A apărut o eroare în acest obiect gadget

sâmbătă, 22 martie 2014

Cuvinte invargate (volum tiparit intr-un singur exemplar)


zilnic iau bilet dus-întors
în vremelnica realitate.
culeg adevărurile
care scot ochii şi le pun la păstrat.
mincinoşii
lasă pe-acolo o mulţime
de urme.
încă sper să ajung la idealul de eu,
măcar într-o apropiere a Lui,
numai că, întotdeauna vine vorba
despre orgasm şi sunt nevoit să mă retrag.
la întoarcere mi se pare că cineva-rar
mă strigă.

am două vieţi şi pe amândouă le consum cu eşecuri -
nu eşti poet, dacă nu te laşi rănit de orice atingi.
cu mine poţi să te şi plictiseşti,
aşa că de voi nu mi-e dor.

acesta e drumul spre pagina mea,
ştiam că îl voi regăsi.
dacă o să vreau să adorm,
s-o întâmpla marele rău cu voi,
cu soarele, oare?
în urmă rămân doar priviri aruncate-nspre cer.

nu e nici o scofală naşterea printre cei suferinzi.





gândurile-mi se zbat de parc-ar fi
şoareci exilaţi în creier, rămaşi fără aer;
mă înţep dimineaţa cu creionul
şi le las să curgă,
cum sângele din gâtul bivolilor
ce încă astâmpără setea regilor stepei;                              
cuvintele-mi se croşetează prin mână
într-o continuă şi, vai! inutilă descriere.

totuşi alerg către vârf.
cineva jeluieşte că nu are alegere
decât fuga salvatoare către dinjos.
de sub păr răvăşit mă priveşte
cu ochi hăituiţi şi turbaţi:
eşti un prost, unul de toată minunea -
toţi sunt rude-ntre ei!
ştiu,
sunt unul prea mic (ori prea mare?),
de la un timp îmi inventez chiar defecte
pentru a nu mă rupe de
sensul de rotaţie-al lumii.
ştiu,
adevărul pur este o înţelegere nomadă,
în picioare rămân doar acei care
atacă pentru a nu fi
atacaţi.
cine are biluţe urcă pe stânci sau pe-o scară;
cine nu, amar se descrie
cu-nchipuite sau cărnoase cuvinte
pe o mototolită, cleioasă
hârtie…

cândva, monahii au cerut să fie acoperite cu frunze
   goliciunile lumii. astăzi sunt dezvelite întru victoria
altor simţiri. oraşul cu gropi (frumosul-urât!) are
copaci şi pietre cu forme de om şi o apă învolburată
cu un mal pe care e poetic să stai cu ochii închişi sau
    c-o fată. numai bărbaţii parcă-s bolovani rostogoliţi dintr-o stâncă.
    îi observ cum se rup, cum se zbat, cum, ireversibil, canibalici
    devin. dar nu-ţi dau voie măcar să-i mănânci! m-am prelins şi
    târât, ca apa din ai buzăului munţi, nerăbdător să întâlnesc. dar
    nu în focul banilor voiam să ajung să mă-nclin şi nici să am
    spaima că nu voi afla ce e viaţa. cum de a fost posibil să vă
     resping până la unul, să mă fi întins cumva înspre unde e firesc
     să nu îţi mai placă? prin intrânduri în indiferenţă singuratici se
     fac nevăzuţi, să nu poată da vina pe lume, ca ea,-n veci, să
     nu fie. şi plâng pe acolo şi sângerează crucea înfiptă în inimi
     şi-L strigă pe Unul
                                  Iisus.
                                                 vai, vouă, nu prin suferinţa
cea cruntă se ajunge-n înalturi! ca un turnesol absorbim cunoaşterea clipei,
suntem din ce în ce mai flămânzi. ce
poate să însemne trăirea prin daruri, altceva decât o felie
de cozonac cu mai multă albă arsură, să poţi trece prin
moarte înainte-napoi? de ce să arunci trăiri după care să
tânjeşti îndelung? ce invers e cu oraşul şi viaţa la un deget distanţă!
te poţi mira în voie cum de se poate trăi fără tine,
te poţi veseli că şi tu poţi fără el... acum e tot luni şi aşa va
fi până voi rupe hârtia aceasta. eşti încă liber, nicolae, poţi să
convingi arborii cât de aproape e susul, poţi să închipui
mâini nevăzute presarând flori dintr-un cozonac uriaş
înaintea fericiţilor şi nefericiţilor acestui oraş...


soarele este bun de privit numai după ce se
completează-n registre şi, dedesubt, o linie apăsată
se trage. atunci privitorii urcă în turnuleţe şi beau ceaiul
(din ce în ce mai dulce), turnat în pocale imprimate cu
Buzele strămoşilor personali. atunci se stă în gândurări,
        lungi cât apusul, până greşelile zilei se şterg cu vederea.
        privitorii din turnuleţe de piatră trebuie să rămână musai fără
        vreo pată, ca nimeni, în veci, să nu poată dovedi că o regulă
        scrisă a fost cumva încălcată. ce am putea face mâine, ce
        idealuri mai sunt de atins? în oraşul perfect ai datoria să lupţi
        pentru sens, până obţii recunoaşteri de sus, pe care le atârni,
        apoi, într-un cui, eventual în locul icoanei. întrecerea începe
        devreme, nu trebuie decât să ajungi să lucrezi într-un birou
        care zgârâie norii, care zgârâie inelele lui saturn, ochii lui
        Dumnezeu chiar. oraşul perfect este aşezat cu faţa înspre
        apus, exact la marginea mării. acolo se află pontonul, intrat în
        mare cât de mult s-a putut. doar pe el este voie să se păşească
        desculţ. în niciun turn nu mai există iubire - nimeni nu are timp
        de “prostii”. culoarea ochilor e aproape în întregime uitată,
        iubirea poate fi auzită doar când se lipseşte, motivat, din real.
        râsul ei tulbură pe acei care-şi adorm ochii cu rândul. ea a
        rămas în cuiburi de aer, imediat cum a devenit de neconceput
        să te întreci în a lăsa de la tine, când se poate cumpăra pe
        daiboj îmbrăţişarea, respectul, iertarea. ce dacă lupta pentru
        sens are, la capătul ei, căderea? e utopic să crezi că, dacă
         iubirea tot timpul ar ocupa, nu s-ar mai da voie nici unui gând
         despre moarte capul să-şi scoată şi-ar deveni imposibil să mori!
         fericirea supremă nu poate fi un joc fără izbândă, unul în care
         eşti doar cât dăruire primeşti. fericirea supremă e numai mersul
         pe apă. da, însă numai soarele poate o aşa sfântă izbândă.
         unii simt, aşa cum se simte arma care ţinteşte din nevăzut,
         când atingerea liniei mării, îndepărtate-n nimic, de zero-ul cel
         roşu, cuceritor, face... „ţic!”                                                                                                                                                                                                                                                                                                                




am idee ce puţin pasă că
civilizaţia pute mai rău decât câinele ud.

nu vă supăraţi că imaginez altfel viaţa
în acest timp fără întoarcere.
         
          chiar dacă toţi călcăm noroios colb,
eu păşesc desculţ printre voi.
aud: "mi-e frică,
nu aşa vreau să-mi trăiesc viaţa,
mi-e frică, mi-e FRICĂ!"
nescrise încep să rămână
cuvintele-mi,
nerostite!

apoi liniştea doare până-n cerul gurii,
abia pot să îngaim:
de ce bateţi, totuşi,
câinii?

sublimă tresărire să vezi cum
cum ideile-ţi se adeveresc!
      







istoricii au căzut de acord:
capitalismul e legat strâns de Stat;
esenţialiştii vor să desfiinţeze
dreptul la moştenire;
scotociştii - impozitul pe copiii de lux
îl propun; în bănci nu există putregai (da' unde-i?);
pe cei ce aleg să cerşească, pe motiv că
nu văd,
nu înţeleg,
nu ştiu sau
nu vor să muncească,
îi acuzăm de minciună.
cu ură.
unii se mulţumesc cu puţin şi-s certaţi:
de ce vreţi doar atât?

ne împingem de niciunde spre nicăieri,
dispute intestine consumând,
şi strigăm că riscăm să ne-ntoarcem
la arătarea cu deştul.

o sugară-i îndemnată de mamă
să tragă şi mai adânc din ţigară.
mi-e frig, şopteşte copilul.

taci,
nu ţi-e frig!
îl reped.




ţara mea a devenit atât de mică încât,
să nu deranjez,
mă abţin să ies din casă.
mă întreb dacă
între mine şi ea
mai există ceva
dincolo de alburiul ieşit printr-un horn,
câteva stinghere poteci
şi-o gaură-n steag, prin care întind mâna
şi nu răspunde iubirea?

învăţăm de mici că, undeva, ascuns,
există un lunetist care nu ratează;
învăţăm de mici
să nu ne oferim voluntari,
ci să devenim repede
importanţi, pentru a fi mituiţi.
atunci, inima, care se vinde şi scapă cuvinte,
face să devină
total inutilă
întrebarea „de ce”.

trăim
înconjuraţi
cu frumuseţi create de alţii.
mi s-a urât să mă balangăn
între răsărit şi apus ticăind acelaşi răspuns.
ar trebui să-mi cos naibii gura,
cum femeile, cândva, clitorisul,
şi să nu mai ţip când
tristeţea întotdeauna o nimeresc.








Iisus aşteaptă cu raiul în chiflă şi suspină
că răul, cum buruiana cea rea, nu se poate
smulge, nici frânge.
      şi-n dimineaţa aceasta flămânzii oraşului
muşcă otrava
şi plescăie de plăcere robind la aceiaşi stăpâni,
pe degeaba.
îşi ţin, neputincioşii, de mână, copiii,
în traiul mizer
aşteptând să facă cineva o mare dreptate
sau s-o primească din cer.

vieţaş printre ei, cu furie şi mereu împotrivă,
sunt pregatit să urc
şi să-mi dau drumul de sus.

nu m-aştepta cu sărutul, Iisuse,
n-ajung, fir-ar să fie!
mai bine trimite-mi în cale un om
care seamănă Ţie.








erau cândva în oraş, înfipte în beţe,
mai multe capete decât pepeni în pieţe.
astăzi lumea e din nou pe sfârşite
dar... ce calmă e lumea!
uite: femeia provoacă, seară de seară, la
pierzanie, inşi,în timp ce pâinea (în toate
zilele-amară) nedumnezeieşte creşte la loc, după
ce-o muşti. suntem cu toţii ajunşi
ghiocei cu coloană de râmă, cu privirea
scursă-n pământ. cine-o ridică înseamnă că e
împotrivă, cine-o ridică are de riscat şi pierdut.
poate cel de deasupra nu vrea
să stim unde se sfârşeşte nimicul, poate e şi
El ca ăştia de ne-nconjurară!

a secrete duhneşte ţara (cea cu ieşire la mare,
dar fără vapoare!), a prea puţine putinţe şi
împliniri. a trebuit să mă refugiez pe treptele
acestei altfel-simţiri. poate sunt eu vinovatul, că
văd doar înfrângeri, c-aştept să se mai greşească
de sus, şi-s liniştit (fericit, aşadar?) că monstrul,
care tot cere bani, nu a pus încă, celui închis,
bir pe sârma de rufe şi pe ieşirea din vis!
uite cum nedemnul de minim respect, plătit
să apere omul, înhaţă de guler pe stradă
tot pe cel care plânge! ar trebui să-l îmbăt
pe acest idiot, ar trebui chiar acuş, să-i înfig
pe-nserat căpăţâna-n ţăruş! să se grăbească
sfârşitul odată. ah, ce m-aş duce! dar nu
ştiu de ce mai rămân să parcurg cu privirea
litere mici, căzute din cuie sub cruce.
oricum, într-o zi,
într-o zi se termină
strâmbăciunea aceasta de lume şi vină.



un asteroid a lovit înc-o planetă,
a opta în ultimul timp.
pe-aceeaşi „Cale”, o femeie
a intrat, „din conştiinţă”, cică,
unde nimeni n-are conştiinţă,-n partid.
tocmai urcase treptele presei şi putea,
de acolo,
să facă ceva uimitor pentru semeni.
          la „tivi” o bătrânică şi-arată picturile
(pe cel pictat în tinereţe îl scuză pentru... detalii),
marea ei înţelepciune pare să fie
simplificarea la negru şi alb.

dar
vorbiţi-mi despre detalii şi reguli!
conştiinţa este încă un moft ejacular, o
răutate care vrea să orbească -
falşi, ca ea, să devenim.
vorbiţi-mi despre nuanţe şi
lăsaţi-mă să mă-ntorc la săraci,
să văd de ce nu se rostogoleşte odată
bulul-deo-maci.

nu am dreptul să zbor
neîmpreună cu ei.







mă înalţ într-o adâncime a susului
ferindu-mă de oricine mă poate răni.
mi-acopăr ochii, să nu se afle că mai privesc.
peste câteva inspiraţii nici că pot fi atins!
          mi se părea sens cel ce ţinea în mâini amintiri,
le ştergea cu buzele îngăimând:
„asta e a lu’ tata, vreau să fiu măcar cât a fost el!”
mi se părea fără noimă când mă certa, deseori, mama:
„lasă-le-n colo de cărţi, de ce tot
gândeşti? trăirea este o mămăligă, aceasta
aurie şi aburindă, pe care o-nfuleci, nu înainte de a o
frământa cu sudoare, să capete gust...”
(mi-a rămas de la ea o cheiţă pitită pe tocul unei uşi
putrezite şi o fereastă, dincolo de care mă tot aştepta.)

Dumnezeu carnea îmi strânge, mă îndeasă într-o
matriţă, să-i semăn. sunt deja pătrăţele izolate de apă,
de calciu şi fier, nepătrăţele de sânge.
una din ele e plină cu arsura de la ceaunu-aşteptat
să dea-n foc de trei ori, arsura treiburicelor mâinii
de la tot ce-am atins şi-nchinat.

zbor lin pe deasupra lumii, încă zbor,
şi aştept vântul care dărâmă copacii.
o furtună
aştept şi să mor.










mi-am invitat cenuşiile
să lucreze
pe stomacul gol,
să văd ce nume strigă atunci când visează.
                                                                     în oraşul buzău ciudate chipuri stau exilate
în bule false de linişte şi normalitate.
din încăperi subterane feţe schimonosite –
de încordarea la care pânda supune -
au mare grijă să se zburde
cât ţine funia lăsată slobod pe-un ghem.

mă înalţ, fără îmbrăţişări, dintre semeni,
cu o pătrăţică din hârtie pe umeri,
şi strig:
lume, lume, aproape fericit sunt!
rotundul este-o iluzie, spun,
o scamatorie de clown. stă scris.
avem drept, din oficiu,
la câte un pătrăţel acoperit cu azur şi albi fluturi,
pe care să zburde mirabilele, fiecăruia, cenuşii...
una câte una,
până căpătă sens
fundătura albastră de univers!







uneori cred
că omenimea este un aluat cu stafide -
dacă nu o trânteşti, cozonacul iese tizic.
maimarii strigă celor care caută
ce se aruncă şi se mănancă:
„fir-aţi ai dracului de puturoşi, mergeţi la muncă!”
un vecin strigă şi el pereţilor groşi, din beton
(dacă ştiam că-l aud,
zugrăveam casa în altă culoare):
„de ce, de ce-mi tot ceri să plătesc?”
şi-i răspund vrăbiile, pe la 5 dimineaţa,
dar cine să aibă timp să le-audă?
„fiindcă are cuţit! Statul are cuţit!”

toţi au ceva de care să-şi amintească,
dar grijile ne ocupă tot timpul;
reuşesc tot mai rar să rup legături
(c-aşa fac bărbaţii, le rup)
şi-mi amintesc de plăcerea
fundului gol pe o blană de urs.

pe genunchi mă aşteaptă câteva poezii
aruncate peste gard de Dumitru,
dar, chiar acum, trece spre tomberoane
un nevinovat!
lăsaţi-mă să-l privesc
şi să-i cânt.
(n-o să-l bat.)


- cine-i,
în dreapta-mi, de ştie şi-n dimineaţa
aceasta cât doare inima din stomac?

- iubirea nu e un arc zvârcolit în el însuşi şi înroşit,
cum wolframu’- n vid, când viaţa e burduşită cu plâns.
scrie... ceva, scrie despre negarduri,
nu vezi că te menţin în viaţă doar scrijelite cuvinte?
scrie despre cum se împuşcă valul vârtej
în curgătoarele râuri sau despre stâlpii de ţară
- profesioniştii
ce-şi zornăie lanţuri din aur visând noile chei!
scrie despre burţile lor pline cu rachiu distilat în alambicul
urcării spre inutil, ori, mai bine, haide să ne pierdem în
sălbăticie, lasă naibii spusul şi ţara, dă-le foc pe-nserat
şi aprinde cu ele ţigara... ştiu, după strigăt, urmează porţia
de surghiun, dincolo de limita acestui estetic înjugător,
sau... pârjolul. ai vrea să verşi nişte sânge din maci în
visul-tăietură-de-lamă al refacerii lumii? dar, iată, a trecut
şi „sfânta ana şi-achim” şi n-am devenit cât o filă de carte
niciunul mai bun. neapărat mai trebuie să respiri,
chiar dacă nu se trăieşte-aşa mult, până vei arunca-n vânt,
ca pe-n fluture ce nu vrea să zboare, o concluzie stupidă şi tremurătoare. ştiu, pentru bestii, cuţitul niciodată nu este
destul de-ascuţit. aruncă cerneala şi udă chibritul, focul
nu-nseamnă lumină, cum, nici pleoapele-nchise, tăcerea.
pentru-un ochi de melc târâtor renunţarea e grea.
pentru punctul viu, transparent, nestrăpuns de săgeţi.
însă, mâine, fi-vei înconjurat, nicolae, „cu frânghii de lumină”
legat - dacă asta ţi-e dorinţa din urmă-, apoi împins cu
piciorul, să-nţelegi noile funduri de iad. doar luna va rămâne încremenită o clipă, în zâmbetul său,
că nici n-o să se afle, măcar, în st. louis sau buzău.




aceste vremi
încă miros a trabucul lui churchill,
aşa că nu e uşor de iubit cineva
pe care nu-l înţelegi
(când inima nici nu mai e punctul cel slab!).
observ nepăsări şi târâri spre-un ţăruş,
devenit imaginar,
înfipt tare demult într-un
"nu!"
strigat de bărbat
şi nu pot să apăr măcar
cu privirea.

