DRUMURILE DIN VISE (Dumitru Negoita)

Aş vrea să ating vieţile oamenilor
De sus
In plutuirea mea prin ani,
Ca mâna tămăduitoare a Mântuitorului
Asemenea unui vânt

Incerc să-mi lipesc sufletul de cineva. Simt umbra tristă de pe chipurile unor oameni, pare că-i tot mai aproape de mine. Simt în gât o salivă cu gust de cucută. Si asez lucrurile şiruri-şiruri, precum pleacă cocorii. Dornic de ce voiam să înţeleg mă rotesc, mă scald în viaţa lucrurilor.
De departe vine o femeie. Să fie ea? “De fapt cine eşti?” Răspund de parcă aş aştepta întrebarea: “Sunt un drumeţ paşnic…” Ochii ei au cercuri cafenii în jurul irişilor şi-mi par insuportabil de frumoşi. Nimic nu poate fi mai pasionant decât ceea ce oferi inimii. Devin neîmblânzit cu mine.
Mi-am dat şi nu mi-am dat seama că nimic nu se întâmplă. Acest timp nu ne prieşte, dar trebuie să trăim. Fiecare cu ale lui. Un gând se ţine ca zaua după celelalte. Am să încerc o punte fie ea căt de…
Merg cu iluzia că pot trăi… Mă miră şi pe mine. Trăiesc cuvinte aproape ciudate şi-ncerc să ies din tulburarea asta. Nu credeam că-mi pot hrăni sângele cu pere mălăieţe. Da… nu numai la noi sunt mai multe frunze decât flori! Ce fac ăstia de-acum făceau şi cei din trecut… A trecut democraţia pe lângă unii ca banii pe lângă săraci. Plasaţi pe-o arătură s-au dus în jos, dincolo de toate… S-au făcut că se uită la Dumnezeu ca raţa când bea apă. Şi ne mai mirăm cine a făcut atâţia nostalgici…
Nu ne mai stă-n putinţă decât un gând la Cel de Sus. Unii şi-au luat lumea-n cap. Alţii, la o vârstă târzie, cei care văd multe, dar trăiesc puţine, ce-au de făcut, sa le crape capul de vise? Ni se îndepărtează dorinţa de a vieţui, pierdem iubirea şi speranţa de a putea supravieţui cândva mai bine. De ce se poartă nepăsător şi batjocoritori faţă de duzina creativă? Ei… Escu, rănduri, rânduri… Pleacă nesătuii, vin flămânzii! Gargorişti peste măsura, mulţi dintre ei au vechi state de pierde–vară. De huidume şi alienaţi nu ducem lipsă. Se strecoară printre noi cu dorinţa diabolică de a ne ademeni. Ne cred de un ban şi două ouă. Cu ei ajungem în întuneric. Ce fel de orânduială poate fi aceasta cu atâţia şi atâţia nemulţumiţi? Cine mai poate da viaţa înapoi în drumurile dintre vise mai poate să-şi amintească ce am pierdut.
Răul nu poate fi comparat cu o zburătoare ce poate fi strivită dintr-o dată. Dar… un cui strâmb trebuie aruncat?
Eu, cu jumatăţile de nopţi nedormite, încerc să mă scald în lumină cu tot ce fac. Să pot sta la masă cu Adevărul. Va vedea, oare, Dumnezeu plânsul nevinovaţilor?
Pe neîntrebate am ajuns la ce ceea ce doream să ştiu. Mi-am dat seama că-n drumurile noastre totul seamănă a nimicuri...
“Te îneci în vise…” Fiecare dispare dincolo de igrasiile ochilor ce mocnesc aprinşi.”Stai, ce-i cu tine? Unde pleci fără să termini povestea?”
Poveştile sunt ca femeile, nu ştii niciodată de ce-ţi plac.
Poate nu voi rămâne singurul martor al vieţii mele…
Mai bine eram orânduit să fiu întâi arbore…