Bonjur de seară

Cum dă să se lase seara ne şi-ntâlnim la un bonjur de seară pentru bucuria de a ne găsi unii cu alţii. Azi e şi sarbatoare: „Inaintea lu’ Sfântu’ Neculai!” Adică stăm toţi frumos aliniaţi în faţa lu’Neculai, doar nu-i frumos, nu-i aşa? să stai cu spatele!
Privind pe geam se vede o toamnă blândă cu o ploaie de-aia de toată ziua.
Inainte de a intra, Ivan dă o fugă la piaţă şi face semne, ameninţător, cu pumnu’ că de ce nu se vinde şi ţigări?
Aflu că Dumnezeu ar fi nins în ţările calde şi i-a nenorocit pe cei care merg numa-n picioarele goale.
Mai aflu că fabrica de pâine se plânge că nu se mai caută covrigii ca altădată. Stăteau şiruri în bodegi, rupeai - trosc!- şi-aveai un dumicat în stomacul gol.
Pe oameni i-a cam ajuns o lehamite de toate. Si-n special de covrigi. Dar mulţi nu mai au încredere nici în moarte, le e lehamite şi de ea. Sunt ferm convinşi că după ce va bate gongu’ s-ar putea să nu primească nici măcar, ca acum, banalul covrig. Aşa că-şi dau, cu încrâncenare, îşi dau singuri de pomană să aibe pe lumea cealaltă; şi-au făcut chiar rezerve considerabile de băutură - nu se ştie precis dacă se găseşte aşa ceva în împărăţia celor preasfinte.
In timp ce eu, singurul, nu i-am dat de cap, mă chinui încă pe ruptelea să înţeleg mersu’ lumii. Azi mi se pare că e cam aşa: fiecare ins îşi petrece aproape toată viaţa într-o luptă aiurea pentru a ieşi victorios. Pentru aceasta identifică permanent posibilele victime şi le atacă. Nu-mi iese din minte o copilă de 6 ani care cerşea aseară pe treptele alimentării şi a sărit din senin cu gura pe o trecătoare bătrână, vai mama ei, ameninţând c-o... bate!
Oricât de neevoluat, orice om îşi asigură echilibrul orice-ar fi reuşind să devină erou. Eu mai cred că omenirea şi-a pierdut simţul normalităţii. (Poate nici nu l-a avut vreodată!?) Din fiecare metru pătrat de supravieţuire s-a instaurat o aşa zisă normalitate, iar peste tot spaţiul o alta, şi iar o alta, mai mult dividendă decât evidentă, spirituală, în care tronează ierarhic supra-omul. Adică cel care este călare pe micii supravieţuitori, râvnind, paradoxal, la metrul lor, pătrat, de trăire numită din când în când fericire. Omul ăsta de deasupra nu s-a retras în pustie să evolueze acolo, rupt de cele materiale, a preferat şi preferă aglomeraţia unde face o politică subtilă prin care ţine la distanţă orice împotrivitor: în numele evoluţiei /lui/ spirituale propovăduieşte că nu ai voie să judeci sau să încerci să te opui cumva, ci să te laşi în voia lui Dumnezeu care „are planificate” toatele din lumea aceasta: El desemneaza aleşii, regulile în comunitate nu le face omul, sunt dictate de... Sus! (Chiar că de sus!) Tu, micule şi simplule om nu ai voie să deschizi gura, stai cu capul în jos şi cu mâinile pe fiare, pe sapă sau în tină. Superomul este cel care a ales să se instruiască, pe când tu, prostule, singur ai ales să baţi mingea pe maidan, să chiuleşti de la şcoală, să te bagi tot timpul în vorba cu fetele şi să fii şmecher riscând sa ajungi să ai aşezământ subscara blocului! (de ce mi-e ruşine, oare, să-l fotografiez?) Ti s-a dat o încercare, dacă n-ai aflat, află. Uite cât de liniştit sforăi, râzi în somn, pare-mi-se eşti al naibii de fericit, visezi cumva că stai la aceeaşi masă cu Dumnezeu? Du-ţi crucea fără crâcnire, precum a dus-o Cel pur, du-o omule, du-o. Dumnezeu te încearcă, ne încearcă pe toţi... numai prin suferinţă vom evolua... Suferă tu! Mai ia de colea un pahar cu poşircă, tulbură-te şi-adormi... Aşa, fericitule, aşa animalule... băga-te-aş pe unde-ai ieşit! Poate nu vii mâine la hăi-rup!
Supra-omul este cel care are inteligenţa/relaţiile să aibă multe victime – în esenţă sclavi care să muncească pentru el. In timp ce dumnealui... mediteaaază cum să ajungă la cer şi ce să facă după aceea. Sub-omul are voie doar să-şi facă şi el câte o cruce din când în când. Dacă are mâinile ocupate, să se-nchine cu limba. Iar dacă rămâne în urmă cu rugatu’ poate să meargă în zilele cu cruce roşie - de-aia sunt roşii, să se meargă neapărat la biserică şi să recupereze acolo, în linişte deplină, într-un cadru frumos organizat...
Azi sunt tulburat şi eu din cauza unuia care râdea de cineva, după ce l-a întrebat câte cărţi citeşte pe săptămână? Mersi, e bibliotecar, chiar dacă n-are nici un cititor, bine că primeşte nişte... părăluţe. Deci e plătit să citească. Bravos naţiune! Iar în timpu’ liber bea, sau... mă rog... Cel de care râdea dă cu sapa de dimineaţă până seara, iar seara ia cartea să citească, numai că îl lasă repede ochii. Este luptă dreapta aicea, superomule, este dreaptă lupta asta?
Eu unul am lăsat-o moale de tot cu cititul. Nu mai citesc de... ruşine. Mi-e teamă că citesc şi nu se vede c-am citit. Aveam un coleg de bancă şi a împrumutat de la biblioteca şcolii cartea pe care i-o recomandasem: ” Winnetou”, de Karl May. 3,-4, 5 volume, nu mai ştiu câte erau. Si-l întreb după câteva zile: „Ai citit?” Zice:”Da. Acum o citesc a doua oară.” Mă uit la el şi-mi vine să râd, nu-nţelegeam să citeşti o carte de două ori. După alt timp îl mai întreb dacă a terminat de citit a... „doua oară”? Si-mi răspunde că citeşte a... şasea oară. „Eşti nebun?” „Nu. Imi place foarte mult. Vreau s-o citesc de 10 ori.” Măi să fie! Si m-am convins că citise fiindcă viaţa lui se schimba cu fiecare... „citire”. Eu nu mai eram Nicolae, eram ”apaş”, şcoala era „trib”, dirigu- „Faţă-palidă”, ne-ameninţa că ne scalpează, fuma pipa păcii, bolborosea nişte incantaţii ciudate... A–mbătrânit, săracu’, l-am întâlnit de curând, şi-i tot aşa: Winnetou, cu tomahawkul la brâu. Căuta fumuri înalţate spre cer, de la alte triburi, semne că vine sfârşitu’ lumii...
Eu am preferat să dau ocol lucrurilor şi oamenilor, o dată - de două ori şi ... dunga-nainte! Culmea e că n-am gătat cu-nţelesu’! Am fost cu ochii pe nişte cuvinte să pricep încotro bat. Si toate mă împing în aceeaşi... direcţie. Dar eu sunt altfel, nu pot să mă-nchin fiindca trebuie, nici să stau cu capul în jos, şi nici să-l ţin în cârcă pe nemernicu’ de supraom. Chiar Dumnezeu numindu-se.