despicată-ntr-o mie de fire-
pentru a i se pipăi ADN-ul cu limba-,
spusa uneşte în haite, mai abitir.

aş putea să răstorn
inutile rafturi cu slove,
dar îmi ard fulg după fulg propriile aripi
şi trec mai departe
cu o scânteiuţă tristă în ochi. aceiaşi.

eu mi-ar fi plăcut, totdeauna, la lume.









raţiunea a construit omul de zăpadă
al civilizaţiei, cu gemete şi hă-hăă-ieturi.
mai avem 8 minute şi câteva
răsărituri de ere
şi am putea salva planeta cu ţara rotundă.

să ne grăbim, c-a venit renaşterea peste noi.
          spiritu-i frânt, în aer pluteşte aceeaşi
dezastruoasă concluzie despre om.

          nu mă izgoniţi în gândul
din care nu se mai poate pleca,
patrul de treflă la mine în mânecă este.

să mă dezleg de acel copac, merg şi,
          după ce voi fi călcat Constituţia în călcâie
(oricum,
după lungimea fustei,
nici nu este a mea),
voi apăsa tasta “n”.

răspunde
ceapa spartă cu pumnul.









Doamne,
m-am simtit prost toată viaţa pe care
mi-ai dat-o!
faptul că oamenii dorm pe cartoane,
pentru Tine, este o simplă chestie
           de geografie?

foamea nu are conştiinţă.
mi-e ruşine c-am fost împinşi pe
muchie de cuţit -
fructul cel mai greu de cules nu-l lăsăm
sărmanilor,
dacă vrei să supravieţuieşti,
trebuie să încalci reguli.
vrem numai piele goală pe pielea noastră
goală
strecurând mâinile pe sub centurile de
castitate
ale legii.

chemare la revoltă se aude din
mărginime.
jumătate din oameni nici nu aud,
chiar dacă au urechile mari.
vreau să fac parte
din jumătatea cealaltă.









mă trezesc deseori între prădători
şi prădaţi
încercând să deschid nişte ochi.
presimt că n-o să rezistăm păcii,
doar nu poţi rămâne la infinit
           cel mai prost.

adevărul este
schilodit şi ascuns sub tăceri.
de cunoscuţi mă lepăd, ca de-un viciu,
reazem de gardul bisericii
nişte idei –
să nu se ducă societatea de râpă-
şi însemn locul cu pietre.

poate apuc să rezist până mâine,
poate
nu
c
a
a
d
.
.

-





merg înainte
cu ochii întredeschişi.
dacă ajung la frizer, împrumut briciul
până o să aibă şi păsatul plânsului
     o ţâră de lapte.

fiindcă n-am avut un prieten ticălos,
am primit, din oficiu, unul, pe care nu-l vezi.
se comportă ca la carte
bătându-se-n piept cu principii
(vi-l spun: nu ştie cine a scris-o!),
confundă ce vrea el cu ce
are de gând Dumnezeu.

ar merita o crăcuţă cu spini!

i-am recunoscut că am avut relaţii sexuale
cu nevasta
(insistă să-mi miroasă degetele cu care
nu-mi pasă dacă mai trăieşte ceauşescu -
i-o fi teamă să nu mă omoare cu sânii?),
am recunoscut că mi-am scurtat numele,
să nu consume prea multă cerneală...

cică: de ce calendarul meu arată doar ziua
când s-a inventat trenul şi
controlorul aducea un scăunel,
să te urci?








oamenii şi oraşele sunt la fel,
contează doar cum priveşti.
oamenii-s uituci
cu prea puţine cuvinte-mpotrivă.
nu-i adevărat că se
revanşează când li te dăruieşti.

oraşul crede că damful lăsat în urmă nu pute.

când trăieşti epidermic,
nu-i faci pe alţii fericiţi şi tu să nu fii,
pedepseşti fără să-ţi pese,
chiar şi pe cei care nu vor strada să treacă.

tot ce îmi trebuie mie s-a terminat.
când mi-e foame, arat ca o fasole lunguiaţă.
mai am nişte jucării de ocazie,
cu care nu ştiu ce să fac, şi un
steguleţ alb într-o limită-absurdă înfipt.

se spune că aurora dă forme de viaţă.
mie îmi ia!

care mai trăieşti?














o sa mă prefac că lumea nu există
dincolo de aceste linii arcuite împrejuru-mi,
ca niste cârcei.
totuşi ador ideea de-a face parte din
oraş,
mă bazez pe tresăririle lui la
tresăririle mele.

de-aş avea 1 leu pentru fiecare om care
nu şi-a acceptat drepturile,
după ce i-am vorbit despre strâmbătate!

înduraţi, dacă-i atât de important pentru voi!

dacă nu hrăneşti o fiară,
până la urmă te va mânca.











am alergat să apăr semeni,
şi am ajuns în faţa cătării.
de acum, nevoie de înalt nu mai am,
nici înaltul de mine.
(nu vă speriaţi, bunica voastră este
în siguranţă!)

pe înserat începe torsionarea vieţii,
pentru a se valida
teorii despre una
şi-ndeosebi despre alta.

poeţii scriu cuminţi subsoluri şi erate,
vor avea la cină ouă înroşite din degetul mic.
în rest,
încâlceală de oameni, iscoade şi hornuri pe case...
(iscoada e cineva antrenat să rezolve cu pumnul
toate nimicurile,
în pauză vinde cai cu dinţii stricaţi.)

deseară e dezlegarea.
ce-o să se mai râdă când o s-o
refuz!











„violare” e scursura acestor târâtoare ore,
ce se lasă cu greu încondeiate
pe wall-ul nimicniciei.
sângele e alb-negru, să nu şocheze.

când te obişnuieşti să vezi, nu mai vezi.

dacă gândurile din ruptu-capului ar fi nuci,
aş putea deschide un aprozar.
visez la ce ar fi putut fi,
mă antrenez prin aer
pentru un joc pe care,
într-o lume perfectă,
aş putea să-l câştig.

nu ştiu pe ce mi-oi fi schimbat libertatea
şi când,
nimeni nu ştie să-mi spună.

am teama că nu voi primi măcar un scuipat
nici de la
Cel Răstignit.













sensul vieţii este
o nuntă fără mireasă.
poezia, credinţa ori melancolia 
     n-or să ne schimbe.
văd numai oameni pe care
trebuie să-i cumperi,
cel ce trădează ajunge bastonul orbilor.

cerul e, totuşi... senin!

ştiu, am dreptul să nu spun nimic.
o să plec din viaţa voastră,
trebuie să pun deoparte
câteva clipe alburii pentru orele negre.

lumea întreagă e cu 3 cuvinte
în urmă.














m-afund sub greutatea celor pe care
nu i-am respins,
devin tot mai mic,
nici nu mai simt dacă-i marţi.
când te laşi în voia sorţii,
înseamnă că vrei să mori,
iar eu, de moarte,
mă tem ca de ţuica de prună.

mâine voi da interviu pentru rolul de om
care-şi apără cu îndârjire pământul.
(care pământ, că stau la mansardă?)

sunt în luna a noua
de şomaj,
respect reguli nescrise,
dar...
unde e Dumnezeu,
de ce pleacă
mereu?








lumea e plină de oameni
ce se umplu de forţă din imperfecţiuni,
„urcă tot mai sus şi tot mai inutil.” *
nu mai poţi să ai încredere în
cei pe care-i iubeşti, nici în cei care scriu -
din cauza lor a ajuns
limpedele
zeamă de murături.
suntem împinşi la „nu avem de ales”.
putem doar să aplaudăm,
să lăsăm jocul să se desfăşoare,
să ne prefacem că-i bine.
dar ştim că unde o lacrimă a curs
multe şi multe se pot întâmpla.

ce faci deseară, nicolae?
mă sperie să ştiu că soarta e scrisă,
deoparte de oameni stau,
las legătura cu ei să se întrerupă singură.
          je vous… salut!

nu mai e mult, cuvintele mele,
până veţi fi
poemul meu.
--------------------------------------
*versul aparţine poetului Ştefan Dima






scormonesc în real, mă furişez să nu plac.
o mai fi cineva primprejur,
neascuns în propria minte?
dacă vrei să ajungi,
trebuie să fii periculos şi s-alergi. poezia-i
un culoar gri pe care umblă cu lupe
înnebuniţi de cuvinte.
pot zvâcnirea a le măsura,
rânjetul chiar.
le ştiu, fără să fi notat,
pledoaria finală. i-aş putea atinge cu degetul, i-aş
putea, cu o mână, îndepărta.

la orizont litere ştirbe mă strigă pe numele mic,
mă îmbie
spre braţe flămânde, spre un
pământ nerăscolit.

on y va,
nedumnezeule?
îţi voi sfâşia ne-simţirea
în dreptul minţii, cu regretul că nu vei suferi;
îţi voi mânca
inima,
ca pe un tubercul zemos şi
fosforescent!














nu fac parte din catastiful umblătorilor obişnuiţi -
am două picioare stângi, mă uit de aproape
când lucrurile par aşa cum par
şi eşuez de fiecare dată într-o altă mentalitate.
să araţi bine e nimic, dacă-ţi distrugi viaţa -
ce e mai bun rămâne la urmă.

am fost sunat azi noapte de Dumnezeu,
era îngrijorat ca n-am mers la El, ca la paris,
pentru orişice flecuşteţ.

dacă iei omului întunericul,
va ieşi din
ascunzătoare.












nu eşti un poem, nicolae, ci un excavator-
începi mereu lupte care nu trebuie câştigate,
râcâi în zadar şoriciul obrajilor împietriţi
de indiferenţă.
conştiinţa e ocupată
să se bată cap în cap cu
divinul.

îndreaptă-ţi cuvintele şi ia înapoi ce nu se citeşte,
nu vezi că te părăsesc toţi?
nimeni nu e dispus s-o reia de la luna de miere
cu tine.
fiecare ascunde câte ceva
şi adoră, în egală măsură, eşecul şi descurcăreţii.
există doar calea cea grea, iar,
deasupra,
infinite drumuri de imaginat.
aşteaptă să încolţească în tihnă gândul cel bun,
adu-i
pic de lumină şi apă,
lasă-l în adormire.
apoi... dă o petrecere
de sămânţă-nouă şi bună,
îngropată de mâinile
tale-n
ţărână!












viaţa nu e frumoasă ca-n cărţi, aşa cum
viitor nu e în munca la un stăpân.

nu e greu să-mi fii prieten, trebuie doar să
nu-mi furi sufletul, care simte şi simte
nimicurile despre care scriu poeţii.

tânjesc după unde nu se mai vrea
a se trage cu puşca-
m-am săturat să fiu băgăreţ şi să
nimeresc decât pământul!

lumea aceasta nu va fi un loc primitor,
aici,
dacă o mare tristeţe nu ai,
nimica n-ai!














vând
urmele-mi de mic desculţ
lăsate cândva pe zăpadă,
partea ceaţoasă din ochiu-mi,
firul albit timpuriu
şi smuls, între unghii, din tâmplă;
strigătul şi
tăcerea le vând -
cruci neputincioase-n răspântii -,
contul de user al „planetei Pământ”,
degetul care
“a treia cale” arată
şi tasta “delete”,
apăsată acum.

vând gândul că
va fi într-o zi după inima mea.

vreau să-mi iau două... cuie.

poate le oferă cineva cu-mprumut,
să-mi rămână bănuţi pentru mâini
întinse-n răspântii?














de când dreptatea îşi pierde substanţa
pe drum,  amân, clic după clic,   să ies în lume doar cu jumătate de ieri,
       să te bag în inimă şi să te scot.
mă cotrocenesc*
în faţa calculatorului,  savurez fricile, fugile, tăcerile,
mai ales netrăirile
părţii cinstite a civilizaţiei. lumea nu învaţă din greşeli (nu vrea să ştie), în zadar aud înţelepţii lucrurile care nu se spun, în zadar alungesc şi eu nişte brunuri mult departe de asfinţit, că mă şi mir - viaţa se duce toată la closet.
---------------------------------
* a cotroceni = verb, a ascunde













cumplită imposibilitate de a fi - de dimineaţă am aventuri emoţionale
cu un copac,   m-am lipit de el ca de ajutoru’ social!  (nevasta m-a rugat să scot verigheta,
dacă vreau, cumva, să-l îmbrăţişez.)  avem ceva în comun: amabilitatea de a da din cap,
privim -  fiecare în felul lui - acelaşi cer;
ca şi mine, zace  într-o fantă de lumină şi visează o poartă.  el are, în plus, nişte frunzuliţe pentru dorinţe  (apuci de un capăt şi tragi),
pe-ale mele n-ai de ce să le prinzi!
spre deosebire de femei,  cu cât e mai ger, copacii sunt mai dezbrăcaţi! nu, nu ne-am uitat la kamasutra,  am vrut să văd dacă are inima tot în stânga
şi  dacă e mai fericit fără Dumnezeu.  nu e cine ştie ce nici arbore să fii...












