinte de onoarre al filialei rrome de pe ţinutul meu rromânesc. Am spus că mă gândesc şi-i voi rrăspunde în această seară, cât de târrziu, după ce voi prrimi, cu sigurranţă, un ajutor. Mai exact, am nevoie de un consilierr (sau trraducător, nu ştiu cum i se zice, mai nou), un om carre să-mi zică ce zic rromii. Eventual încă unul care să le trraducă ce zic io. Am obserrvat că pe cerul albastrru al liberrtăţii limba acestorr nefericiţi este cunoscută, aşa că îl rog pe vorrbitorul respectiv să mi se supună, sunt foarrte dispus să sui în cârcă şi povarra grrea a acestei rresponsabilităţi.
Prroblema gravă cu care se confrruntă actualmente omenirrea este escaladarea violenţei din partea rromilor. Trratativele care se duc prin subterrane sunt dacă să se emită sau nu un pogrrom? Un pog-rrom întreg: să se ucidă rromii în masă? Un pog-rrom parrţial: să fie incrriminaţi doar rromii de la ţarră, ştiindu-se bine că aceştia, trrăind în sălbăticie, au ajuns foarrte aprroape de bestialitatea animalică? Sau un pogrrom simbolic, de forrmă, prrin care să fie ucise doar anumite perrsoane, incomode, nu neapărrat colorrate?
Rrăspunsul meu este să-i omorrâm ori să nu-i omorrâm!
Tovarrăşu’ pozar, vă rrog să-mi imorrtalizaţi pentru eterrnitate posterriorul, vrreau să mă arrătaţi lumii pe toate canalele interrnazionalle, ca toate popoarrele să afle înţeleapta-mi glăsuirre! Scuzaţi, am făcut o pauză publicitară!
Cum spuneam, nu sunt de acord cu acest pog-rrom. Si nu neapărrat pentru că pogrromul ar trebui să înceapă, cum ar fi normal, ba chiarr frumos, cu decapitarrea prreţioase-mi căpăţâni. Declarr că nu mi-e teamă, pentru că, dacă m-am declarrat rrom, ştiu că astfel sunt şi cei care nu s-au declarat ( înteleg, de ruşine!) şi–o să rrâd în barrbă când tot aşa vor păţi.
Da, sunt rrom fiindcă şi Adam şi Eva au fost! După cum ştiţi şi din Biblie… Nu ştiti? Nu scrrie încă? Prrieteni, sunt rrom, aşa cum suntem toţi pe această planetă! Si nu neapărrat de la începutul începutului - nu înţeleg cum de huliganul Adam n-a fost! - ci pentru că nici nu puteam işi altceva. Să mă explic: eu stau întrr-o căscioarră amărrâtă, pe jumate din biroul oval. Acolo ţin o piticanie de câine, rrăspunde dacă-l strrigi: “Ţumpi?” Are doarr un ochi, hiernie, coada rruptă, dinţi crăcănaţi, e vai mama lui. Ei, bine, această jigodie mică, în 14 ani, de când mănâncă resturi fărră să scoată un ham, a umplut carrtierul cu... piticanii! Inchipuiţi-vă: dacă aveam 10 javre, sau măcarr atîtea căţi copii toarnă o familie de rromi, în 14 ani ce işa?! Si vă întrreb: Rreealizaţi ce s-a întâmplat în carrtierele dumneavoastrră de 150 de ani încoace? Mai currând a trecut o cămilă prin urrechile acului decăt să fi scăpat vrreo muiere!
Aşadarr, drragi rromi! V-aş putea spune “drragi rruşi”, sau “drragi frranceji”, “turrci” şi ce mai sunteţi, e suficient să adaug un simplu rr. Cum vă simtiţi cu acest mărţişor la rever?
Perrmiteţi-mi să–mi expun acum punctul de vederre cu privirre la actele rreprobabile comise de rromi pe strrăzile Rromei. Am văzut cu toţii la tilivizorr, parrcă erra un film de comedie, urma să vină Louis de Funes cu maşina şi să strige: “Daţi-vă că trec io!” Sunt, oare, de acorrd cu aşa ceva? Rrăspunsul este fărră preget: Da! Pentrru că io iubesc Libertatea, iar Liberrtatea este singurra valoarre univerrsală pe care o rrecunosc, doarr pentrru ea sunt dispus să-mi dau viaţa. Nu mă ucideţi în clipa asta, vă rrog, veţi prroduce soţiei mele o marre durrerre, fi’ndcă, rrecunosc, este grreşeala mea, la plecarre n-am îmbrraţişat-o deloc, intenţionat am omis, am vrrut s-o las nesătulă, să mă aştepte nerrăbdătoare pe prag, că-mi place tarre mult să fiu aşteptat...
Gândesc în faţa voastră, acum, cu simplitate: “A băga mâna în buzunarre sau chiarr a ucide, este un act pe care liberrtatea îl prresupune - în rrândul celorrlalte animale nici nu există astfel de discuţii!” Ce aveţi cu bieţii copii, n-aţi observat ce frrumos se jucau? Nu ştiti, oare, că cel mai frumos lucru din viaţă rămâne, totuşi, şmecheria?
Vinovat, dacă vrreţi neapărrat un vinovat, nu poate fi decât Prreşedintele Rromei, (Alo, să trrăiţi dom prreşedinte, vă salută un Preşedinte cu P mare! În acest moment sunt un pic jenat că stau exact pe buza… rrâpei dumneavoastrră!) Rroma în care se-ntâmplă toate acestea.
Liberrtatea a permis şi permite să se facă reguli. Numai să fie… morrale! Acum aud, de aceea m-aţi şi invitat să aflaţi părrerrea mea, aud că se vrrea o lege ca când n-am avea nici una? Eu crred că avem, şi nu una, ci prrea multe legi.
Sistemul lumii prresupune să aduni bani cu sacul de la poporr şi să plăteşti câţiva...hai să le zic domni... să asigurre orrdinea şi toate cele. Iar colegul meu, prreşedintele Rromei, ca un nemernic, ce a făcut? Si-a îmbrăcat în uniforrme scumpe toate neamur’le, toţi prrietenii, prrotejaţii şi netrebnicii şi le-a zis: “ Faceţi-vă şi voi că munciţi! Banii sînt la mini-n biro. Trrai neneacă!” Cu alte cuvinte, a emis, aşa cum sunt emise, din păcate, şi prin părţile nostre legi forrmale. Cei care iau banii din sac se-mbrracă şi arrată mulţimii că sunt grraşi de frrumoşi, şi că le merge gura, în special când e vorba de vot. In rrest… stau, sărăcuţii de ei, ca şi noi, poporul, şi se uită la tilivizorr cum fac drrăcişorii prostioare.
Spuneam că sunt şi de acorrd ca rromii să fie omorrâţi. Moarrtea, desigurr ştiţi, înseamnă mai nimic. Dacă, în lipsa acestei măsurri, se duce ţarra de rrâpă, să se omoarre! Imi vine greu să afirrm asta - eu, ca Preşedinte - darr încerrc să mă detaşez de ataşamente. Că mi-a murrit de currând un prrieten drrag, Desculţul şi… ce-am mai plâns! Mi-am rrupt cămaşa şi părrul din cap… Dar mi-am rrevenit brusc, aşa, ca din beţie, după ce m-am gândit o clipă (Io cam... gândesc, în special de când sunt Prreşedinte!): “Omule, ce faci? Se moarre mult în fiecare clipă, fii tarre. Uite, vezi nucul acela? Stii câte frrunze arre? Află că au murrit toate astă toamnă, toaate. Dacă le pui pe “toaate” la suflet ar însemna să plângi încontinu, şi te autodistrrugi, bunule. Că nu e numa’ frunza, mai e şi iarba. Si gâzele! ( Stii numa’ câţi ţînţarri sunt?) Murrim toţi: oameni şi fluturri, şi câte şi mai câte. Priveşte un pumn de apă: după un timp se sferrtuieşte, ştii că în fiecarre moleculă sunt miliarrde şi miliarrde de fiinţe vii? Afla că morr… cu toatele!"
Inaltprreadistinşi auditori, aflaţi însă că io, ca rrom, nu voi murri, chiarr dacă mă veţi căsăpi laolaltă cu cine decid sfinţiile voastrre. Iar dacă da, adunaţi la un loc, suntem, prrobabil, cât frunzele unui copac mai baban!
Nuumai să nu se duucă ţărrişoarra noastrră de rââpă, asta-i important!
Insă... dacă este vorrba să se încalce Sfânta Libertate, atunci să se ducă drraculi, de rrâpă, şi Tarra, şi Oamenii. Si Dumnezeu.
Am zis!
5.
Si s-a facut iarasi vis.
- Niculaie, frumusetea vietii consta in muzica ei. Daca e trista se numeste trista. Iar daca e astfel este pentru ca cei care o canta au ales si aleg sa fie asa.
- De ce m-ai trimis sa conduc o tara?
- Sa te vindeci. Altfel erai si mai trist. Acum plangi cat poti de tare. Muzica ta va incanta. Hai, canta!
- Nu stiu, inca nu stiu, innebunesc ca nu stiu ce e viata si de ce sunt aici?
- Esti o lume cat un cerculet, si te misti printre alte cerculete. Care formeaza o rotita a unui labirint din rotite. La randul lui, labirintul este un un cerc oarecare dintr-un alt labirint. Si tot asa. Nu trebuie decat sa te misti dintr-un loc in altul. Cu o singura conditie: liber.
- Dumnezeu e?
- E!
- Si ce face?
- Canta! Iar cantecul tau il ajuta sa cante perfect. Daca vrei sa ajuti, ai doar de grija sa fie libertate. Ca orice om sa poata alege.
- Dar oamenii n-au incotro…
- Au ales la timpul potrivit si pot oricand sa se opuna. Daca o fac sau nu, este tot o muzica. Nu conteaza daca faci bine sau rau, trebuie doar sa te misti liber. Intelege, important esti doar tu si muzica proprie.
REACTII:
CORESPONDENTA ELECTRONICA:
Denisa Tudor:
"mi s-au parut (probabil) foarte agrasive scrierile tale, si , daca nu ai fi tatal meu, cu siguranta nu le-as fi citit pana la sfarsit.
impresia generala este ca am intalnit o persoana foarte frustrata cu viata si cu lumea, probabil foarte aproape de o depresie puternica. ( inclusiv as indrazni sa spun ca este pe pragul unei caderi psihice puternice.)
rebeliunea ta nu poate fi inteleasa de lume, nici de familie.
sper ca nu ti-am bagat prea mult cutitul in rana.
e doar o parere.
pupi,
fata"
Draga Domnule Tudor,
va invit sa cititi articolul aflat la http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9226 - si ecourile care i-au urmat, si poate aveti si dv. o opinie
Cu stima,
Stefan Maier
Domnule Stefan Maier,
Ma gandesc deja ce raspuns sa dau, il am in cap de cateva zile, sunt un pic bolnav. Cum ajung la calculator, voi scrie un fel de... Editorial.
cu stima,
nicolae tudor
Astept materialul dv.
Numai bine,
Stefan Maier
Domnule Maier,
Aici este raspunsul meu, chiar daca nu este prezentat punctual, la problema Romaniei care va fi libera in viitor. Sau poate nu.
Sper sa nu va plictisesc si sa mai vorbim.
Cu stima,
nicolae tudor
Domnule Nicolae Tudor,
Nu publicam eseuri sau proza in sectiunea de ecouri...
Va rog propuneti materialul dv. la sectiunea potrivita.
Cu stima,
Stefan Maier
"Nu mai spun domnule Tudor, că, pe lângă lipsa de har, dovedită de acest text, ironiile rasiste pe care le folosi'i vă dau de gol. (petru clej)"
Domnule Stefan Maier,
Am muncit o zi intreaga sa raspund solicitarii dv de a avea o parere despre situatia cu rromii. Am raspuns literar, cum sta bine unui scriitor. Si mi-ati raspuns grozavia de mai jos. Ce este un ecou la dv? zgomotul care vine dupa ce se loveste nuca-n perete? apoi, mi si s-a adresat domnul Clej ( care nu stie sa puna o virgula cum trebuie) cu aprecieri critice fara noima, asa, pe culoar, banditeste. Tinand cont ca mi s-a raspuns in miezul noptii sa insemne ca dv stati cu dansul in acelasi dormitor?
Am corectat interventia mea punand si diacriticele. V-o trimit atasat si va rog insistent sa faceti ce trebuie. Ori mi-apare textul la ecouri, ori mi-l puneti marti ca editorial.
Parca vorbeam deunazi de viitorul romanieilibere, nu?
cu stima,
nicolae tudor
Domnule Tudor,
Cu regret trebuie sa va informez ca tonul pe care-l utilizati in aceasta corespondenta o face imposibila.
Daca dv. presupuneti ca puteti soma un editor sa opereze cum ii dictati dv. sau ca modul de comunicare prin ecouri la articole trebuie sa se adapteze la viziunea dv. "dupa cum va sade bine", imi este clar ca nu putem comunica.
Asta ca sa nu ma refer la ironia de gust dubios pe care o adaugati, in mod nemeritat, la adresa unei persoane (a mea, adica, dar si a colegului Clej) pe care pretindeti ca o respectati.
Va doresc succes in demersurile dv., alaturi de cei cu care puteti discuta in acesti termeni.
Stefan Maier
"Domnule Tudor,
Golăniile astea să le folosiţi la crâşmă la Buzău, că la revista ACUM nu acceptăm aşa ceva. Un text lipsit de har, rasist, într-un cuvânt sub-mediocru. V-am mai avertizat astă vară să încetaţi cu grosolăniile atunci când ne-aţi trimis producţii sfertodocte şi mincinoase de sorginte naţional-comunistă. Aşa încât, în viitorul revistei ACUM dumneavoastră nu figuraţi. Asta pot să v-o garantez. A pretinde ca acest gunoi să fie pus pe post de editorial dovedeşte că sunteţi complet rupt de simţul realităţii (nemaivorbind că pretenţia de scriitor este de un ridicol absolut)." (Petru Clej)
WWW.EUROPEEA.RO/ATELIERLITERAR/INDEX.PHP:
Label Black :
"Si-am vazut cum literatura a inceput sa se duca dracului. Si-am vazut subiecte care mai de care mai proaste. Si-am vazut un 5 pentru acest text! "
Nicolae Tudor:
"se pare ca vedem diferit. daca ai dreptate, te las sa ai dreptate."
Emanuel Cristescu:
"Label Black,
Ştii în ce constă frumuseţea literaturii? În infinitatea combinaţiilor de litere apoi în infinitatea combinaţiilor de cuvinte şi infinitatea de idei şi stiluri. Şi toate în mişcare. Nu întotdeauna oenologia literară este revelatorie. Să aşteptăm şi să venim cu o cheie de lectură adecvată. Postmodernismul ajută, poate fi autonom însă nu înlocuieşte."
latunski criticul:
"Pentru o corectă informare şi în spiritul respectării adevărului istoric şi electoral, Latunski face precizarea că a participat la campania electorală a actualului preşedinte (Niculae cel Tudor) doar în calitate de consultant străin. Şef de campanie a fost Nicu Animalu, adjuncţi: Alinte, Sile din Berceni şi Aurică Lăutarul. Greul campaniei l-a dus staful clanului "Toboşarilor"Acest discurs de investire a fost scris de Nicu Ursaru şi Elveţianul. Serviciul de pază şi securitate a fost asigurat de familia "Sadoveanu" şi oamenii lui Dan Bloju. Nu s-au semnalat incidente majore, atentatele programate au fost depistate "din scutece" şi anihilate cu anticipaţie. În acest moment are loc conferinţa de presă apoi urmează primirea ataşaţilor diplomatici şi recepţia oficială. Eu mă gîndesc deja la un viitor angajament, dar nu am nici o propunere coerentă. Presimt că voi muri de foame făcînd doar critică literară. Deja au început reproşurile, cum că nu mă ţin de treabă, sînt inconsecvent şi nu îmi onorez promisiunile. Nimeni nu aminteşte de faptul că rublele promise nu mi-au intrat nici acum în cont. Vă rog, ştergeţi-mi contul! "
Nicolae Tudor:
"Multumesc ca ati inteles acest text cu zambetul pe buze. M-ati surprins"
Liviu Bordas:
"Latunski, văd că tot opere minore comentezi."
Nicolae Tudor:
"Bordas,
Te rog sa-mi spui, profesionist, ce-i lipseste aceste scrieri pentru a fi declarata capodopera? "
Gina Bultoc:
"ii lipseste imunitatea."
Nicolae Tudor:
"as fi vrut sa stiu ce nota primeste textul meu
de la Anghelina, cu care am vrut sa seman la umor.
de la Genu, cu care am incercat sa seman la sex.
de la Lory, careia i-am dus mai departe visele de perfectiune.
de la Peia caruia i-am preluat sfichiul vorbei.
de la Bordas de la care am invatat echilibrul.
de la Gina de la care am invatat muzica.
de la... sa mai spun?
dragilor, cred ca tocmai v-am oferit o capodopera si m-ati lasat sa inteleg ca v-am oferit un c--at!"
Bordas,
vezi? nu sunt suparat pe tine ca nu stii ce-i lipseste textului pana la nivelul de capodopera:))!"
Kosta Vianu:
"Niculaie, minte mica/ prea mult stat prin crasme, strica!
Consider ca ai luat-o razna rau, de cand ai scris despre cum vrei tu sa indrepti lumea prin ceea ce numesti forta morala si cum vrei sa intorci tu polii planetei, ca s-o vindeci de decadere morala si de criza materiala. Pentru mine esti in aceeasi categorie cu hulitorii nebuni de pe Europeea si de aceea orice amestec cu tine m-ar scadea in ochii mei. Mi se par copilarii demne de putzopalmaticii care se cred semizei sau presedinti. Ignora-ma, ocoleste-ma, eu deja te uitasem. Promit sa fac la fel.
Cu mare scarba, K "
Liviu Bordas:
"Pentru ca un text de-al tău să ajungă pana la nivelul de capodopera:)) ar trebui să-l scriu eu. :))))))Vezi că ştiu? :)"
Nicolae Tudor:
"asa stiam si io. credeam ca tu stii altfel!"
CORESPONDENTA FARA RASPUNS: (Saturday, February 28, 2009 9:43 PM):
"S.O.S de la Nicolae
Domnule Ion Corbu,
Am afirmat candva ca Europeea inseamna doar Ion Corbu pentru mine. Azi as adauga-o si pe Gina Goia. Eventual un creator de suflet, Laura Danciulescu.
Va amintiti? acum ... cati ani, Doamne? M-ati vrut pe mine de pe poeziero si o fata, nu mai stiu cum o chema. Eu am invitat-o, a raspuns tarziu cu un pseudonim si am descoperit-o dupa tematica si stil in Laura Danciulescu. Va recomand s-o apropiati fiindca este un creator valoros.
Dar nu de aceea va scriu. Am probleme. Am inceput cu "Eu si tu" la care ati intervenit oarecum contra lui Black propunand asteptare. Eu am rotunjit ideea, pot continua miezul filozofic. Cred in el, este viata si esenta tuturor scrierilor mele cu duminicali. Nu pot fi altfel si imi place cum sunt. Dar sunt un pic derutat. Ma intelegeti?
Fiindca fac nota discordanta de colectiv, am avut chiar o interventie nefericita cu un fas la epigrame si acestea nu-l meritau. Nici Gina nu mai vine pe la mine, ea care venea cu sufletul in palme la fiecare si spunea un cuvant bun pe care, bineinteles nu-l meritam. Era un firesc si-mi place firescul. Dar nu inteleg sa comentez pentru a fi comentat. Inteleg sa spun ceva important atunci cand am ceva important sa spun.
Am venit, in lipsa comentariului dv - critic, bineinteles - ( cred in dv fiindca sunteti echidistant, asa cum incerc si eu), am venit cu ... cantecul/strigatul meu, cel care ma indemna vocea, un strigat intamplator fiindca viata m-a obligat sa strig acum astfel. Ceva amestecat : umor, filozofie, ironie, cinism, adevar, solutii de viata, cu un limbaj simplu amestecat cu si mai simplu... Mi-e teama ca am gresit. Mi-e teama ca sunt rasist, eu , care jur ca nu am o molecula de tigan in sange. M-am jucat foarte dur, cat am putut eu de dur, am folosit cuvantul ca pe o arma , fiindca realitatea o impune. (intr-o lume asumata cuvantul trebuie nu sa faca o noua ordine , ci sa ajute ca oamenii sa se inteleaga mai bine intre ei)
Oare sa fi speriat? Oare chiar sa fiu un prost?
L-am provocat pe Bordas sa-mi spuna, sperand intr-un duel civilizat intre... scoli, cum spuneati dv.
Si mi-e teama ca gresesc si ma fac de ras.
De aceea va rog sa-mi spuneti un singur cuvant:
nicolae este o scoala?
Daca nu, imi iau ghiozdanul linistit si ma duc in mahalaua mea. Ma apuc de altceva (chiar m-am apucat, peste doi ani o sa ma aflati in cartea recordurilor).
Cu stima,
Nicolae Tudor
CORESPONDENTA(Thursday, March 5, 2009 10:13 PM):
"un cuvant, un singur cuvant nu ati stiut sa spuneti unui s.o.s.!
ma bucur ca va incaleca ionion prin atitudini dictatoriale.
ma bucur ca am scos europeea din suflet - deja nu mai este visul care ma chema in genunchi.
dar cel mai mult ma bucur ca ion corbu nu mai este o stanca a perfectiunii, ci om cu limite.
m-am vindecat, multumesc.
nicolae"
Ce cred eu dupa toate acestea?
Ca virtualul este stapanit de cateii sistemului de asuprire subtila a libertatii prin inteligenta de catre stapanii confortului zilnic care semneaza state de plata in camera cu lampa si scaun fixat in cuie.
Iata ce se intampla dupa textul meu? Liviu Bordas iese la atac atacand societatea actuala cu apa de ploaie trimisa prin tevusti din plastic. Adica inofensiv, de pe falsa baricada care, cica, vrea o schimbare de ochii lumii, stiindu-se ca de sute de ani astfel de intervenii n-au facut decat sa asigure linistea exploatatorilor sistemului. Iesind cu inteligenta la un astfel de atac, se apara ce este inauntru.
Sub genericul unei "pilule de seara" scriitorul amintit face pe jurnalistul. Iar maimarele sau, ascuns sub pseudonim, il cearta in vazul virtualilor care nu zic pas.
