A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 14 februarie 2010

note de lectura

Marian Rădulescu: "Dialoguri cu şi despre Radu Anton Roman”

Marian Rădulescu este un explorator de comori… culinare având firea colecţionarului autentic: nu precupeţeşte eforturi pentru a intra în posesia peticului de hârtie scris pe masa din bucătărie, şi-l face, ulterior, accesibil iubitorilor deliciilor gastronomice, chiar dacă după 50 de ani.

Citind “Dialoguri cu şi despre Radu Anton Roman” am descoperit un suflet de copil (două?) păstrat inocent, ca pe un obiect de preţ, până dincolo de vârsta maturităţii. Suflet cu “putirinţa” de a declanşa uimiri celor care au uitat, poate, să descopere jurîmprejurul, fie el compus din oameni, animale sau flori de salcâm. L-am descoperit cu aplecăciune întru tradiţia neamului şi încântat de sonoritatea câte unui cuvânt. Si i-am admirat matricea alcătuirii care nu lasă la vedere pornirile trupeşti, cele atât de prezente în creaţiile acestui timp, nu doar literare. Autorul cărţii scrie o singură dată “iubire” şi “dragoste”: ”RAR era plin de iubire faţă de emisiunile sale”; “dragostea lui pentru Ohaba”. Personajele, aflate fie în cârciumi sau comunicare conjugală, (paradoxal, nici nu zici că sunt rupte din viaţă!) devin componente la curgerea scriică ce are în reţetă: “foarte, foarte multa viaţă”. Dacă vrem să bănuim iubirea am putea-o ghici în gesturile delicate cu care se despică un berbecuţ sau se jupoaie pielea unui peşte pentru a fi umplută cu te şi miri ce.

Autorul mărturiseşte că şi-a umezit degetele pe limbă, copil fiind, şi le-a apăsat peste mirodeniile unor străchini pentru a le afla secretul. Călimara cu cerneală conţine, la rându-i, secretele artei literare, cum sticla cu vin cântecul. Trecând peste toate greşelile tehnice ale cărţii eu cred că Marian Rădulescu şi-a înmuiat şi plaivazul, chiar dacă, în fond, a urmat doar, ascultător, sfatul celui care i-a schimbat viaţa.

Mi-e teamă, totuşi, că ideea lucrării a fost prea îndrăzneaţă iar publicarea o grabă. Trecerea timpului ar fi arătat atâtele unghiuri neexplorate cât şi semnele muşcăturilor de-acum. Indelunga experienţă într-ale scrisului ar fi concretizat un dialog CU Maestrul şi nu aproape un monolog DESPRE discipolul acestuia. Astfel, la întrebarea: “Unde-i…El?” (cu E mare!?)- să nu-l întâlnim obiect de decor pe un fotoliu ascultând/înregistrând poveşti ori mestecând pe furiş cherdanele, scordolele, nalangâţe ori ghismate fie ele cu miez, crustă sau miroazne. “Dialoguri cu şi despre Radu Anton Roman” este mai mult o incitare de a descoperi din alte surse omul norocos căruia i s-a făcut darul de a fi descris omagial: să vezi cu câtă putere a iubit-o pe Ohaba, să înţelegi gândurile şi cine este voinicul dincolo de realizatorul imaginilor pe sticlă. Nu-mi este de ajuns să ştiu că era un sufletist şi iubitor de oameni şi ţară, aş fi vrut o zgândărire a interiorului celui calm (de la care am aflat că “mâncând frumos, trăim frumos” - în acest timp al capitalismului mai rău decât comunismul), să-i înţeleg lupta, chiar dacă sfârşeşte învins de neputinţa de a înfăptui. Aş mai fi vrut să simt că RAR nu a fost un realizator printr-o întâmplare a sorţii (când spaţiul strâmt este cucerit treptat de bărbaţi, iar învinsele trimit mângâietor: ”Marş la bucătărie!”), astfel încât să-mi pese că este/a fost el şi nu altul. Să fi fost o întâlnire între spirite, iar chipul său, asemeni plantelor care vindecă organele vitale cu care se aseamănă, să transmită puterea vindecătoare, dacă ajungi într-o zi să-i semeni.

Acele 5 zile ale întâlnirii au fost doar preludiul a ce trebuia să se întâmple ca miză a scrisului: explorarea şi scoaterea la lumină a ce are unic un om. Din păcate, atât RAR cât şi “babicul sârbesc” măresc, la un loc, destinic, ale lumii taine.

Niciun comentariu: