Drumul vieţii (scris de Raza de soare, luat de pe internet)

Pentru a ajunge undeva putem folosi avionul, maşina, bicicleta sau, în lipsa acestora, putem merge pe jos, în funcţie de nevoi şi de posibilităţi. De asemenea, în funcţie de posibilităţi, unii pot alerga, alţii pot merge foarte repede, mai încet sau deloc fiind imobilizaţi la pat. În toate cazurile însă sunt implicate posibilităţile!
Viaţa este un drum de la naştere până la trecerea în nefiinţă.
O parte a educaţiei pentru viaţă se face în şcoală, considerată a fi cea mai în măsură să se ocupe de ea, cu oameni (aparent) pregătiţi pentru a educa. De aceea şcoala ar trebui să ne înveţe cum şi cu ce mijloace să mergem pe drumul vieţii în funcţie de posibilităţile noastre. Doar în mod cu totul întâmplător şcoala ţine seama de posibilităţile celor pe care îi îndrumă.
Chiar de la primii paşi, din şcoala primară, copiii sunt stimulaţi să concureze între ei deşi cel mai adesea sunt apreciaţi după posibilităţile părinţilor, nu după cele proprii. Sunt comparaţi între ei după criterii care, oricât ne-am dori, nu sunt ale competenţei. De aceea, oricâtă înzestrare ar avea un copil, lipsa vitezei de reacţie sau o reacţie prea lentă, lipsurile materiale ale părinţilor, un fizic care nu iese în evidenţă etc. pot transforma un copil dotat într-un copil cu probleme. Reacţia celor din jur este pe măsura educaţiei primite care, doar în mod cu totul excepţional, o poate depăşi pe cea a educatorilor.
Am trecut şi eu, cu copiii mei, prin învăţamântul românesc. Am întâlnit-o pe doamna învăţătoare Avramescu care se ocupa în aşa fel de copii în clasă, încât nici nu ştiai că ai copil la şcoală. Dar am întâlnit-o şi pe d-na Petcu care mi-a trimis pentru vacanţa de iarnă a lui Mihăiţă un cearşaf de sarcini pe care trebuia să le îndeplinesc cu copilul meu de clasa a doua în vacanţă. Să fii dascăl şi să nu ştii că un copil are nevoie de joacă, de vacanţă, este absolut penibil!
Şcoala elimină la copii sensibilitatea, spiritul de într-ajutorare, le sădeşte sentimen- tul de vinovăţie pentru greşeli care nu le aparţin: lipsa banilor, a hainelor, faptul că unii trebuie să lucreze acasă, părinţi care nu au timp pentru ei, părinţii beţivi etc.
Am lucrat la un liceu, acum foarte căutat, la care cam prin 1975 se intra la clasa a IX-a cu medie ponderată adică la nota 1,.. a lucrării se adăugau 4-5 puncte pentru ca nota să treacă de 5 şi copii să fie admişi. Cât păreau de slabi, în cei 30 de ani cât am lucrat acolo n-am întâlnit UN tâmpit! Am întâlnit însă mulţi, mult prea mulţi copii care credeau că nu e nimic de capul lor pentru că asta li se spunea mereu. Au fost uneori clase de un asemenea nivel încât, pentru a-i învăţa totuşi ceva, dictam o propoziţie din lecţie şi o repetam apoi cu fiecare dintre elevi. Apoi a doua propoziţie, şi tot aşa! Şi asta pentru că am trăit cu credinţa că din fiecare oră la care vine, un copil trebuie să plece măcar cu ceva: o idee, o deprindere! Asta cred că ar trebui să urmărească fiecare dascăl, să adauge în fiecare oră câte ceva în plus fiecărui copil.
Într-un concurs, toţi concurenţii pleacă din acelaşi loc şi au aceeaşi ţintă finală. În şcoală fiecare vine cu un bagaj propriu, diferit de al celorlalţi, având o finalitate proprie, diferită de a celorlalţi. Cred că este o prostie să se încurajeze concurenţa între persoane cu starturi şi finişuri diferite, pentru că astfel de concursuri nu relevă nimic.
Evoluţia unei naţii nu depinde atât de ansamblu cât de fiecare individ în parte. Avionul n-a fost inventat de poporul român ci de Traian Vuia; cu el n-a zburat poporul român, ci Aurel Vlaicu; primul avion invizibil din lume l-a inventat fizicianul Vasile Dumitrescu; avionul cu reacţie l-a descoperit Henri Coandă etc. La al 34-lea Salon Internaţional al Invenţiilor, Tehnicilor şi Produselor Noi de la Geneva din 2006, 39 dintre cele 73 de brevete erau ale unor români şi au fost răsplătiţi cu 40 de premii: 23 de medalii de aur (dintre care 6 cu menţiune), 15 de argint şi două de bronz. Realizările lor sunt treptele pe care urcă recunoaşterea calităţilor românilor atât în ochii proprii cât şi în conştiinţa celorlalţi! Asta nu pricep guvernanţii români care cred că ei reprezintă pietrele de hotar! Nu-i ştia nimeni dacă asemenea valori n-ar exista! Iar noi nu suntem urmaşii Romei, ci urmaşii lui Decebal, ai lui Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Traian Vuia, Aurel Vlaicu dar avem atât de puţin respect pentru rădăcinile noastre, încât lăsăm pe oricine să facă orice din tradiţiile şi istoria noastră. Pentru parţială edificare, tastaţi pe orice browser Mircea Dogaru.
Se stie că rezistenţa unui lanţ e dată de veriga cea mai slabă. Deci şi evoluţia unui popor se bazează pe întărirea verigilor slabe, nu pe slăbirea celor puternice sau pe înlăturarea lor aşa cum se întâmplă la noi. Pentru fiecare elev sau student evoluţie ar trebui să însemne ce primeşte el în plus faţă de ce are, nu faţă de aceia care au plecat cu un bagaj mai serios la drum. Dacă un copil venit de la ţară se va compara sau va fi comparat cu un olimpic la care au lucrat profesorii multă vreme, nu are mari şanse de afirmare. Acel copil cu greu va răzbate, pentru că mereu se vor face comparaţii în defavoarea lui care îl vor descuraja. Şi chiar dacă va răzbate, nu prea va fi luat în seamă pentru că funcţionează perfect aroganţa suficienţilor, a nulităţilor cu potenţial financiar, a mahalalei amplificate la maxim. Goana după note, uneori nemeritate, a ajuns la cote alarmante. Organizarea admiterilor în etapele superioare de studiu încurajează superficialitatea, ideea că orice poate fi cumpărat cu bani, idee demonstrată prin „modelele” care sunt puse acum sub ochii noştri. Iar părinţii nu au suficientă tărie şi ştiinţă pentru a nu se lăsa cuprinşi de isteria generală.
Şansa noastră extraordinară stă însă tot în copii, în acea masă mare de neglijaţi care vor trebui să se educe singuri din mers, care nu sunt ajutaţi în nici un fel să evolueze, dar pe care viaţa îi obligă să-şi facă un loc pe lume, să trăiască. Ei vor fi obligaţi să restabilească valorile şi am convingerea că o vor face. Chiar dacă va fi cu oarecare stângăcie, dar o vor face. Până acum, toate generaţiile româneşti au fost „de sacrificiu”, fiecare sperând ca viaţa copiilor lor să fie mai bună! Păcat că nu încercăm să uşurăm drumul urmaşilor noştri prin repere clare şi precise. Ce e însă la îndemâna oricui este să judece cu mintea proprie ce se întâmplă şi, în măsura în care poate, să deschidă şi ochii altora. Adică să încercăm să contracarăm agresiunile snobilor şi ale personulităţilor, ale nonvalorilor în plină ascensiune!