Tu, cititorule unic, tu, care vei face din forta morala un ideal, judeca singur:
AMELIA COJOCARU:
“Diureticul nocturn
Mirajul juvenil ne cuprinde parcă in fiecare moment. La Bruxelles, iată cum interesele României, „biata noastră tărişoară”, sunt in chip inconştient trecute in plan secund, sau terţ, comunicatul citat referindu-se la politici europene în favoarea tinerilor de oriunde, din toate ţările (...). În această vreme, chiar un om de bună credinţă ca domnul Bordaş este surprinzător de uşor păcălit (şi) de un stereotip ca reprezentarea UE ca organism internaţional. Nu, vai, nu! UE este (pentru jurişti si nu doar pentru ei) un organism transnaţional, adică peste ele şi nu între ele cum se sugerează mai sus. Dar nu doar domnul Bordaş e indus în eroare. Pentru cetăţeanul român de rând, de pildă, felul cum funcţionează instituţiile UE, mecanismele de luare a deciziilor, modul cum se face lobby sau care sunt pârghiile de putere în UE, sunt informaţii care-l depăşesc cu supra-măsură ; din păcate, chiar în rândul politicienilor noştri ignoranţa domină în rândul dinozaurilor. Fătucilor cu masterate si doctorate în Drept Comunitar, ce gravitează în jurul unor mari personalităţi europene, precum Renate Weber, le lipseşte de cele mai multe ori tocmai conştiinţa românească, pe lângă fenomenul de fascinaţie căruia îi cad pradă asemenea găinii bete în faţa cobrei. Cât cunoaşte opinia publică românească din următoarele chestiuni, altfel elementare :a) de pildă faptul că cel mai important organism al UE, cel legislativ, nu se regăseşte în Parlamentul European (aşa cum ar fi dispusă majoritatea să creadă, ci în Comisia Europeană, care nu este un organism ales direct de către cetăţenii statelor UE!!!)b) sau că peste 80% din actele normative adoptate de Parlamentele naţionale reprezintă de fapt transpuneri ale unor legi adoptate de Comisia Europeană; în condiţiile în care Constituţiile statelor membre prevăd că principala putere legislativă este Parlamentul (şi Guvernul) naţional !!!c) un alt exemplu : în 2005 Consiliul Europei a solicitat o perioadă de reflecţie asupra modalităţilor de avansare a reformei instituţionale (după eşecul referendumurilor din Franţa şi Olanda asupra constituţiei UE . Astfel, Comisia Europeană a adoptat aşa-zisul Plan D pentru Dialog, Democraţie şi Dezbatere. Ce prevedea : a asculta, a explica mai bine cetăţenilor, a acţiona asupra lor la nivel local pentru a-i mobiliza. Se observă, precum în multe alte ocazii, că eşecul vine din lipsa de informaţie ! În schimb succesurile reprezintă, fireşte, voinţa liberă a europenilor ! Revenind la Planul D, principala sa componentă o constituiau 6 proiecte transanţionale ale cetăţenilor europeni, consuse de ONG-uri, fireşte. Ridicolul situaţiei : se presupune că ONG-urile reprezintă vocea cetăţenilor europeni. Aşa şi este, dar cetăţenii europeni reprezentaţi de ONG-uri nu înseamnă, cel puţin în statele din Est, mai mult de câteva procente din popor ! Concluzia proiectelor : democraţia participativă poate suplini în mod eficient democraţia reprezentativă. Aşa că, domnule Bordaş, pot zmeii noştri de europarlamentari să fie oricât de ataşaţi intereselor naţionale, ei vor trebui să se plece în faţa vocii Poporului (mediat, of course, de ONG-urile politic corecte). Dezbaterea s-a încheiat în decembrie 2007, iar în 2008-2009 discuţiile au ca subiect ratificarea Tratatului de la Lisabona. Dumneavoastră, cei de aici, persoane culte şi informate, presupun că sunteţi la curent cu propunerile cetaţenilor români, nu-i aşa ? Mai este cazul să subliniez că proiectul "Debate Europe" nu este altceva decât un mijloc de presiune din partea poporului european asupra reprezentanţilor poporului polonez, spaniol, ceh, leton etc.? Că ţelul final al proiectului este promovarea cetăţeniei europene şi renunţarea la cea naţională ? Să fie deci doar Elenuţa Băsescu o copiliţă în ale politicii? Să vorbească doar pensionarii de politică, fotbal şi cultură europeană la un joc de şah, în Cişmigiu, în vreme ce-şi amintesc de tinereţile lor şi rostogolesc cu piciorul un arici bolnăvior? Să-i compătimim că nu pricep cu ce se mănâncă? Sau să facem mai bine literatură în timp ce ei sunt cu binişorul integraţi? Mi-a indicat un prieten linkul următor, în care e redată discuţia europeană dintre preşedintele democratic ales al unei vechi ţări de cultură europeană şi membrii Conference of the Presidents of the European Parliament: http://nostrabrucanus.wordpress.com/2009/02/11/ce-pateste-un-presedinte-care-nu-joaca-cum-canta-ue/ (vedeţi Fragmente din transcriptul publicat de biroul preşedintelui Václav Klaus ceva mai jos)
În încheiere aş vrea să vă împărtăşesc uimirea mea faţă de precipitarea cu care s-a trecut de la imnurile patetice ale vechilor verzi la ecologismul lemnos al verzilor contemporani:”
Iar bietul supus iata cum raspunde:
“Amelia, apreciez încercarea de informare a maselor largi de cetăţeni cu privire la locul şi rolul instituţiilor europene. Numai că articolul meu nu îşi propune mai mult decît ceea ce rezultă din conţinutul său: ridiculizarea unui demers prin care ni se fac cunoscute tinerele personalităţi ale politicii noastre şi calităţile care-i recomandă, ca şi cum noi nu le-am cunoaşte abilităţile. Nu mi-am propus, prin urmare, să analizez subtilităţile ideologice ale comunicatului. Iar în ceea ce priveşte verzii, cred că nu ai găsit urma lor în acest articol. Şi nici vreo frază care să te îndreptăţească a crede că i-aş avea la inimă sau că le-aş cînta în strună.”
luni, 19 ianuarie 2009
CU INIMA LA GAT
E o ploaie de ţi-e drag să intri în ea.
Aş pleca nebun spre înainte, aş fugi chiar, dar trebuie s-aştept clienţii.
Aşa că stau, staau şi gândesc.
Mulţi vor să evolueze spiritual şi se ajută împrumutându-şi cărţi. Ana mea vrea să ajungă să se desprindă de trup şi să meargă seara la fete, în Spania. Să o liniştească p-a mică de treacătul maşinilor care o sperie ca de cutremur. Intrucât îi e treamă să meargă cu avionul şi nici n-avem bani, vrea să meargă cu... astralul!
Oamenii nu vor să evolueze supunându-şi întâi propriul trup să refuze plăcerile, vor să aibe tot mai multe înconjurându-l cu sfori şi sforicele, făcând noduri şi noduleţe... Doresc spiritualitatea ca pe un obiect de preţ.
Ii mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat o boală frumoasă, că nu mă doare. Vrea doar să refuz încă şi încă lumea aceasta, să spun trupului: ”N-ai voie!” Care a făcut un timp pe-al dracului, pân-a-nţeles.
Privesc oamenii cum nu pot să porunceasca: „Nu!” Dacă vreunul reuşeşte, se-mbolnăveşte şi calcă pe cuvânt.
O nebună vine fuga şi-anunţă, speriată, c-a murit Cel mai sărac dintre noi! I-a stat inima când îl tăiau nişte doctori.
Acu, dac-aş avea pistol, aş trage două focuri în aer!
Mi-l închipui cum trecea cu pantalonii şomoiogiţi şi sarcina de cartoane. Intr-o sacoşă transparentă ducea-ntotdeauna o pâine. C-aşa lua: o pâine - două pachete cu ţigări, o pâine - două pachete cu ţigări… Pe frigul ăsta mare al iernii umbla cu papuci de gumă. Tinea ţigara-ntre dinţi, în ăia care-i mai avea, şi mergea bâţ. Imi puneam ochelarii să-l văd mai bine.
Se oprea să bea o ţuică, să poată duce cartoanele la bârlog. (Stă „La taiat trenu’”) * „N-o da Dumnezeu să vină zilelele astea un pic de zăpezică?” avea prima vorbă. Dorea tare mult o „zăpezică”, n-am înţeles încă de ce.
Scotea o sticluţă turtită pe care i-o umpleam cu... „Honore de Balzac”, aşa alinta băutura, şi o ascundea pe dedesubt. Paharul mi-l cerea „cu sfârc”, adică să las niţel gol deasupra şi să pun în el ceva dulce. Sticluţa, îngălbenită sub dop, o avea de la bunică-su. Am încercat s-o spăl, dar nu s-a curăţat, trebuia s-o ţin în acid... tanjă grea, cine să aibă timp? Am aruncat-o la gunoi şi m-a trimis, supărat foc, după ea.
Işi pusese CNP-ul la vânzare, dar n-am auzit să-l fi cumpărat careva.
-L-am visat pe Iisus, zicea. Era maare. Casa asta-i mică! Si m-am agăţat de straiele lui albe: ”Eşti în stare să mă consideri şi pe mine om, eşti?” S-a dus spre o lumină-n partea dreaptă, nu mi-a răspuns. Dacă s-o-ntâmpla ceva cu mine?! C-am început să am...
-E bine că ai, cel mai rău e să n-ai! i-am zis.
- Am... durere. Când colo, când colo... Am fost la doctor, alege-s-ar prafu’ de el: “Ce-ai vinit acia?” “Mă doare!” “Da’ bani ai?” E nebun, cred că de la nevastă-sa i se trage. Cică: “Mă, du-te-n aia mea, n-ai nimic!”. I-am dat un “More” şi l-a aruncat pe geam. Ce, “…de-astea fumează… boschetarii!”
- Io am fost la Anastasiu să operez nevasta – a intrat în vorbă Zbârlitu, un om care nu ţine nimic în el - spune adevaru’. Că… “mai trebuie nişte medicamente… de la… Bucureşti, nişte… locale…!” Treaba lui acolo. I le-am plătit şi la urmă i-am zis: “N-am şi să vă dau!” “Da’ nu ştiţi cât merge… treaba?” Am rămas blocat. Trecuseră trei zile şi n-o mai băga în seamă. După ce i-am dat, ce atent a fost cu noi! I-am dat la camera lui, aparte…
- Mi-e să nu fie f-un început de sfârşit! Dacă voi ajunge la Dumnezeu o să-mi fac o casă în Cartieru’ Dumnezenţial. „La... făcut omu’”! O s-aduc apă cu găleata şi-o să-I frămînt pământu’ cu picioarele. Că e singur, Săracu, şi nu-L ajută nimerea să iasă cu lucrarea la liman... Să vină timpur’le după inima ta, neica Tudoru!
- N-apucăm, suntem şi vom fi-ntotdeauna de sacrificiu. Politica, bat-o vina!
- Politica-i: „Ia-ţi-o ţie” - „ Dă-mi-o mie”. Că...a-m-aş în poarta lor! La 12, când se-aşează să mănânce.
(Zbârlitu): - Sînt neamuri de sus pâână jos. Ahăă... şi-o să le mai crească palma pe obrazu’ nostru... Si-au făcut lefuri...
-Ii blestem p-ăia care gonesc ahtiaţi după foloase necuvenite şi au sacii cu bani, p-ăia care ne-au împins să-ntindem mâna să trăim viaţa-ntreagă cu inima la găt! Să moară de blestem! Kakaia sancţiunea pe pământu-ăsta? Ah, ne dăm singuri la gunoi... Cu... o speranţă prostească!
-Atunci când ştii că ai o mămăligă, o aştepţi.
-Domnu nu-i ca omu’. N-aşteaptă de la om să-i dea haina de pe el sau bucata de la gură. Domnul Dumnezeu... oferă... Ai noştri sînt diştepţi ( doar n- au pus castraveţi cu mine!), dar îs mai ceva ca femeia. Care stă la pândă să-ţi afle slăbiciunea. E imposibil să nu afle punctu’ slab. Si-acolo-l atacă pe om. (…) Am fost dimineaţă pân Obor. In Obor plăteşti chiar dacă te duci numai să vezi! Tara noastră are numa drumuri nesfârşite.Da' m-am respectat c-un mic. Acasă poţi să-l faci cum l-ai face, nu-i ca ăla... Duminica trecută am dat un pumn de bani pe un pumn de grăunţe. Si le-am pus să scap de un şoarece. Măi, le-a mâncat pe toate şi-mi face-n ciudă: dansează vals... în faţa mea! Nenorociţii, nu mai pun otravă, pun vopsea de ouă. Si mi-au luat un pumn de bani pe un pumn de boabe. Haideţi la mine, am pus un ciolan în fasole (din fasole nu ies!) Uite-aşa face farfuria pe oală, nu stă deloc, o loveşte. Mi-e că sare! Mi-a venit să dau de pomană azi, să fie–naintea la toţi morţii. Să vezi ce ciorbă fac, mai ales după ce beau sticluţa! Pun câte-un pumn de cimbru! Nu-mi place mazărea, fasolea parcă are alt Dumnezeu. Visez să fac nişte tăiţei cu lapte, m-am săturat de colorezi cu apă. Haideţi, măi, am şi o sticlă, primită, cu un vin numa din boabă macră...
-Ai pe dracu să te ia! l-a repezit Câhâitu. (Câhâitu e Paznic de noapte: unde vede că-i noapte acolo se duce şi păzeşte. Azi a făcut pe-acasă de toate, mai are să bea.)
-Să mă ia! Da’ di ce, pentru tine, să mă ţină dracu cu picioarele-n zmoală, eventual să mă bage şi cu capu la fund?!
(Zbârlitu):- Nu-l ia, ăsta-l ajunge pe tataia!
(Câhâitu):- S-ajungă, ce,-mi mănâncă din mâncare?
(Zbârlitu):- Mai beau una şi-mi bag în viaţa mea. Si-n papucii lu moşu-ăsta. Dacă te-ncap şoşonii mei, ţi-i dau şi mă duc acasă desculţ: hai-hai, hai-hai…
- Nu pot să-ţi iau din suflet, îi am trecuţi pe buletin. Vă-nvăţ ce m-a-nvăţat şi pe mine un prost: băgaţi seara sub plapână o sticlă cu apă fierbinte şi ţineţi picioarele pe ea. Tine căldura până spre dimineaţă. Seara, se ştie: sticla! Când îi place ceva, se umflă inima-n mine ca la broască. S-a dat săptămâna trecută zvonu’ că farmacia cumpără broaşte. Da’ nu m-am prins că-i băşcălie şi m-am dus pân nămoale, departe tare, tocmai pe unde nu există case. Greu le-am mai găsit. Dimineaţa, am alergat c-un băţ după ele prin curte, că se dăduse sacu-ntr-o parte peste noapte. Si fug la farmacie: „Doamnă, am broaşte de vânzare.” „Ce ai?” „Broaşte!” „Fugi omule de-acia cu ele!” Le-a dat drumu pe un şanţ. In ţara noastră nici broaşte nu prea mai sînt! Neica Tudoru, vino măcar tu, am o floare ca un fel de puf, o pozezi şi-o pui pe aspectomat!
N-am fost. O să merg deseară cu o lumânare. Si o să iau şi nişte lacrimi, da’ o să le ţin ascunse, n-o să le-arat.
Aş pleca nebun spre înainte, aş fugi chiar, dar trebuie s-aştept clienţii.
Aşa că stau, staau şi gândesc.
Mulţi vor să evolueze spiritual şi se ajută împrumutându-şi cărţi. Ana mea vrea să ajungă să se desprindă de trup şi să meargă seara la fete, în Spania. Să o liniştească p-a mică de treacătul maşinilor care o sperie ca de cutremur. Intrucât îi e treamă să meargă cu avionul şi nici n-avem bani, vrea să meargă cu... astralul!
Oamenii nu vor să evolueze supunându-şi întâi propriul trup să refuze plăcerile, vor să aibe tot mai multe înconjurându-l cu sfori şi sforicele, făcând noduri şi noduleţe... Doresc spiritualitatea ca pe un obiect de preţ.
Ii mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat o boală frumoasă, că nu mă doare. Vrea doar să refuz încă şi încă lumea aceasta, să spun trupului: ”N-ai voie!” Care a făcut un timp pe-al dracului, pân-a-nţeles.
Privesc oamenii cum nu pot să porunceasca: „Nu!” Dacă vreunul reuşeşte, se-mbolnăveşte şi calcă pe cuvânt.
O nebună vine fuga şi-anunţă, speriată, c-a murit Cel mai sărac dintre noi! I-a stat inima când îl tăiau nişte doctori.
Acu, dac-aş avea pistol, aş trage două focuri în aer!
Mi-l închipui cum trecea cu pantalonii şomoiogiţi şi sarcina de cartoane. Intr-o sacoşă transparentă ducea-ntotdeauna o pâine. C-aşa lua: o pâine - două pachete cu ţigări, o pâine - două pachete cu ţigări… Pe frigul ăsta mare al iernii umbla cu papuci de gumă. Tinea ţigara-ntre dinţi, în ăia care-i mai avea, şi mergea bâţ. Imi puneam ochelarii să-l văd mai bine.
Se oprea să bea o ţuică, să poată duce cartoanele la bârlog. (Stă „La taiat trenu’”) * „N-o da Dumnezeu să vină zilelele astea un pic de zăpezică?” avea prima vorbă. Dorea tare mult o „zăpezică”, n-am înţeles încă de ce.
Scotea o sticluţă turtită pe care i-o umpleam cu... „Honore de Balzac”, aşa alinta băutura, şi o ascundea pe dedesubt. Paharul mi-l cerea „cu sfârc”, adică să las niţel gol deasupra şi să pun în el ceva dulce. Sticluţa, îngălbenită sub dop, o avea de la bunică-su. Am încercat s-o spăl, dar nu s-a curăţat, trebuia s-o ţin în acid... tanjă grea, cine să aibă timp? Am aruncat-o la gunoi şi m-a trimis, supărat foc, după ea.
Işi pusese CNP-ul la vânzare, dar n-am auzit să-l fi cumpărat careva.
-L-am visat pe Iisus, zicea. Era maare. Casa asta-i mică! Si m-am agăţat de straiele lui albe: ”Eşti în stare să mă consideri şi pe mine om, eşti?” S-a dus spre o lumină-n partea dreaptă, nu mi-a răspuns. Dacă s-o-ntâmpla ceva cu mine?! C-am început să am...
-E bine că ai, cel mai rău e să n-ai! i-am zis.
- Am... durere. Când colo, când colo... Am fost la doctor, alege-s-ar prafu’ de el: “Ce-ai vinit acia?” “Mă doare!” “Da’ bani ai?” E nebun, cred că de la nevastă-sa i se trage. Cică: “Mă, du-te-n aia mea, n-ai nimic!”. I-am dat un “More” şi l-a aruncat pe geam. Ce, “…de-astea fumează… boschetarii!”
- Io am fost la Anastasiu să operez nevasta – a intrat în vorbă Zbârlitu, un om care nu ţine nimic în el - spune adevaru’. Că… “mai trebuie nişte medicamente… de la… Bucureşti, nişte… locale…!” Treaba lui acolo. I le-am plătit şi la urmă i-am zis: “N-am şi să vă dau!” “Da’ nu ştiţi cât merge… treaba?” Am rămas blocat. Trecuseră trei zile şi n-o mai băga în seamă. După ce i-am dat, ce atent a fost cu noi! I-am dat la camera lui, aparte…
- Mi-e să nu fie f-un început de sfârşit! Dacă voi ajunge la Dumnezeu o să-mi fac o casă în Cartieru’ Dumnezenţial. „La... făcut omu’”! O s-aduc apă cu găleata şi-o să-I frămînt pământu’ cu picioarele. Că e singur, Săracu, şi nu-L ajută nimerea să iasă cu lucrarea la liman... Să vină timpur’le după inima ta, neica Tudoru!
- N-apucăm, suntem şi vom fi-ntotdeauna de sacrificiu. Politica, bat-o vina!
- Politica-i: „Ia-ţi-o ţie” - „ Dă-mi-o mie”. Că...a-m-aş în poarta lor! La 12, când se-aşează să mănânce.
(Zbârlitu): - Sînt neamuri de sus pâână jos. Ahăă... şi-o să le mai crească palma pe obrazu’ nostru... Si-au făcut lefuri...
-Ii blestem p-ăia care gonesc ahtiaţi după foloase necuvenite şi au sacii cu bani, p-ăia care ne-au împins să-ntindem mâna să trăim viaţa-ntreagă cu inima la găt! Să moară de blestem! Kakaia sancţiunea pe pământu-ăsta? Ah, ne dăm singuri la gunoi... Cu... o speranţă prostească!
-Atunci când ştii că ai o mămăligă, o aştepţi.
-Domnu nu-i ca omu’. N-aşteaptă de la om să-i dea haina de pe el sau bucata de la gură. Domnul Dumnezeu... oferă... Ai noştri sînt diştepţi ( doar n- au pus castraveţi cu mine!), dar îs mai ceva ca femeia. Care stă la pândă să-ţi afle slăbiciunea. E imposibil să nu afle punctu’ slab. Si-acolo-l atacă pe om. (…) Am fost dimineaţă pân Obor. In Obor plăteşti chiar dacă te duci numai să vezi! Tara noastră are numa drumuri nesfârşite.Da' m-am respectat c-un mic. Acasă poţi să-l faci cum l-ai face, nu-i ca ăla... Duminica trecută am dat un pumn de bani pe un pumn de grăunţe. Si le-am pus să scap de un şoarece. Măi, le-a mâncat pe toate şi-mi face-n ciudă: dansează vals... în faţa mea! Nenorociţii, nu mai pun otravă, pun vopsea de ouă. Si mi-au luat un pumn de bani pe un pumn de boabe. Haideţi la mine, am pus un ciolan în fasole (din fasole nu ies!) Uite-aşa face farfuria pe oală, nu stă deloc, o loveşte. Mi-e că sare! Mi-a venit să dau de pomană azi, să fie–naintea la toţi morţii. Să vezi ce ciorbă fac, mai ales după ce beau sticluţa! Pun câte-un pumn de cimbru! Nu-mi place mazărea, fasolea parcă are alt Dumnezeu. Visez să fac nişte tăiţei cu lapte, m-am săturat de colorezi cu apă. Haideţi, măi, am şi o sticlă, primită, cu un vin numa din boabă macră...
-Ai pe dracu să te ia! l-a repezit Câhâitu. (Câhâitu e Paznic de noapte: unde vede că-i noapte acolo se duce şi păzeşte. Azi a făcut pe-acasă de toate, mai are să bea.)
-Să mă ia! Da’ di ce, pentru tine, să mă ţină dracu cu picioarele-n zmoală, eventual să mă bage şi cu capu la fund?!
(Zbârlitu):- Nu-l ia, ăsta-l ajunge pe tataia!
(Câhâitu):- S-ajungă, ce,-mi mănâncă din mâncare?
(Zbârlitu):- Mai beau una şi-mi bag în viaţa mea. Si-n papucii lu moşu-ăsta. Dacă te-ncap şoşonii mei, ţi-i dau şi mă duc acasă desculţ: hai-hai, hai-hai…
- Nu pot să-ţi iau din suflet, îi am trecuţi pe buletin. Vă-nvăţ ce m-a-nvăţat şi pe mine un prost: băgaţi seara sub plapână o sticlă cu apă fierbinte şi ţineţi picioarele pe ea. Tine căldura până spre dimineaţă. Seara, se ştie: sticla! Când îi place ceva, se umflă inima-n mine ca la broască. S-a dat săptămâna trecută zvonu’ că farmacia cumpără broaşte. Da’ nu m-am prins că-i băşcălie şi m-am dus pân nămoale, departe tare, tocmai pe unde nu există case. Greu le-am mai găsit. Dimineaţa, am alergat c-un băţ după ele prin curte, că se dăduse sacu-ntr-o parte peste noapte. Si fug la farmacie: „Doamnă, am broaşte de vânzare.” „Ce ai?” „Broaşte!” „Fugi omule de-acia cu ele!” Le-a dat drumu pe un şanţ. In ţara noastră nici broaşte nu prea mai sînt! Neica Tudoru, vino măcar tu, am o floare ca un fel de puf, o pozezi şi-o pui pe aspectomat!
N-am fost. O să merg deseară cu o lumânare. Si o să iau şi nişte lacrimi, da’ o să le ţin ascunse, n-o să le-arat.
* Cartierul “Trei păduchi” iniţial s-a denumit “ Cartierul Patru păduchi”, până a trecut unul peste calea ferată şi l-a tăiat trenul. De atunci locul acela se cheamă: “La tăiat trenu’”
vineri, 21 noiembrie 2008
foc fara putere
Ptruptrucea e un om supus de muncă. Stă la trei case-ntr-o-curte. E-atât de sărac că nici n-are ce pierde. Bine că, de chiu, de vai, are un adăpost. S-au pus semnătură de la semnătură şi i-a rămas lui totul - un pic mai mult decât nimic.
Azi noapte a făcut focul şi-a dat o fugă, cu toate că geme de durere cu fiecare respiraţie, să ne spună că se-ntâmplă ceva cu lumea aceasta:
- Focul nu mai are putere, nu mai încălzeşte!
Totuşi s-a scăldat fiindcă mâine-poimâine o să-i vedem pânza neagră la poartă şi vrea să-l găsim curat.
Auzindu-l, Bucureşteanu s-a grăbit să se laude, mai mult să-i facă în necaz. Cu vocea lui ce devine pe zi ce trece mai abitir ca jungherul pregătit să caute şi să găsească întotdeauna inima:
- Nevastă-mea a făcut o căldură că nici în c...ru-gol nu puteai să mai stai!
Bucureşteanu e băiatu lu’ ăla care avea dantură de aur. Si e-n stânga (sau dreapta?) lu’ cineva de sus care, zice el, „are pe cinstitea”. Fugi, mă, de-aci, nu-i nimic cinstit în lumea asta! Are-o nevastă, dac-o vezi, râvneşti la ea. Si o casă maare, când aleargă femeia nici n-o prinde pe-acolo. E foarte mulţumit că şi-a aranjat copiii, că i-a pus la punctu’ fix.
Rămăşilă, clientul care n-are deloc stare şi bea în picioare la bar, nu este un absurdist, ci doar un pic gândit. Recunoaşte că fost un deştept şi s-a prostit, dar nu-şi dă seama ce l-a prostit pe el. Ii place la cârciumioara „duminicală” că mai vorbim şi ceva. Se plânge:
- Am trecut pe stradă şi vecinii se uitau la mine. Si m-am uitat în gându’ lor:”I-oiti, iar se duce la Niculaie!” De-abia aşteaptă să mă pârască nevestei!
Intră Şochi, cel care vorbeşte singur, de zăpăcie.
- Păi bine, mă, voi staţi toţi şi fumaţi? Si io!?
El fumează fără filtru şi oricât se roagă nu vrea nimeni să facă schimb de ţigare cu el.
Şochi a luat un pui de la „Găinărie”. Sticla cu lapte tot de-acolo. Sticla e-ncepută, se vede prin sacoşă. Stă la mă-sa şi o lasă să moară. Oricum nici nu e bine să mai rămână - (după părerea lui). N-o duce la azil să nu-l aresteze fiindcă n-a fost în stare să îngrijească. Da’ el... îngrijeşte! (tot după părerea lui). Are o floare pe jumătate roşie şi o întoarce mereu să se înverzească.
- Auziţi? se adresează celor de faţă, mi se lipesc buzele de la lapte! Trag de ele... sînt... lipite! Nu, nu vreau să mi se lipească, vreau să mai vorbesc! Mă dor şi urechile, au! mi-au poc-ăit!! Und’ să mă aşez să nu mai aud? Să nu v-ajungă durerile mele! Doctorul ’cea că sînt pan...eroic! Ridic două deşte, închid ochii şi totu’ e cum vreau io. Nu fac semn, doar ridic două deşte. Adică sânt aiurit şi să las boala jos. Dacă aşa m-a lăsat Dumnezeu? Azi noapte mi-am făcut cazemate pân casă. Dacă vine sfârşitu’ lumii, unde mă bag? Şi mă lupt să-mi intre-n cap. Da’... ce să-mi intre, că nu prea ştiu? Şi... de ce? Te uiţi la televior şi zici că citeşti! Oare, dacă mori deştept sau mori prost, nu-i totuna? Pesemne ca nu-i, Dumnezeu înseamnă deşteptăciune. Ce-ntrebare proastă! Intrebarea e: ce iei cu tine? Si... dacă nu iau nimica, înseamnă că nu mai trebuie să tai floarea după ce se va usca? Ori s-o duc la gunoi? Ce rămâne după tine, poate vrei să întrebi... Rămâne... ceva! Io! Care nici nu am faţă să mă vadă Dumnezeu. Opaa, trebuie să iau de urgenţă o lanternă şi să-mi luminez faţa când merg pe stradă...
(Ptruptrucea): -Săru-mâna, Doamnee, că m-ai adus întreg pân-aicea! De-acuma poţi să faci ce vrei cu mine...
Se ridică-n picioare şi-şi face cruce spre icoană.
(Rămăşilă):- Omu, când întinde mâinile, e tot o cruce. Totdeauna la cruce se ajunge...
(Ptruptrucea):- Câte zile-om mai avea barem să le trăim.
(Rămăşilă):-Acasă nevasta-mi zice numa de-ale ei...
(Bucureşteanu):- Laasă-ne cu nevasta. Aici sîntem... solo! Io i-am zis lu a mea: „Fă? (c-aşa vorbesc cu ea, cu „fă”!) Cică... s-o respect! Stii ceva? Lasă-mă cu respectu’! Că nu mai are-n ce să–şi fiarbă cafeaua! I-oiti, de-aia nu mai poci io de cafeaua ta! Nu mai vreau să şurubăresc, adevărăciunea vieţii se numeşte... şedere!
(Rămăşilă):- Da’ de ce mănînc şi beau? Să stau, să dorm? Incă-s bun de muncă. Mai bine mergeam în urma lu’ nea Nicu şi trăiam. Ne dăduse şi orele-alea de... şedere! Ne-am încăpăţânat s-o luam înaintea lui. Si, uite, cum suferim! Muncim pe... coji de ouă! Trebuia ea-mpuşcată, Ceauşeasca, nu el. Că el avea păsare de noi. Niculaie, eram la casă şi veneau vecinii la noi, că noi aveam televizor... „Stassfurt”. Si se descălţau săracii la uşă. Pân-a venit unu-ntr-o noapte, rula „Zorro”, a vinit cu sacu’ şi,-al dracu, ne-a furat toate troaşele. De-am rămas desculţi. Cam de pe-atunci am rămas noi desculţi, să ştii şi tu. Mă tot gândesc că dacă nu ne fura un nenorocit...! Si să mai ştii că noi am vrut să ne-ncălţăm, si vrem, da-n viaţă nu se-ntâmplă ce vrei tu. Că strigi... „Alo?” Ce faci cu „Alo”!?
(Ptruptrucea):- Am trăit în toate felur’le. Si nu-mi mai pasă. Am ajuns la concluzia că viaţa înseamnă ce vreau eu. În fiecare clipă. Iar acu vreau să tac. Mai vreau o ţuică, da’ să fie cu ajutoru’ lu’ Dumnezeu...
(Rămăşilă):- După ce mai beau şi eu un impuls, să vezi ce treabă m-apuc să fac. Repar poarta c-a-nceput să se târască. To’ma’ atunci când n-o mai am, atunci îmi dă Dumnezeu câte-o putere! Am pricepere ca bunica. Imediat o vedeai: lua şi-nşira pe aţă: prune... felii de mere... Cu palmele ei... amândouă... Si-n pod cu ele, la afumat. Io ce-am rămas din tot sângele bunicii. Măi, şi-mi spunea, draga de ea, câte-o vorbă, da’ mie-mi işa în loc să intre! Numa’... mâncam. Mâncam şi nu mai mă săturam!
(Bucureşteanu):- Fugi, mă, c-ai... mâncat! Tu n-ai mâncat niciodată!
(Rămăşilă):- Să mă sting acu din viaţă dacă nu... Ce mult se bucură unii când reuşeşti să greşeşti în viaţă... Se pun de-a curmezişu’ în sufletu’ tău... Noi, terminaţii ăştia...
- Nu eşti terminat, ai un picuţ de grădină...
-De ce nu mă laşi, că mai am două vorbe? Mulţi rezistă, mulţi nu rezistă. Am o găselniţă, da’ nu-i uneală...
Privesc înspre stradă: nea Radu a strâns frunzele şi le face felu’ cu „căricioru’”.
Il depăşeşte un alai. Auzim: „Ce-i asta, măăăă?” „Nunta lu’ tăticu, măăă!”
Si strigăm şi noi în cor: „Ăăăăăăă!!” devenind una cu ei. Strigăm a fie ce-o fi. Deşertăm astfel câtele s-au adunat ori erau pe cale să se adune.
Apoi se face linişte. O linişte tulburată fără voie de un „Aă!” sacadat, produs de geamătul de durere al lui Ptruptrucea. Ca un secundar ce trece cu forţa de stâlpii orelor legate cu sârmă (doar ştim să legăm astfel, uită-te bine, funcţionează, omule, se-nvârte, mergem înainte, mergem!) de cine ştie ce resort sau pârghie ruginite ale unei inimi ce se scufundă în tăcere, se scufundă în ultimii doi metri de săpătură. E „Ăă”-ul atât de comun celor mulţi, terminaţilor acestei lumi - geamătul la care ajungem mai devreme sau mai târziu.
Fiecare om, fiecare clipă, fiecare lucru au câte un ă. Pentru unii e mirare, posibil o mirare continuă, pentru alţii...
Azi noapte a făcut focul şi-a dat o fugă, cu toate că geme de durere cu fiecare respiraţie, să ne spună că se-ntâmplă ceva cu lumea aceasta:
- Focul nu mai are putere, nu mai încălzeşte!
Totuşi s-a scăldat fiindcă mâine-poimâine o să-i vedem pânza neagră la poartă şi vrea să-l găsim curat.
Auzindu-l, Bucureşteanu s-a grăbit să se laude, mai mult să-i facă în necaz. Cu vocea lui ce devine pe zi ce trece mai abitir ca jungherul pregătit să caute şi să găsească întotdeauna inima:
- Nevastă-mea a făcut o căldură că nici în c...ru-gol nu puteai să mai stai!
Bucureşteanu e băiatu lu’ ăla care avea dantură de aur. Si e-n stânga (sau dreapta?) lu’ cineva de sus care, zice el, „are pe cinstitea”. Fugi, mă, de-aci, nu-i nimic cinstit în lumea asta! Are-o nevastă, dac-o vezi, râvneşti la ea. Si o casă maare, când aleargă femeia nici n-o prinde pe-acolo. E foarte mulţumit că şi-a aranjat copiii, că i-a pus la punctu’ fix.
Rămăşilă, clientul care n-are deloc stare şi bea în picioare la bar, nu este un absurdist, ci doar un pic gândit. Recunoaşte că fost un deştept şi s-a prostit, dar nu-şi dă seama ce l-a prostit pe el. Ii place la cârciumioara „duminicală” că mai vorbim şi ceva. Se plânge:
- Am trecut pe stradă şi vecinii se uitau la mine. Si m-am uitat în gându’ lor:”I-oiti, iar se duce la Niculaie!” De-abia aşteaptă să mă pârască nevestei!
Intră Şochi, cel care vorbeşte singur, de zăpăcie.
- Păi bine, mă, voi staţi toţi şi fumaţi? Si io!?
El fumează fără filtru şi oricât se roagă nu vrea nimeni să facă schimb de ţigare cu el.
Şochi a luat un pui de la „Găinărie”. Sticla cu lapte tot de-acolo. Sticla e-ncepută, se vede prin sacoşă. Stă la mă-sa şi o lasă să moară. Oricum nici nu e bine să mai rămână - (după părerea lui). N-o duce la azil să nu-l aresteze fiindcă n-a fost în stare să îngrijească. Da’ el... îngrijeşte! (tot după părerea lui). Are o floare pe jumătate roşie şi o întoarce mereu să se înverzească.
- Auziţi? se adresează celor de faţă, mi se lipesc buzele de la lapte! Trag de ele... sînt... lipite! Nu, nu vreau să mi se lipească, vreau să mai vorbesc! Mă dor şi urechile, au! mi-au poc-ăit!! Und’ să mă aşez să nu mai aud? Să nu v-ajungă durerile mele! Doctorul ’cea că sînt pan...eroic! Ridic două deşte, închid ochii şi totu’ e cum vreau io. Nu fac semn, doar ridic două deşte. Adică sânt aiurit şi să las boala jos. Dacă aşa m-a lăsat Dumnezeu? Azi noapte mi-am făcut cazemate pân casă. Dacă vine sfârşitu’ lumii, unde mă bag? Şi mă lupt să-mi intre-n cap. Da’... ce să-mi intre, că nu prea ştiu? Şi... de ce? Te uiţi la televior şi zici că citeşti! Oare, dacă mori deştept sau mori prost, nu-i totuna? Pesemne ca nu-i, Dumnezeu înseamnă deşteptăciune. Ce-ntrebare proastă! Intrebarea e: ce iei cu tine? Si... dacă nu iau nimica, înseamnă că nu mai trebuie să tai floarea după ce se va usca? Ori s-o duc la gunoi? Ce rămâne după tine, poate vrei să întrebi... Rămâne... ceva! Io! Care nici nu am faţă să mă vadă Dumnezeu. Opaa, trebuie să iau de urgenţă o lanternă şi să-mi luminez faţa când merg pe stradă...
(Ptruptrucea): -Săru-mâna, Doamnee, că m-ai adus întreg pân-aicea! De-acuma poţi să faci ce vrei cu mine...
Se ridică-n picioare şi-şi face cruce spre icoană.
(Rămăşilă):- Omu, când întinde mâinile, e tot o cruce. Totdeauna la cruce se ajunge...
(Ptruptrucea):- Câte zile-om mai avea barem să le trăim.
(Rămăşilă):-Acasă nevasta-mi zice numa de-ale ei...
(Bucureşteanu):- Laasă-ne cu nevasta. Aici sîntem... solo! Io i-am zis lu a mea: „Fă? (c-aşa vorbesc cu ea, cu „fă”!) Cică... s-o respect! Stii ceva? Lasă-mă cu respectu’! Că nu mai are-n ce să–şi fiarbă cafeaua! I-oiti, de-aia nu mai poci io de cafeaua ta! Nu mai vreau să şurubăresc, adevărăciunea vieţii se numeşte... şedere!
(Rămăşilă):- Da’ de ce mănînc şi beau? Să stau, să dorm? Incă-s bun de muncă. Mai bine mergeam în urma lu’ nea Nicu şi trăiam. Ne dăduse şi orele-alea de... şedere! Ne-am încăpăţânat s-o luam înaintea lui. Si, uite, cum suferim! Muncim pe... coji de ouă! Trebuia ea-mpuşcată, Ceauşeasca, nu el. Că el avea păsare de noi. Niculaie, eram la casă şi veneau vecinii la noi, că noi aveam televizor... „Stassfurt”. Si se descălţau săracii la uşă. Pân-a venit unu-ntr-o noapte, rula „Zorro”, a vinit cu sacu’ şi,-al dracu, ne-a furat toate troaşele. De-am rămas desculţi. Cam de pe-atunci am rămas noi desculţi, să ştii şi tu. Mă tot gândesc că dacă nu ne fura un nenorocit...! Si să mai ştii că noi am vrut să ne-ncălţăm, si vrem, da-n viaţă nu se-ntâmplă ce vrei tu. Că strigi... „Alo?” Ce faci cu „Alo”!?
(Ptruptrucea):- Am trăit în toate felur’le. Si nu-mi mai pasă. Am ajuns la concluzia că viaţa înseamnă ce vreau eu. În fiecare clipă. Iar acu vreau să tac. Mai vreau o ţuică, da’ să fie cu ajutoru’ lu’ Dumnezeu...
(Rămăşilă):- După ce mai beau şi eu un impuls, să vezi ce treabă m-apuc să fac. Repar poarta c-a-nceput să se târască. To’ma’ atunci când n-o mai am, atunci îmi dă Dumnezeu câte-o putere! Am pricepere ca bunica. Imediat o vedeai: lua şi-nşira pe aţă: prune... felii de mere... Cu palmele ei... amândouă... Si-n pod cu ele, la afumat. Io ce-am rămas din tot sângele bunicii. Măi, şi-mi spunea, draga de ea, câte-o vorbă, da’ mie-mi işa în loc să intre! Numa’... mâncam. Mâncam şi nu mai mă săturam!
(Bucureşteanu):- Fugi, mă, c-ai... mâncat! Tu n-ai mâncat niciodată!
(Rămăşilă):- Să mă sting acu din viaţă dacă nu... Ce mult se bucură unii când reuşeşti să greşeşti în viaţă... Se pun de-a curmezişu’ în sufletu’ tău... Noi, terminaţii ăştia...
- Nu eşti terminat, ai un picuţ de grădină...
-De ce nu mă laşi, că mai am două vorbe? Mulţi rezistă, mulţi nu rezistă. Am o găselniţă, da’ nu-i uneală...
Privesc înspre stradă: nea Radu a strâns frunzele şi le face felu’ cu „căricioru’”.
Il depăşeşte un alai. Auzim: „Ce-i asta, măăăă?” „Nunta lu’ tăticu, măăă!”
Si strigăm şi noi în cor: „Ăăăăăăă!!” devenind una cu ei. Strigăm a fie ce-o fi. Deşertăm astfel câtele s-au adunat ori erau pe cale să se adune.
Apoi se face linişte. O linişte tulburată fără voie de un „Aă!” sacadat, produs de geamătul de durere al lui Ptruptrucea. Ca un secundar ce trece cu forţa de stâlpii orelor legate cu sârmă (doar ştim să legăm astfel, uită-te bine, funcţionează, omule, se-nvârte, mergem înainte, mergem!) de cine ştie ce resort sau pârghie ruginite ale unei inimi ce se scufundă în tăcere, se scufundă în ultimii doi metri de săpătură. E „Ăă”-ul atât de comun celor mulţi, terminaţilor acestei lumi - geamătul la care ajungem mai devreme sau mai târziu.
Fiecare om, fiecare clipă, fiecare lucru au câte un ă. Pentru unii e mirare, posibil o mirare continuă, pentru alţii...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
