A apărut o eroare în acest obiect gadget

miercuri, 14 aprilie 2010

Crimă şi pedeapsă

Comparând „Monte Cristo” al lui Dumas, care are în epic-centru răzbunarea de dragul dreptăţii, cu „Mizerabilii” al lui Hugo, constat nu numai superioritatea lui Hugo, ca romancier, dar şi o morală mult superioară. Nu voi uita momentul crucial în care poliţiştii îl aduc pe ocnaşul fugar Jean Valjean în faţa episcopului care îl adăpostise şi de la care fugarul furase nişte sfeşnice de argint. Episcopul le spune poliţiştilor, fără să clipească: „Da, eu i-am dăruit obiectele”. Pe lângă faptul că prelatul minţea, el acoperea şi un infractor. Dar fapta lui s-a înscris sub zodia minunilor. Valjean redevine om. Apoi am citit „Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski, autor pe care îl preţuiesc la superlativ pentru geniul de a crea personaje şi idei-dileme. Romanul nu m-a impresionat cum mă aşteptasem. Extrem de lung, filozofard, greu de digerat, inferior multor romane dostoievskiene la fel de apreciate, cum ar fi „Idiotul”, „Fraţii Karamazov”, prozele scurte etc.

Acum să revin pe pământ şi să-ţi spun, iubit cititor ipocrit, de ce am ajuns la această temă. În primul rând, eu cred că nici o crimă nu poate fi pedepsită. Crima există ca un eveniment istoric, deja consumat, nimic nu reface viaţa sau moralul victimei. Pedeapsa este preventivă, adică: vedeţi ce păţeşte cel care face aşa şi pe dincolo? Dar criminalii speră mereu să scape de pedeapsă. Pentru unii pedeapsa este în ei, în conştiinţa lor. Pentru alţii pedeapsa este un imbold pentru noi crime. Să coborâm şi mai jos. Un bărbat îşi bate, de nervi, de boală psihică, din cauza alcoolismului, nevasta, copiii etc. Nevasta rabdă sau fuge. De obicei legea nu intervine. Acum, în diverse ţări legea protejează femeia, ca şi pe minori. Am întânit cazuri în care bărbatul se cuminţise, nu mai striga, nu mai ridica mâna, dar nevasta nu-l mai ierta. Nici copiii deveniţi mari nu-l iertau. Omul a murit aşa, neiertat. Puteţi spune că s-a dus la duhovnic. Da, a căpătat iertare de la Dumnezeu, dar nevasta nu l-a iertat. Ceea ce spun este un caz banal. Dar el pune în dificultate logica relaţiilor interumane. Nu oricine poate ierta orice. Un singur sentiment poate şterge cu buretele o crimă, desigur, nu în cazul mutilării sau omorului. Numesc crimă şi bătaia aplicată de un bărbat unei femei, unui copil, care nu se pot apăra. Singurul sentiment care poate aduce iertarea este iubirea, dar o iubire totală. Desigur, unele cititoare se vor revolta – NU! Dar circumstanţe atenuante poate acorda numai omul care iubeşte. Am văzut bărbaţi care au iertat un pas greşit al femeii, o minciună, un adulter, astfel că relaţia s-a refăcut. „Eşti o mămăligă”, i s-a spus bărbatului. Eu spun că iubirea nu are nevoie de justificări. Nu iubeşti pentru că persoana iubită este un înger. Dacă ştii că nu ţi-a pus gând rău, că a păstrat un dram de omenie, încerci să o salvezi. De ce episcopul l-a salvat pe Jean Valjean? Nu este o invenţie a lui Hugo. Există oameni-sfinţi prin dragostea pentru om. Valjean putea fi un asasin. Episcopul l-a salvat, i-a salvat sufletul. Nu aşteptăm ca un asasin să moară pentru a-i conduce sufletul în iad. Viaţa este mai presus, iar iubirea este mai presus de toate, este singurul dar pe care Domnul ni l-a arătat, dar noi, uneori, uităm, de parcă numai restul contează. Ca lumina ochilor este iubirea, cine nu o cunoaşte are sufletul orb. Am zis şi mi-am salvat sufletul.

BORIS MARIAN

Un comentariu:

nicolae spunea...

Iubirea ca o salvare a celuilalt? Inseamna ca este o obligatie a inimii. Iertarea pentru salvarea trupului celuilalt, urmand ca el sa-si salveze sau nu sufletul.
Exista multe idei despre salvarea sufletului. Unele spun ca pacatele comise de om ii invelesc sufletul si pentru a se salva trebuie sa comita fapte bune, darn u orice fapte ci dintre acelea care ii produc suferinta, fiindca suferinta trupului inlatura bucuria pe care acelasi trup a simtit-o cand a comis raul.
Salvarea sufletului uman duce la evolutia acelui om. Despre evolutie discutam aseara in contradictoriu cu cineva. Ideea era ca omul alege sa experimenteze raul in vieti succesive iar evolutia sa incepe cand singur alege sa refuze o cale a raului, deci urca o treapta din infinite posibile. Eu spuneam ca nu poate fi considerata evolutie alegerea nemaiexperimentarii raului, ci de-abia experimentarea binelui, si dadeam citatul lui Steindhard(“mai fericit esti sa daruiesti decat sa primesti”). Daruind iubire, care nu te costa nimic, pana la obiecte care-ti apartin producandu-ti suferinta prin lipsa acestora. Mi s-a spus ca binele si raul sunt intotdeauna impreuna, ca omul este o sfera si, pe masura ce evolueaza, din cauza perimetrului mai mare vine in contact cu probleme tot mai grele. Si am zis ca aceasta logica ma obliga sa cred ca raul face parte din chiar Dumnezeu.

Delicata problema cu pedepsirea raului. Daca exista legi si au fost incalcate, acestea au stabilit si pedeapsa care nu inseamna decat izolarea temporara a raufacatorului in conditii vitrege de existenta. Daca-i arat iubire celui pacatos depinde de cat pot omeneste sa iert. Daca vreau sa-l salvez vin cu viata mea in vecinatatea pacatosilor si le arat (nu sa le spun) ca sunt fericit fara sa comit raul.iar pacatosul se poate salva alegand constient binele gustand alaturi de mine fericirea iubirii prin suferinta.