am citit : Veronica Pavel

Despre aroganţă, politeţe şi agresivitate.

Mi-aduc aminte că, la venirea mea în Canada, cineva mi-a atras atenţia să nu fiu “arogantă” la interviurile pentru găsirea unui job. Acel cineva, român aflat de mulţi ani în Canada, îmi spunea că noii veniţi afişeaza un fel de “aroganţă” în faţa canadienilor, pe care aceştia nu o apreciază. La vremea respectivă am negat existenţa unei asemenea “aroganţe”, neînţelegând-o pe atunci foarte exact. Dupa zece ani de viaţă canadiană, am fost cu fiul meu în România ca să-l vizitez pe tata. Am surprins o discuţie între tată şi nepot, care avea pe atunci 15 ani, în care fiul meu spunea: “Bunicule, nu ştiu cât de bine o să reuşesc în Canada pentru că acolo fiecare trebuie să-şi “vânda” calităţile, adică să se laude cu ceeea ce face, iar eu nu pot asta!” Fiul meu a reuşit fără să fi nevoie să se “laude”, iar eu am continuat ani de-arândul sa observ comportarea celor din jurul meu şi să învăţ codul purtărilor pe acest continent. De altfel, cu cât progresul tehnic al comunicaţiilor creşte, noţiunea “pe acest continent” se diluează şi purtările au din ce în ce mai multe elemente comune în toate ţările globului.Şi totuşi, aş spune ca în America de nord, datorita politeţei impuse de tranzacţiile de vânzare-cumpărare, agresivitatea şi aroganţa sunt mai puţin acute decât le-am întâlnit pe străzi în România sau în comentarii din diverse ziare româneşti. Care ar fi diferenţa dintre lauda de sine şi aroganţă? Lauda de sine se poate face şntr-un context de vânzare: cel care vrea să-şi ofere serviciile sau produsele o face cu scopul exclusiv de a arăta că el sau obiectele pe care le vinde pot fi de folos şi nu atacă sau insultă o altă persoană ci se laudă “prietenos”, fără să violenteaze verbal pe nimeni. Acest fel de a “se vinde” este încurajat pe continentul american. Spre deosebire de modul inofensiv şi chiar productiv de a se lăuda, există, şn situaţiile de competiţie, dorintza de “promovare” prin distrugerea celor din jur, când aroganţa, violenţa verbală, insultele şi calomniile sunt cele mai folosite arme. Toate aceste gânduri, provocate, cum spuneam, de lectura unor comentarii din ziare sau chiar de pe un site literar românesc m-au facut să-mi pun întrebarea: a ajuns atât de departe violenţa verbală şi aroganţa încât nu se mai poate dialoga civilizat? Citisem că lecţiile de politeţe sunt date vânzatorilor şi în România, dar, dupa ce aceştia sunt agresaţi verbal pe durata unei întregi zile de lucru, mai pot ei zâmbi sau fi politicoşi? E drept că în ultima vreme, tehnologia avansată a facut ca totul să se deruleze mult mai repede şi că suntem expuşi în permanenţă la o biciuire a nervilor chiar şi când vrem să ne relaxăm. Unul din exemple este emisiunea de televiziune americană “Entertainment Tonight” prezentată în fiecare seară. Felul în care este editată, în mici fragmente care se suprapun şi se reiau cu viteza unei avalanşe, demonstrează că tehnica emisiunilor calme şi lente a trecut, omul actual având nevoie de un dinamism ajuns la extremă. Dar, daca la emisiunile TV sau la filme sunt gata să accept această dinamizare, în viaţa de toate zilele, chiar la un ritm mai alert, calmul şi politeţea ar trebui să-şi găsească locul, nu să fie înlocuite de violenţă şi agresivitate. Mă întreb: ce ar putea cauza fenomenul de agresivitate şi violenţă verbală de care m-am ciocnit? Îmi spun că, în primul rând, viteza dezvoltarii tehnice nu e ceva de natură să calmeze oamenii, ci mai curand să-i agite. Cel mai vulnerabil la viteza exponenţială a progresului mijloacelor de comunicaţie este tineretul, care “înghite” şi “asimileaza” noul cu mare uşurinţă. Din acest punct de vedere, tineretul de astăzi este la un cu totul alt nivel tehnologic decât cel la care erau, la aceeaşi vârsta, parinţii lor. Despre bunici nici nu mai vorbesc! Şi totuşi, daca tinerii pot utiliza cu uşurinţă aceste noi unelte ale tehnicii, de ce se simt ameninţaţi şi de ce sunt agresivi cu cei mai în vârstă? Iată unde intervine, cred, ruptura. E vorba de acea lipsă de securitate pe care o manifestă oamenii lipsiţi de căldura dragostei şi/sau de nesiguranţa zilei de mâine. Noile mijloace de comunicaţie sunt rapide şi evoluate, dar… reci. Climatul de competiţie şi criza economica dezvolta agresivitatea celor care-şi cauta job. Tinerii trebuie să-şi facă loc pe piaţa muncii nu prin mijloace delicate, ci, dimpotriva, manifestând o insistenţa care, dusă la extreme, poate degenera în violenţă. Părinţii, timoraţi de noile mijloace de comunicaţie, nu mai au autoritate asupra tinerilor, iar aceştia, lipsiţi de “modelul” părintesc, îşi caută modele în alte părţi. Poate că lumea se va replasa în echilibrul pe care în aparenţă l-a pierdut. Şi poate ca nici cei din generaţiile mai “coapte” nu vor mai fi, cum încă mai sunt unii, recalcitranţi la tot ce e modern.În fond, cum altfel să ne apropiem de tineri decât expunându-ne şi noi, odata cu ei, progresului neîntrerupt al tehnicii?