încă vieţuiesc pe pilotul automat al sărăciei  încercând să nu-mi doresc ce nu pot avea. 
până şi bunii pământului sunt o
cauză pierdută - tolerează şi
aleg în fiecare clipă de partea cui sunt.  arborii şi-au făcut obiceiul
de a-şi arăta mai întâi verdele.

să observăm, aşadar, şi să fim... inteligenţi,
ne-a rămas numai  jocul!

adevărul este că ne îndrăgostim şi, apoi,
ne prostim. şi e asa de greu să ucizi neomul
pe care-l iubeşti, aşa de greu... 















e o zi numai bună să faci dreptate
(scrie în palmă ce ai de făcut.)

m-am obişnuit să nu
mi se prăbuşească ideile
când trec prin strânsoarea maţului gol.
de iubire încă nu-mi pasă - o calc, o refuz.

oamenii visează ce sunt lăsaţi să viseze.
mulţi, prea mulţi au nevoie de o ţintă a urii.

nedreptatea are întotdeauna nevoie
de cineva s-o tolereze.
hercule poirot crede că faţa răului
rămâne mereu aceeaşi.

până-or să cadă pietre să îngroape
desculţ ce-a netrăit
călcând pe ape,
sunt singura scăpare pe care o aveţi.










privesc pe fereastră
ticăloşia străzii şi experimentez
eşecurile mici
(îmi permit acest sentiment…)
înţelepţii stau retraşi în minţile lor –
depărtătorii, se pricep aşa de bine
să ne lase singuri;
anchetatorii îşi întemeiază acuzaţiile
pe receptări (e porcia lor);
încă se vânează creiere;
ultimul născut are
un tătic care nu munceşte;
cine şovăie, pierde! foile de dafin ocrotesc,
dacă sunt puse în cizme
cu vârful înainte!;
la 22 clock e “soţia perfectă”;

atâtea şi atâtea chipuri prietenoase ce-ascund?
well… preferăm să-ntrebăm,
decât să ştim!

ninge, dar nu pentru oameni -
se apără de îngheţ rădăcinile plantelor.

amânăm pe deseară ce putem face
acum.







în închisori fără dungi
cei fără adăpost mor pe capete -
urmăriţi vulturii.
dar suntem mult mai mult decât părem!
dacă n-ar fi ger,
n-ar mai fi nevoie trupurile să acoperim.

toţi vor să privească - ce cuminţi privitori!

când cred că viaţa e într-un fel, este altfel.
ce-adună inima, scade mintea,
ia asupra ei tot.

          cineva vrea o schimbare,
poţi şi tu, de ce să n-o faci?
începe să spui ce nu se vrea auzi.

dacă te muşc, nu doare.

totdeauna se ajunge la El.
e aici, în detalii,
se lasă de un deget
atins.

ador cetăţile care-şi alungă hapsânii…








într-un film cineva vrea să-l aresteze pe Dumnezeu.
cine alege,-n acest timp, hoţ să fie
este, desigur, erou.

          nu mă interesează aur, nici whisky,
          iar voi nu-mi sunteţi de ajuns.
          nu mai e mult până voi deveni servitor.
         (care ai pus sare în visul cel de băut?)

fără o cauză suntem aproape nimic.
mereu, în preajmă, e suferinţa.
m-am săturat să înmoi sfeştocul
şi să dau cu apă bolborosită,
ea va muşca
până după al lumii sfârşit.
eşti puternic doar cât trupul îţi ţine,
neîmpotrivirea nu aplanează nimic-
dă-i mai multă funie
şi-o să te perpelească pe rug.

suferinţa stă la hotel băsescu,
fost iliescu,
fost ceauşescu,
fost ponţiu pilat -
citeşte poezia “lacrima” şi… îi place!













   e o zi bună să faci cruci de frumuseţe.

Chiar acum trebuie încercată starea
de fericire, cine-i atins,
rămâne atins!

las inima-nfrântă să-şi ia ce-i trebuie
şi nu mă ia naiba!

plecat cu crengi uscate
dinspre viaţa voastră,
închipui rugăciune de zăpadă,
să am pe limba lui august ce topi.

caut cu privirea pe oricine seamănă a
Iisus.














colbură pe cer sunt ridicat împotrivă
  faţă în faţă cu ce aş vrea să se-ntâmple.
lumea o văd cu capul în jos.
   nu mai e timp de gândit, dar sunt vise.
nelegat de oameni, plutesc,
ţin la piept un singur detaliu,
o lumină nu e, dar este totul ce am.
milioane de ochi dau atenţie lucrurilor care
cu glas tare apariţia-şi fac.
un mascul aşteaptă o şansă,
puterea trece de la un tiran la altul mai rău.
visează toţi să aibă cel puţin un servitor,
nimeni nu e biciuit pentru obrăznicie,
ba, cartuş imaginar în inimă îmi trimit.
şi vărs câteva lacrimi în ploaie, amănunţit.
nu-mi doresc lucruri, caut trăirea,
în mlaştini se află mult aur şi frumuseţi.
cei care în urmă rămân devin trişti.
cine trage în cer, singur se-mpuşcă.
cine sunt eu pentru oameni? întreabă Iisus.
s-a demonstrat ştiinţific: “lunga” nici că există!
aşadar, dacă dispar, nu se va şti,
chiar dacă soarele mâine, în zori, îl voi răsări





Libertate erectă.
Dumnezeu îmi face cu ochiul.
Mereu am în buzunar o sticlă de Borsec
– apă plată, plină ochi cu vodcă.
Stai liniştit, Doamne! (Imi vine să-l muşc de gât. Se îmbată teribil câteodată.
Are atâtea şi atâtea pe cap. Si, în acele momente, o abureşte cu una,
cu alta) Un om fără Dumnezeu e zero.
Inţelegi? Zero!
Eu beau cu El de ani şi ani. Mă-sa lui Jesus cred că plânge de mila mea.
Maria adică. Uneori viaţa mă desparte de mine.

                     *
Noaptea e zi şi zi şi zi după zi.
Mâine are o zi grea - se odihneşte.
Poate că trebuie să credem. Sau poate că nu.
Lumea-i împărţită în două: o parte femei
şi cealaltă tot femei.
Mă gândesc că, dacă o mângâi,
s-ar putea să geamă -
Zăresc moartea plutind ca o frunză.
Are viaţă.
O trimit la dracu şi mă-nvăţ cu sfârşitul.
Acum Dumnezeu doarme,
altfel L-aş fi invitat la o vodcă.
Pe care s-o plătească El, fireşte.
------------------------------
*versificare prin alaturarea unor franturi
dintr-o proza; autor Ecsintescu Virtual.



                                              
                                    

                                                                                                                                                            
în oraşul corupt respiră care cum apucă.
la ora sex de seară parteneri afurisiţi
negociază gradele de umilire,
neîndestulaţii fac planuri,
iar cei cu dinţii căzuţi -
socoteli fără noimă.

oamenii cinstiţi au devenit o specie ciudată.

totul în jur pare mai inteligent decât mine,
şi o nălucă are palavra mai bună.
cineva sigilează discret trecătorile,
a rupt treptele suitorului înspre Dagda.*

mai am încă putere în mâini
să ţintesc un viitor fără mine.
chiui aproape înfrânt
          câteva silabe şuie
în libertatea ce o văd
şi nu e.
-----------------------------------------------------------
* Dagda era Zeul Dreptăţii la celţi, cu 200 de ani î.Hr.





  

            dimineaţă fără şanse, 
     plină de alergătură.
sufăr fără să-mi doresc moartea.
mi-am luat gândul de la o
         simplă lume perfectă, 
chiar imaginară fiind.
hibernez încet pe un radar ce ofera şansă mulţimii.
somn uşor, ne/bunii mei!
câte puţin pierd din
înţelepciunea voastră ombilicală, deja am uitat
cum să mă strecor în sufletul fiinţelor vii,
până nevinovate devin şi ţâşnesc sclipitor
pe orbita visului cosmic.
vremea marilor degenerări s-a instalat în
casa cu perspective la dealul mitropoliei
şi ministerul de finanţe, unde se află,
legaţi la gură, doi saci comuni.
intuiţia binelui îşi ia zilnic liberă zi,
vocabula numita „viaţă” devine
o zarvură lipsită de farmec minuscul.
în cimitire totuşi se decretează
că am fost buni
apoi se varsă nişte pahare cu vin
cu gândul la următoarea şi următoarea mişcare.












  
    nu ştiu de ce tot visez un magazin
    cu o firmă mare, albastră:
       “CIORBĂ GRATIS PENTRU SĂRACI”.
       tot ce vreau acum
       este să ieşim din februarie.
      
       nu contează ce am pierdut.
      
       conştiinţa-mi e încă funie
       aruncată peste un căprior.
       ziua se stinge treptat, să reînvie altfel.
       pe gardul vecinului cineva a scrijelit:
      “aici locuieşte un nenorocit”.
       un prost e de nici un folos.
       nu este importantă lupta,
       ci gândurile despre ea.
      
       cine mă caută, mă va găsi.














nu ştie nimeni dacă se mai pleacă
sau dacă se vine-
realul pare înzăpezit definitiv
la crucea comisoaei.
trecatori printre tot felul de buchii
visăm la cruciuliţe de aur,
în timp ce viaţa oferă doar rolul greşit de 
majoritar neîmpotrivitor
cu hrană împuţinată.
crepuscul vagant, uite, se-ngaimă, brusc,
ocrul foamei îşi aruncă linţoliul
peste munţii carpaţi.
am ştiut că o să crezi. dacă ai venit
să tac,
acuză-mă de ceva.

sunt cântecul sârmei ghimpate
arcuite adânc şi graţios pe sub tâmple
şi dau roată, în somn,
particulei lui Dumnezeu. 
îmi amintesc gestul îndepărtării,   
mă lupt cu impulsul de-a zdruncina
imperfectul.

nu, nu sunt altfel,
loveşte-mă şi vei vedea
cum lacrima din ochiul triunghiular
va cădea.







alegerea mea e cât să trăiesc înc-o zi şi o noapte,
şi alea tăiate în două, în trei sau în cinci.
cu visele degeaba mă împotrivesc,
în fiecare zi ajung în nelegănătură de braţe,
o linie-limită strâns mă reţine, ca o sârmă ghimpată.
aşa e când nu ai o Tătică.
un kilogram de calmante-am luat
făcându-mi griji pentru cei care trăiesc,
ordonându-mi să fiu fericit.
ţin în mâini leac şi otravă
şi târâi o viaţă pe care n-o poţi trăi decât dacă bei,
dar... aleg, încontinuu aleg,
inima face dâg, dâg,
în cap fitile înfăşurate pe gânduri nu mai încap.

răii îmbătrânesc frumos în libertate-
jumatate din rai e neam cu jumătatea cealaltă!

iubirea-i o văgăună de discordie, a devenit absurd
să vorbeşti despre ea când ea nu există.
la căderea serii păsări fregara încep să zboare în cerc,
Maria lăcrimează-n icoană ştiind că Iisus va fi părăsit.

dac-aş putea lumea aceasta să o întorc,
aş întoarce-o.









chircit la subţioara unui aer altfel -
trăiesc fără gard
şi întârzii milioane de ani la o cină.
incapabile de a nu simţi,
bucăţi din mine rătăcesc plătind vămi şi suferă,
chiar dacă drumul şi izvoarele ştiu.

ideea simplă e să mergi pe urmele unui cap
încoronat cu mulţi spini.
să fi ajuns mult prea-nainte, de rămân neales
de cei legaţi strâns la-nţeles?
nici un câine văd că nu trece pe-aici,
preferă, în faţa măcelăriei, să moară flămânzi.

ştiu, privitul pe geam nu ajută,
fuga o alegere nu–i.
ştiu, zidul acela aşteaptă.












chimia dintre seminţele firii nu lasă loc perfecţiunii,
aşa că am lăsat coarda ruptă a zădărniciei
unui calculator rablagit.
  ar trebui să mă biciuiesc în public
că n-am plecat mai devreme!
caut ieşirea din rând
şi fug înspre unde minciunile nu se spun.
într-un vis.
las goală scena realităţii,
fac lumii acest deserviciu.

oricum, în zilele după Iisus,
vieţile sunt distruse cu mult înainte de-a apărea eu;
poate fiindcă între vietăţi nu există
o înţelepciune,
lumea-i urâtă de tot, e pe dos.
întunecimea sa hălăduieşte prin mahala,
face să se rătăcească oamenii.

cu mâinile în buzunare
mi-am pierdut spiritualitatea.
fluier.












Dumnezeu se uită la veveve cu eve goale,
   mă fac că nu-L observ -
     e aniversarea noastră: 53 de pagini,
     3 rânduri şterse şi un punct ochit de
când L-am îmbrăţişat ultima oară.
îngerirea e de nici un folos, e ca himenul -
nu se mai poate reface, odată ce l-ai sfâşiat. 

astăzi am fost după indicii aldine,
imaginar vânător prin ţinutul toracic.
dar am îndesat-o degeaba,
până la urmă nu ai decât ce crezi că ai.
(mereu mai vrem încă puţin!)
când am mai mult decât pot să mănânc
atacat sunt de albi demoni.
“eu pot fi mai rău decât voi!”,
încă aş putea să şoptesc,
dar mai bine-i primul să mori.
înainte ca sufletul stârvul să-mi părăsească,
literele transparente, aldine,
fi-vor atinse.










   nu ştiu să zbor,
   mă veţi vedea, aşadar, căzând în uitare.
  de-abia pot să imaginez
nişte conciliabule în reflectoriu
ştiind că primejduiesc
apropiaţii şi apropiaţii apropiaţilor.
există o mulţime de motive să rămâi viu,
doar unul să devii cuvântător indezirabil.

un creator adevărat începe cu nesupunerea.

a fi El e ca şi cum ai opri această ninsoare
dinlăuntrul fereastrei pe care
degetul meu înfierbântat primu-a aflat-o.
lucrurilor nici că le pasă.

în oraş, oameni, cu faţa la perete întorşi,
aşteaptă, carceral, să fie răniţi.
melci bulbucaţi plimbă râca 
şi o furişează prin crăpături,
prin fii nebineveniţi.
nimicul ocupă locul inimii,-ncet,
iar realitatea impudică, somnambulă,
devine şeet.









e mult de când n-am ieşit la arătare,
să deranjez.
am abuzat
sorbind însetat absolutul -
idee care seamănă mult cu Iisus-,
cu sâmburi cu tot L-am înghiţit.

e o minciună că există oameni frumoşi pe planetă,
cu care să ucizi nu să vezi cum se moare!
şi doar stabilisem bine linia vieţii,
uite, şi-acuma merg drept,
de ce-oi fi ajuns să n-am de la ei nici o
palpitură pe clipoard?
eram aşa pregătit să pierd
jocul „binele este răul”,
m-am lăsat jugulat,
să câştig
o singură dat’,
sămânţa drăcească visând s-o strivesc
în gingii
până face “pâc!”
oricât s-ar
împotrivi!










   totuşi scriu,
  nu ştiu cum să fac să nu pun de la mine.
sunt într-o stare completă de negare,
  în plină ea,
          cu gândul subţiat de zboruri fără rost. 
adaos de cenuşă, alunec înspre mâine
înfrânt de nişte pietre
umplute cu al meu chip şi-asemănarea,
ajunse,
intimidator,
dintr-alt adânc al firii.

grija lumească m-a arestat din spirit
(la început e-o-ntărâtare chimică ce place)
şi m-a trimis durut-colindător în eparhia foamei.

ce zgomot poate face o frunză în cădere ?
de ce nu plec,
să nu-mi pese de Tine ?




                         






                         cât adevăr e destul adevăr?

marginea de lume seamănă cu patul -
   acolo-şi au cuibul cele mai frumoase închipuiri.
    roşul pierdut al obrajilor şi-agaţă treacătul
            de moartea cea bună,
precum cârceii viţei de vie de bălării sau de sârmă.
            omuleţi vieţuiesc cu sărăcia pusă în cârcă,
            îi trag după ei criminali în serie, cu asasâna.

            nu pot decât să supraînţeleg
            şi să migrez, dezamăgit de necântecul poporului meu,
            spre liniştea văzduhă -
            viitor, unde-o vâlvoare a împrospătat aerul tot.

            nu uit să arunc sare în urmă.




      de-aici încolo e numai ceai de iububa -
hinghereala neiubitorilor de saraci.
        se aud gemete (cineva e în viaţă!), nu
      ştie că va
             cădea şi nu-i nimeni să-l strige pe nume,
             să-l prindă. pe cel viclean nu-l interesează
             unde merge.  dar Sfârşirea nu-i mama, trece
             pe roşu, să vedem cine pierde până la orizontul
             acestei poteci. nu mă feresc să las urme-
             priviţi, acestea-s amintirile genunchilor mei.

            îmi doream prea mult să văd
            şi-am stricat, păsărilor negre, rotirea.
            m-aş face om să miros câteva flori, dar s-a
            mişcat creierul lumii - ar trebui sa felicit că
            nu s-a înţeles chiar nimic?- după ce adevărul
            ne-a despărţit, n-am mai luptat să pot fi
            tot ce puteam fi, am rămas păsătorul de
            suflet care vede altfel. şi
            nu ştiu ce-o să facă degetul ăsta, care-i
            pregătit să apese pe un  trăgaci –
            un sentiment străin mi s-a furişat sub plapumă.

            ura neîmpărtăşită-i tot ură, chiar dacă
            vinul ia tristeţea cu mâna.
            sunt pe cont propriu, marea de corali se vede din
            spaţiu, decembrie de românia contează
            pe mine.




Niciun comentariu: