ADAUGIRI de septembrie

DOMINANTA (Nicolae Tudor, fragmente)

“Azi am o dominantă pe scoarţă, poate nu mă voi implica aşa tare, să-mi stea şi mie bine. Numai că trebuie să mă liniştesc urgent, adica să inspir câteva clipiri, adânc, şi să scot resturile de gânduri pe fereastră. Să-mi zic: “Nu e nimic, nu mai e nimeni…” şi să respir fără cuvinte. Am nevoie de asta, altfel cad. Dar n-am starea necesară. Dacă m-ar lua cineva de mână ori m-ar închina mama…
Înţeleg că sunt nimic şi-n acelaşi timp Totul. Iar Totul ăsta mi se pare ceva extrem de simplu de care te desparte doar o nuanţă. Nu ştiu dacă-i îndumnezeire, sigur e tăcerea unui alt-fel de-a fi, ca o întindere de silabă. E ceva care îţi scapă printre degete dacă vrei să-l prinzi, dar ţi se aşează în palmă când îl goneşti.
Azi am o dominantă. Mi se trage de când vorbesc cu nişte oameni şi mă simt prost cât de inteligent şi pur spune că este fiecare. Perfecţiunea întruchipată. Unii au studiat cartea aia groasă, paginile alea cu 100 de cuvinte fistichii, şi aruncă din ele în tine de nici nu ştii ce te-a lovit. Iar eu, (scuzaţi: dominanta) vrea pe demonstratelea, chiar acu vrea să mă trimită în stradă, oriunde, şi să fac o provocare: să strig, să fac o groapă în mijlocu’ drumului ori să mă dezbrac în pielea goală. Este sigură ca… “perfecţiunea” se va ascunde după o perdea şi va privi speriată cum viaţa se scurge mizerabilă în jurul său, cum o pătează şi o face complice prin neimplicare. Stiu/ştie precis că voi fi înconjurat doar de obiecte neînsufleţite.” (…)

“Ups, Dominanta! “Iţi cere omu’ şi, de ruşine,-i dai, nu? Mă, da’ io-i dau lu’ tata de câte ori vrei tu? Îi dau şi io când se dă. Te-am rugat să-mi cumperi un bec de la colţ, tot te duceai. Şi te-am omenit. Dar ai mai vrut o juma de pahar că mai aveai apă. Şi pe urmă mi-ai cerut apă că mai aveai vodcă. Si pe urma vodcă pentru că mai aveai apă... Să te văd că faci băşici la gură şi nu-ţi mai dau un strop. Poţi să zici “bodaproste” pân ţi s-o usca gura. Mai degrabă îi dau unui câine… Ce uşor au ajuns să trăiască unii, zic “bodaproste” şi gata. Trântori în grădina bisericii, Excrocii sufletelor ce sunteţi! Mă-ncolăciţi cu vorba şi v-aţi abonat la trăistioara mea… Îi dau trupului un ness cu trei linguri de suc, chiar dacă ştiu că-mi face rău. Pe urmă-l lungesc cu apă, aşa cum fac cu toate. Trebuie să rezist în nenorocita asta de viaţă, să rezist până deseara amărăciunilor care lovesc ca un val ţărmul. Mai am un bob zăbavă şi-o să mă tot duuc… Ce mai contează că va fi prânz, seară, ori atunci când mă va lăsa o clipă din mâini să–şi tragă sufletu’ şi bietu’ Tata. Omul nu trebuie stors de tot, nu trebuie împins spre vlăguire… Jalemare trăieşte fără Dumnezeu, dar în numele Lui. Traieşte de-o veşnicie în pătraţica nimicului absolut devenind tot mai irecuperabil. Ce mă enervează jigodiile care seamăna cu omul! Dacă n-ar semăna le-aş da numa’ picioare-n burtă. Că nevastă-mea a cumpărat doar două buline şi-i mai trebuia încă unul. Dar nu şi-a permis, şi nu-i stă-n caracter să-i ceară farmacistului o juma de bulin să-i fie lu’…tac-su! Şi geme noapte de noapte. Ştie el de câte ori geme ea?”
Respir… ah, în sfârşit, respir…”

ALCATUIRI (Nicolae Tudor) Fragment

“Sistemul care mă guvernează este un rai rupt de popor. Lupta se dă să intri înăuntru, să urci acolo, dar nu pentru a-l determina cu valoarea ta să funcţioneze mai bine, ci pentru a obţine ceva personal. Si-am vrut să ies din acest tunel pe care l-am numit Maţ. Maţ grotesc îndesat cu tot felul de lucruri care produc spaimă şi scârbă de a mărşălui spre Absolut. Iniţial am crezut că naşterea fiecăruia este un început de drum, firesc, pe care, dacă mergi liniştit, pregătindu-te şi muncind încontinuu, poţi ajunge. Iar dacă ai obosit poţi lenevi în voie unde eşti. Ai doar o viaţă de străbatut, ceea ce înseamnă ani cu multe zile, ai un infinit de sclipiri în faţă, şi nu te zoreşte nimeni. Fiindcă drumul acesta este al tău, şi nu trebuie să dai socoteală, ai doar o responsabilitate nescrisă să mergi până la capăt unde, probabil, eşti invitat să explici de ce ai ajuns doar atât! Am realizat repede că nu pot să ajung decât dacă dau mâna cu răul. Iar eu m-am ambiţionat, poate copilăreşte, să nu fac niciodată aşa ceva. Chiar am simţit cum, în interiorul meu, refuzul de a face compromisuri a devenit un organ vital. Paralel cu părerea de rău că am fost trimis într-o astfel de alcătuire. Am încercat să salvez lumea aceasta, dar cei nedreptăţiti grav n-au încredere în nimeni. Preferă să scape, să se salveze într-o luptă solitară, vânzându-se ieftin de cele mai multe ori pentru câteva clipe mai acătarii. Plus că nu au încredere nici în ei. Mulţi, când au fost împinşi cu forţa-n liniile fronturilor, se dădeau loviţi după câţiva paşi. Si nu pot fi strânşi la un loc, din conştiinţă, pentru a se înrola într-o bătălie mai periculoasă decât glonţul. Fiindcă pot să refuze un front, o fac instinctiv. In timp ce eu sunt nevoit să nu mai văd Departele, de când a început să mă doară foarte tare Aproapele. Mă risipesc zilnic între Centrul meu şi Durere. Nefiind chip cu ceilalţi, mi-a rămas doar bariera cinstei absolute. Altfel cum aş putea da ochii cu Dumnezeu? Am ramas copac în voia vânturilor. Aş fi putut să mă ridic deasupra şi nu pentru a stăpâni. Dar am refuzat din start să calc în picioare moralitatea. Voiam doar prin pasiune, efort şi sacrificiu. Si numai dacă simţeam că cei care mă înconjurau mă apreciau pentru cât de sus ajungeam. Stiu că pot să duc suferinta câtă alţii nu pot - semenii mei, cei mai mulţi, se lasă loviţi de suferinţă, nu se înhamă niciodată la ea. Voiam chiar iubire pentru reuşita fiintei umane, nefiind important dacă eu sau oricare dintre porniţii pe începutul drumului ajung s-o obţină. Am visat chiar cum împărţeam bucuria cu oamenii buni, cum coboram cu lumina în pumni şi o abandonam definitiv pe masa acestora. Mi-e teamă însă că omului îi lipseşte un organ vital. Al binelui. Care să dea semne când aparţinătorul alege calea mizeră a devenirii. Să-l doară un timp, să-l doară până înţelege şi se corectează. Iar dacă nu vrea şi nu vrea, să-l transforme în stană de piatră. Civilizaţie nu înseamnă să pui alarme, grilaje şi gardieni la porţi, bâte şi furcoaie după uşi, ţinând slobozi câinii şi asmuţindu-i! In timp ce inventăm ascunzători şi incuietori sofisticate, ori făcând infarct când ţi-ai dat seama că nu ai zăvorât uşa de la intrare! Casele ar trebui să ne apere de intemperii şi de alte animale, nu de semeni. Dar sărăcia a împins ura la extrem de când nu se poate supravieţui dacă nu jecmaneşti pe cineva!”

JOCUL EFEMERITATII (Nicolae Tudor) Fragment

"Marin Ifrim este "un extremist de centru" - vorba lui Cosasu-, un "singur, obosit de deriva lumii".
Starea sa generala e una de fiinta ratacitoare, vesnic in cautarea nimicului. Pasind zilnic sub palida lumina rasfirata din mugurele propriei sale lumanari, si-a cautat semenii in fireasca intentie de a-i readuce in zona in care spera sa se poata privi in ochi fara sa orbeasca vreunul de dorul... luminii. "Ma sufoc in derizoru, marturiseste, in lucruri care nu folosesc la nimic. Sunt pedepsit pentru cautarea a ceva nedefinit, pentru o curiozitate venind sau ducandu-se in alta lume, in altceva, altundeva, naiba stie unde."

Se pare ca viata e o formalitate, oricata incarcatura inedita ar avea in ea. Pana si logica omeneasca este limitata, plina de contradictii si scapari. In ciuda ordinii aparente a lumii, a programarii acesteia de catre ea insasi, omenirea a trait intotdeauna, in genere, haotic si fara substanta.
Scriitorul Marin Ifrim isi incepe ziua cu pixul pe hartie si o termina cu degetele in semnul crucii. Daca scrie dimineata cinci randuri, porneste in lume cu gandul ca e ocrotit. Jocul de a trai printre oameni este cea mai grea ocupatie posibila, mai ales ca absolut tot ce facem e parte a unui joc faramitat in alte mii de jocuri. Marin intra zilnic in "rahatul social" si vede cum cartesc mutrele colegilor, cum injura, scuipa, fac alergie la orice. Si asta fiindca traim in mocirla unei tari in care nimic nu functioneaza normal. Cu oameni puturosi din nastere care se tin de murdarii tot timpul ( au un fler deosebit de a adulmeca locul in care trebuie sa faca o marsavie), unde oricine face ceva bun este huiduit ca unul care a facut o fapta rusinoasa.
Dupa propriile scrise, el este cel care a pierdut cel mai mult acceptand falsa "viata literara". Spune cu nu exista nicaieri ticalosie mai multa ca in lumea literara, ca producatorii de frumos, unii dintre ei, sunt tare urati la suflet si la caracter.
Asa ca se straduieste zilnic sa-si fereasca pantofii sa nu se murdareasca de cleiul puturos si putred pana "pleaca naibii dintre ei". Intimitatea individuala devenind altfel o stare mai putin viciata a fiintei."

MOS ULA –fragment- (Nicolae Tudor)

"Cum s-a ajuns în ţara asta! L-am întrebat pe unu cât e ceasu’ şi mi-a zis că, dacă vreau să ştiu, să-mi cumpăr. Ce, el şi-a luat ceas să-mi spună mie? Ieri merg pân la Piaţa Mare cu autobuzu' şi mă trezesc cu alţi pantaloni pe mine. “Biletul?” “Pensionar.” ” Să vedem…!” “Stiţi…” Lângă mine un om îmbrăcat a şantier se oferi să mi-l cumpere… “Nu-i nevoie, înţelege cucoana, da’ să nu mai uitaţi cuponu’!” Cetăţeanu’ coboară şi-mi dă biletu’ lui să am, dacă mai mă controlează cineva, să evit tărăboiu'. Stăteam io aşa cu biletu-n mână şi-o văd cum se uită lung la el. “Dacă îl vreţi…” îi zic… Hop, staţia. Hâţ, mi-l smulge dintre degete şi-mi strigă: “Să nu se mai întâmple!” Eh, ‘tu-i mama mă-sii de viaţă! Da-mbătrânim şi ne ducem... uşurel.... Nu duc jindu’ morţii că-s mai cal decât calu’!"