foc fara putere

Ptruptrucea e un om supus de muncă. Stă la trei case-ntr-o-curte. E-atât de sărac că nici n-are ce pierde. Bine că, de chiu, de vai, are un adăpost. S-au pus semnătură de la semnătură şi i-a rămas lui totul - un pic mai mult decât nimic.
Azi noapte a făcut focul şi-a dat o fugă, cu toate că geme de durere cu fiecare respiraţie, să ne spună că se-ntâmplă ceva cu lumea aceasta:
- Focul nu mai are putere, nu mai încălzeşte!
Totuşi s-a scăldat fiindcă mâine-poimâine o să-i vedem pânza neagră la poartă şi vrea să-l găsim curat.
Auzindu-l, Bucureşteanu s-a grăbit să se laude, mai mult să-i facă în necaz. Cu vocea lui ce devine pe zi ce trece mai abitir ca jungherul pregătit să caute şi să găsească întotdeauna inima:
- Nevastă-mea a făcut o căldură că nici în c...ru-gol nu puteai să mai stai!
Bucureşteanu e băiatu lu’ ăla care avea dantură de aur. Si e-n stânga (sau dreapta?) lu’ cineva de sus care, zice el, „are pe cinstitea”. Fugi, mă, de-aci, nu-i nimic cinstit în lumea asta! Are-o nevastă, dac-o vezi, râvneşti la ea. Si o casă maare, când aleargă femeia nici n-o prinde pe-acolo. E foarte mulţumit că şi-a aranjat copiii, că i-a pus la punctu’ fix.
Rămăşilă, clientul care n-are deloc stare şi bea în picioare la bar, nu este un absurdist, ci doar un pic gândit. Recunoaşte că fost un deştept şi s-a prostit, dar nu-şi dă seama ce l-a prostit pe el. Ii place la cârciumioara „duminicală” că mai vorbim şi ceva. Se plânge:
- Am trecut pe stradă şi vecinii se uitau la mine. Si m-am uitat în gându’ lor:”I-oiti, iar se duce la Niculaie!” De-abia aşteaptă să mă pârască nevestei!
Intră Şochi, cel care vorbeşte singur, de zăpăcie.
- Păi bine, mă, voi staţi toţi şi fumaţi? Si io!?
El fumează fără filtru şi oricât se roagă nu vrea nimeni să facă schimb de ţigare cu el.
Şochi a luat un pui de la „Găinărie”. Sticla cu lapte tot de-acolo. Sticla e-ncepută, se vede prin sacoşă. Stă la mă-sa şi o lasă să moară. Oricum nici nu e bine să mai rămână - (după părerea lui). N-o duce la azil să nu-l aresteze fiindcă n-a fost în stare să îngrijească. Da’ el... îngrijeşte! (tot după părerea lui). Are o floare pe jumătate roşie şi o întoarce mereu să se înverzească.
- Auziţi? se adresează celor de faţă, mi se lipesc buzele de la lapte! Trag de ele... sînt... lipite! Nu, nu vreau să mi se lipească, vreau să mai vorbesc! Mă dor şi urechile, au! mi-au poc-ăit!! Und’ să mă aşez să nu mai aud? Să nu v-ajungă durerile mele! Doctorul ’cea că sînt pan...eroic! Ridic două deşte, închid ochii şi totu’ e cum vreau io. Nu fac semn, doar ridic două deşte. Adică sânt aiurit şi să las boala jos. Dacă aşa m-a lăsat Dumnezeu? Azi noapte mi-am făcut cazemate pân casă. Dacă vine sfârşitu’ lumii, unde mă bag? Şi mă lupt să-mi intre-n cap. Da’... ce să-mi intre, că nu prea ştiu? Şi... de ce? Te uiţi la televior şi zici că citeşti! Oare, dacă mori deştept sau mori prost, nu-i totuna? Pesemne ca nu-i, Dumnezeu înseamnă deşteptăciune. Ce-ntrebare proastă! Intrebarea e: ce iei cu tine? Si... dacă nu iau nimica, înseamnă că nu mai trebuie să tai floarea după ce se va usca? Ori s-o duc la gunoi? Ce rămâne după tine, poate vrei să întrebi... Rămâne... ceva! Io! Care nici nu am faţă să mă vadă Dumnezeu. Opaa, trebuie să iau de urgenţă o lanternă şi să-mi luminez faţa când merg pe stradă...
(Ptruptrucea): -Săru-mâna, Doamnee, că m-ai adus întreg pân-aicea! De-acuma poţi să faci ce vrei cu mine...
Se ridică-n picioare şi-şi face cruce spre icoană.
(Rămăşilă):- Omu, când întinde mâinile, e tot o cruce. Totdeauna la cruce se ajunge...
(Ptruptrucea):- Câte zile-om mai avea barem să le trăim.
(Rămăşilă):-Acasă nevasta-mi zice numa de-ale ei...
(Bucureşteanu):- Laasă-ne cu nevasta. Aici sîntem... solo! Io i-am zis lu a mea: „Fă? (c-aşa vorbesc cu ea, cu „fă”!) Cică... s-o respect! Stii ceva? Lasă-mă cu respectu’! Că nu mai are-n ce să–şi fiarbă cafeaua! I-oiti, de-aia nu mai poci io de cafeaua ta! Nu mai vreau să şurubăresc, adevărăciunea vieţii se numeşte... şedere!
(Rămăşilă):- Da’ de ce mănînc şi beau? Să stau, să dorm? Incă-s bun de muncă. Mai bine mergeam în urma lu’ nea Nicu şi trăiam. Ne dăduse şi orele-alea de... şedere! Ne-am încăpăţânat s-o luam înaintea lui. Si, uite, cum suferim! Muncim pe... coji de ouă! Trebuia ea-mpuşcată, Ceauşeasca, nu el. Că el avea păsare de noi. Niculaie, eram la casă şi veneau vecinii la noi, că noi aveam televizor... „Stassfurt”. Si se descălţau săracii la uşă. Pân-a venit unu-ntr-o noapte, rula „Zorro”, a vinit cu sacu’ şi,-al dracu, ne-a furat toate troaşele. De-am rămas desculţi. Cam de pe-atunci am rămas noi desculţi, să ştii şi tu. Mă tot gândesc că dacă nu ne fura un nenorocit...! Si să mai ştii că noi am vrut să ne-ncălţăm, si vrem, da-n viaţă nu se-ntâmplă ce vrei tu. Că strigi... „Alo?” Ce faci cu „Alo”!?
(Ptruptrucea):- Am trăit în toate felur’le. Si nu-mi mai pasă. Am ajuns la concluzia că viaţa înseamnă ce vreau eu. În fiecare clipă. Iar acu vreau să tac. Mai vreau o ţuică, da’ să fie cu ajutoru’ lu’ Dumnezeu...
(Rămăşilă):- După ce mai beau şi eu un impuls, să vezi ce treabă m-apuc să fac. Repar poarta c-a-nceput să se târască. To’ma’ atunci când n-o mai am, atunci îmi dă Dumnezeu câte-o putere! Am pricepere ca bunica. Imediat o vedeai: lua şi-nşira pe aţă: prune... felii de mere... Cu palmele ei... amândouă... Si-n pod cu ele, la afumat. Io ce-am rămas din tot sângele bunicii. Măi, şi-mi spunea, draga de ea, câte-o vorbă, da’ mie-mi işa în loc să intre! Numa’... mâncam. Mâncam şi nu mai mă săturam!
(Bucureşteanu):- Fugi, mă, c-ai... mâncat! Tu n-ai mâncat niciodată!
(Rămăşilă):- Să mă sting acu din viaţă dacă nu... Ce mult se bucură unii când reuşeşti să greşeşti în viaţă... Se pun de-a curmezişu’ în sufletu’ tău... Noi, terminaţii ăştia...
- Nu eşti terminat, ai un picuţ de grădină...
-De ce nu mă laşi, că mai am două vorbe? Mulţi rezistă, mulţi nu rezistă. Am o găselniţă, da’ nu-i uneală...
Privesc înspre stradă: nea Radu a strâns frunzele şi le face felu’ cu „căricioru’”.
Il depăşeşte un alai. Auzim: „Ce-i asta, măăăă?” „Nunta lu’ tăticu, măăă!”
Si strigăm şi noi în cor: „Ăăăăăăă!!” devenind una cu ei. Strigăm a fie ce-o fi. Deşertăm astfel câtele s-au adunat ori erau pe cale să se adune.
Apoi se face linişte. O linişte tulburată fără voie de un „Aă!” sacadat, produs de geamătul de durere al lui Ptruptrucea. Ca un secundar ce trece cu forţa de stâlpii orelor legate cu sârmă (doar ştim să legăm astfel, uită-te bine, funcţionează, omule, se-nvârte, mergem înainte, mergem!) de cine ştie ce resort sau pârghie ruginite ale unei inimi ce se scufundă în tăcere, se scufundă în ultimii doi metri de săpătură. E „Ăă”-ul atât de comun celor mulţi, terminaţilor acestei lumi - geamătul la care ajungem mai devreme sau mai târziu.
Fiecare om, fiecare clipă, fiecare lucru au câte un ă. Pentru unii e mirare, posibil o mirare continuă, pentru alţii...