cuvantul...incotro?

Acest text este un raspuns la un comentariu comis de Kosta Vianu:"cred ca stiu ce a declansat puseul de febra literara la domnul critic neinvitat Nicolae. Dumnealui este un comunist convins (si putin lipseste sa aflam si alte lucruri la fel de interesante despre el) si cuvinte ca "magnetofon", "Carpati", "Trabant" ii declanseaza emotii imposibil de controlat. De asemenea, pentru el, textele create de cineva sunt "bunuri ale intregului popor" si el are dreptul, in calitate de cititor sa faca orice cu ele, inclusiv sa le publice pe blogul propriu fara sa ceara voie autorului"


cuvantul... incotro?


Cand este lasat in urma de penita, cuvantul este un nounascut, o entitate ca piatra, copacul sau iarba. Aceasta din urma, pentru a reusi sa-si sustina spectacolul, se-agata cu toate puterile de-un bob de cernoziom sau iese prin vapaia asfaltului. O crapatura cat de mica ii devine leagan de supravietuire si scena. Si-ncearca, precum nisipul, tantarii, pirul, oamenii sa cucereasca si sa stapaneasca pamantul. E-n firescul tuturor zgaibelor din patraticile lui Medeleev. Elementele se recunosc intre ele, se-ngramadesc la un loc pentru a deveni puternice si-si arata maretia, atata cata poate fi omeneste/ierbeste/ copaceste/tantareste posibil. Dupa un timp infrunta, tot dupa puterile fiecaruia, si-ntotdeauna pierd in intalnirea cu moartea.

Cuvantul, ca toate alea, se naste si moare. Dintre toatele, insa, omul este cel mai parsiv: se vrea stapan. Cand nu si-a facut lege care sa-i dea dreptul la aceasta coroana, urca pana acolo cu pumnii spre cei de sub el si cu nasu-n fundul celor de deasupra.
Daca iarba ar vorbi limba cea universala ne-ar spune despre al sau Dumnezeu. Si-am intelege probabil ca tot ce suntem de la Cel mai Presus suntem. Ca cel mai pur si puternic cuvant de la El este trimis, iar micii de noi am fost doar mana care a dat conturul si iscalitura. Si-ar trebui sa-l asezam degraba si cu grija pe locul lui, respectiv in spatiul public. Pentru ca nimeni nu este intamplator oriceul dintre om pana la cuvant trebuie sa imbogateasca spatiul cu splendoare si echilibru.
Numai ca Omul nu prea are treaba cu binele universal si se manifesta la infinit ca dictator - inlantuie Cuvantul, ii pune centura de castitate la cap sau ii innoada aripile. Apoi il trimite la cersit cu obligatia sa-i aduca cevastilea bunatati in traista, sau iese cu el pe taraba.
Si n-ar fi, dar este pretentios nevoie mare, ca o fata batrana care frecventeaza "Cercul Militar" si-i cu ochii doar la vipusca. O vrea si mare si rosie.
Acest precupet, de multe ori cu ifose de inalt carturar, nu vrea cu nici un chip sa ajunga cuvantul la cei multi. Iar daca printr-o minune ajunge, rade in barba, convins fiind ca Paul Velaine sta bine doar in mainile unui domn cu joben si monoclu, cu unghii parfumate in apa de trandafiri, stand intr-un jilt cu tetiera reglata exact dupa propria-i pacatana (infasurata, ca drobul de sare, cu infinite insiruiri din cuvinte apartinand lui ‘Omer, Saches ori Patapieviciviciului zilelor noastre. Bineinteles ca deasupra se afla caimacul des/compus - esenta ineptiilor precoco-spirituale proprii) si nu in mainile celor care pun semn intre file cu firul de iarba sau o sarmulita ruginita.
Cuvintele au devenit, precum cateii de rasa, o moda. Sunt luate in seama doar cele cu buletin pulirom si auscultate de alexstefanisti. La omul simplu sau la soldat, la cel ranit sau ratacit, la cel nestiutor sau trist sunt impiedicate cu vehementa sa ajunga. La cel iubit sau neiubit, la cel adormit sau neadormit. Acestia au ajuns sa nici nu mai stie de cuvant sau s-au invatat s-o duca la infinit in prostie si umilinta.

Cuvantul – obositul si dragul, firavul cu ochii umezi, nevinovatul, are si el drept la ceva? Ca el nu mananca si nici nu bea. Nici aer nu consuma. E-atat de cuminte… De ce-l inlantuim ca pe un neascultator copil? Cand ar trebui sa-si caute locul - limba omului. Daca nu ne pasa de el, ajunge si singur, jur cu mana pe DEX. doar acolo e sansa ca el sa-nfloreasca. Nu conteaza cat de salbatica-i corola, aceasta va fi in stare sa se-ntoarca la Dumnezeu, ca noi toti, pentru a da seama si povesti.

Cand tu, bietule creator, esti atat de ocupat sa supravietuiesti si-ajungi in fata foii nescrise de multe ori doar in recreatia mica, intelege ca al tau cuvant - frate mic cu cel dumnezeiesc- poate ajunge la cei care au nevoie de el, ca limba acestora sa-l legene si inmulteasca. Poate fi cel dintai sol vestitor de noua iubire sau oranduiala. Pentru a uimi sau mania, pentru a muri sau renaste, pentru a rade sau plange, pentru a ridica sau ne/linisti.

Lasati cuvintele sa zboare!