A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 2 mai 2011

am citit:www.karenakryptis.wordpress.com

SUNT IARBA

Ce mai fac? Învăţ. Învăţ să fiu eu… învăţ să fiu imperfectă. Nu-i uşor… Îmi strigaţi la fiecare pas stângaci: „Nu, tu nu eşti aşa! Tu trebuie să străluceşti!” La ce bun? E atâta aglomeraţie pe scenă, încât eu cobor… Vă las loc! Dar aveţi grijă – puteţi orbi de tineri, din cauza luminelor invazive ale reflectoarelor. Pentru siguranţă, puteţi arunca peste ochi nişte ochelari de soare… Însă şi în acest caz există un risc… Să plângeţi în singurătatate fără ca cineva să vă observe ochii umezi. Eu aleg să stau în umbră… aşa devin „iarbă”, precum spunea Poetul şi-mi este mai uşor să suport devastatoarea simplitate a curgerii existenţiale. „Sunt iarbă” şi resimt în mine firicele fragede şi noi.
Zilele trecute aproape că am simţit un reproş al Eu-lui vechi către cel ce creşte – verde şi plăpând: şi ce faci cu atâtea zile de învăţătură? Oare nu te refugiezi în timpul definit şi spaţiul colorat al studenţiei ca să fugi de viaţa de dincolo de bancile facultăţii? Oare nu te ascunzi în Universitate ca să te fereşti de vântul cu praf de afară? În umbra profesorilor ca să ai perpetua senzaţie egoistă că mai ai unde creşte?
S-a înfiorat micuţul Eu… Şi dacă, şi dacă?… s-a ghemuit şi a meditat. În ultima vreme, a simţit că este prins în menghina dură a viitorului. „Ce va fi?… Cum va fi?… va fi… voi fi…” Se supărase atât încât a căzut din nou în lumea poveştilor. Poveşti de ieri. Nu, nu… nu în vise! Pot visa doar acei care cresc până la luciditatea conştientizării viselor lor. În poveşti adolescentine, cu suferinţe anodine căzu, când parcă iubeşte, dar parcă vrea să concureze cu mobilul presupusei sale iubiri. Vrea să îl subjuge, să îl doboare şi apoi, să fugă după colţ, lăsându-l cu buza umflată.
Dar îşi aduse aminte micul Eu că nu a durat mult egoista cădere în poveste. Îl lovise crunt un alt fir de Eu… atât de crunt, încât s-a deşteptat! Firul vecin creştea spre lumină… pe când el lâncezea în întuneric, în îndoial. Uimit de curajul şi hotărârea aceluia, l-a urmărit în tăcere cum creştea şi cum îşi desfăcea larg ramificaţiile mustoase în plin soare. Sclipea în rouă. După ceva timp, de la razele violente ale soarelui, firul se arcui. Peste alte zile, deveni mai aspru, mai puţin atractiv… seva i se pierdea în încercările multiple de a se apăra de tot felul de insecte, viermi, târâtoare. Se gălbejea firul curajos… pe la margini părea că se usca…
Abia atunci, micul Eu a ştiut! El nu se ascunde, ci doar îşi aşteaptă clipa firească. Vrea şi el să crească, să crească… să fie bătut de vânt şi ars de soare. Nu îi este teamă! Ei şi ce dacă va fi într-un final din nou un fir de ţărână? Creşterea… această frumoasă şi naturală devenire este atât de minunată, încât merită să rişti. Merită să rişti ca să trăieşti.

Niciun comentariu: