A apărut o eroare în acest obiect gadget

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

viitorul...incotro?

Injuram aragazu’ de nervi şi m-a auzit vecinu’. Nu-njuram baba că m-a lăsat să mă chinuiesc cu mâncarea, nu-njuram guvernu’ (tot din cauza mâncării), nu-i înjuram pe alţii, că de la alţii...! Nici măcar pe Dumnezeu pe care-L înjură toţi. Poate-mi spune vecinu’ pe cine să înjur, că viaţa asta merită înjurată de la un capăt la altu’! Dac-aş găsi motive să alint, m-aş pune pe mângăiat, fir-ar! E opt. De la opt până mâine dimineaţă la opt ce să fac eu? Că mă uit la mulţi: nu se omoară de nimic! Pe pământu’ ăsta care e ca un ou - ou’ lu’ Dumnezeu - nu-nţeleg de ce nu mai iese odată om din el? Fie noapte, fie zi, ora este exactă. Si, ca şi cuvântul, mă minte. C-am ajuns să mă şi dispreţuiesc de când eram gata-gata să mă las. Că sunt mulţi şnapani care te fac din vorbe să-i iubesti! Da’-s porniţi doar pentru ei. Ca doctorii care-ţi dau că eşti chiar dacă nu eşti - doar toate se fac numa’ cu şmecherii,nu? Mă aştept să vină inşii într-o zi, sau într-o noapte (îmi vin deja prin vise!) să-mi... dărâme casa. Să-mi ia şi bănuţii ăia patru pe care i-am pus la colţuri în fundaţie. De mâine o să invoc: „Să dea Dumnezeu ca spiritele rele să nu mai fie cu nimeni!” Cu cât s-au deşteptat oamenii, cu atât s-au tâmpit, zău aşa! Si-au betonat câte o concepţie în mijlocul capului şi nu mai poţi să-i scoţi de-acolo! Fiecare-i cel mai... bun, cel mai… mare, cel mai... dracu să-l ia! Si... vrea viaţă! Să o ia, domle, mie nu-mi mai trebuie. M-am lămurit. Aştept finiţia. Că n-am vrut să mă am şi eu cel mai bine cu cineva, cu ăla care ştie unde-i şi sămânţa de troscot. Plus că are cheile de-acolo! Nu mă plâng de sapă şi nici de câmp, chiar mi-e drag să lucrez cu ele, mă plang doar c-a trebuit să staau toată viaţa cu capu-n jos... Lăsându-i pe... alţii la cele două capete ale rândului. Si m-am trezit cu un rând aşa de lung încât nu mai ştiu dacă există viitor, dacă nu cumva viitorul a murit. In timp ce plivesc buruieni, ca prostu’, şi-n urmă cresc altele şi mai şi. Când îmi trag sufletu’ - ca omu’, de!- privesc lumea ca printr-un ochean, prin coada sapei o privesc. Si-am observat că-i alcătuită cam fără logica. De morală ce să mai zic! Păi bine, domle, dacă merg pe strada "Lunei" să nu dau nici măcar în strada „Stelei”? Sau „Luceafărului”? Ori strada „Soarelui”? Nu am pretenţie să dau în aleiuţa... „caru mic”, da’ nici în... fundătura „Calea lactee” ?! Nici n-apuci să te naşti bine că şi eşti aruncat într-o luptă care pe care. Si nu conteaza dacă eşti mic, neştiutor sau bolnav. Nu contează nici dacă nu vrei să te baţi. Realitatea, prin răul din ea, a luat-o înainte şi atrage totul ca şuvoiul de apă. Si cad victime cu duiumul. Intâi cinstiţii. Apoi cei care refuză bătaia. Dar eu, care privesc de la coada sapei, nu înţeleg firescul luptei. Dacă există şi există Rai, acolo nu se bate nimeni! Iar pământul este, poate să fie chiar un colţişor de răişor. Mic-mic, cât un ou. Observ că pumnii care izbesc cu putere în fălci nu au ca ideal decât să ajungi să trăieşti într-o continuă desfătare cu… clona Fericirii. Dacă vrei să „ajungi” nu poţi decât dacă profiţi cu tupeu de lege, căţărându-te pe victime. In zadar ici-colo binele dă semne palide de strălucire, sunt refulări de-o clipă. Mi se pare, sunt convins chiar că trăim într-un clişeu. De cum ne naştem parcă ne suceşte cineva gâtul, ori suntem obligaţi să ni-l răsucim mai apoi. Iar cel care ar putea să facă ceva (culmea, e şi plătit!) vrea în ascuns să ajungă să stea o veşnicie pe fotoliul în care se şade. El care, în esenţă, este un leneş incurabil căruia i se pare că are numai drepturi în numele unei strofocări cerebrale oarecare. Si se manifestă când vine ora să mănânce. Doreşte şi de-aia, şi de-aia, şi de-aia. Vrea pâine fără să fi făcut măcar efortul de a o vedea cum creşte. Nu mai zic de peşte, cartof, strugure sau porc. I-a intrat lui în cap că i se cuvine. Că el... este... Cineva sau Ceva, nu-nţeleg clar ce. Ferească Dumnezeu să te pui în dantură cu insul că-ţi dă cu dicţionaru-n cap, cu ăla pe care, cică, şi-a tocit coatele. Ce, eu i-am arătat măinile? Ei bine, aceşti inumani smulg celor care dau cu sapa, care râcâie cu unghiile şi stau toată viaţa-n genunchi, le smulg mâncarea din mână. In numele unui sistem creat de ei cu legi minuţios ţesute în jurul celor care muncesc. Si le smulg nu doar cartofii pe care înţeleg singuri să-i dăruiască, oameni cu suflet ce sunt. In numele unei legi nescrise omul muncitor trebuie să fie musai sărac şi să aducă avutul ofrandă... inteligentului. Care a făcut o modă din a-l şi înjura pe deasupra. Dar nu de-aia mi-a venit azi pe aragaz. Că,-n definitiv, în altfelul metrului meu pătrat de supravieţuire mă simt... cum mă simt... Fără să merg cu taxiul ori avionul, fără să dansez cu regine sau prostituate de lux, fără să beau şi să mănânc scumpătăţi, fără să mă lăfăi în enjdemii de camere ori să mă laude tot timpul cineva. Privesc sprijinit în sapă şi ridic mâinile trăgând aer cu putere în piept, poate se-ndreaptă nenorocitu-ăsta de spate. Si mă cercetez să văd dacă sunt normal. Fără să mă gândesc insistent sau cu disperare la Dumnezeu. Stiu că eu sunt aici şi acum. Iar El este şi va fi peste tot.
Azi dimineaţă chiar i-a bătut în poartă lu unu care nu era acasă.
- Striga la tine, i-a adus Sandel la cunoştinţă, da’ nu l-am cunoscut.
-Pe mine nu mă strigă nimeni. Era tânăr?
- Nu i-am văzut faţa, da’ avea o sacoşă-n mână.
- Si-ncotro a luat-o?
-In susu străzii...
Eu doar Il respect şi-L iubesc aşa cum o iubesc pe mama. Care m-a făcut şi atâta. C-a avut şi ea o plăcere c-un el, cândva. Si nu-i în stare nici azi să-mi spună ce a fost, nici măcar un cuvânt nu are. Aşa că... nu pot s-o iubesc decât egal, cum şi pe Dumnezeu, cum pe toatele. Si nu aştept nimic de la nimeni. De multe ori privesc spre înainte sau înapoi. Si înţeleg limpede că nu e de bine cu lumea. Cât vezi cu ochii e numai lupta pentru a avea. Cred că există mulţi care au slugari de le scot şi bâzdâgania din pantaloni când merg la closet. De la un timp aud vorbindu-se despre o posibilă schimbare. Dacă întrebi afli că se visează tainic la aceasta. Dar... sărmanii aşteaptă ca altcineva s-o facă. Schimbarea adică. A doua zi, când se vor trezi, afară să fie alb. Cum e când înfloresc caişii. Cuvintele nu schimbă, ştiu că nu pot să schimbe ceva. Poate doar omul din spatele lor. Dar şi acela e un aiurit fiindcă astăzi a înjurat aragazul. Cum să înjuri aragazul?!

Niciun comentariu: