(fragment)
... "era o fereastră care dădea spre canalul urât mirositor noi spuneam că suntem la veneţia
un copac firav care stătea să cadă peste acoperişul spart noi spuneam că suntem la marginea pădurii
mai era şi un pod peste care treceau oameni cu zâmbet de sticlă şi sufertaşe goale în mâini
firave anotimpuri am trăit noi acolo uneori spărgeam cerul în mii de bucăţi a doua zi îl puneam la loc
şi era bine
Haralambie purta cizme înalte şi negre din piele crăpată avea ochi fioroşi mâini subţiri care pictau îngeri
credea în Dumnezeu în Rai şi în ce mai avea prin buzunarul său niciodată nu l-am văzut alb
purta mereu ca semn de recunoaştere un vultur pe umărul stâng şi o raniţă cu pâine uscată în spate
toţi am mâncat din pâinea aceea a lui toţi i-am ascultat cuvintele care veneau dinspre ape
lovea cu pumnul în masă şi masa lua foc atunci în serile acelea de la marginea pădurii
1000 de globuri colorate începeau să alunece peste ape iar în fiecare glob dormea un înger pictat
şi fiecare înger ne aducea aminte că avea să plecăm şi de acolo
şi că nu ne vom mai întoarce niciodată
aşa a fostviaţa mă copii viaţa urla Haralambie
(de parcă noi mai trăiam de parcă ea nu ne-ar fi trădat niciodată)
dinspre Rai că viaţa e a noastră a trupurilor noastre flămânde bolnave şi triste
uneori pornim iar la vânătoare de vulpi iar cailor noştri le povestim despre pădurile prin care am trecut
le povestim ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp
3 scrisori vechi pentru fratele meu Ion
îţi scriu pe fugă
iar am uitat să încui uşa spre înserarea trecut mama noastră anna prin gândul meu dinspre târziu
mi-a spus despre tine că ai inventat o nuanţă
şi că pietrele tale cele albe sunt deja ale mele
în anii aceia când te enervam şi îmi strigai să stau cuminte
îmi desenai un punct pe nas şi eu tăceam deodată îndelung
erai cu 20 de ani mai mareşi erai fratele meu Ion
aveai întotdeauna dreptate
să ştii că eu
mai cred că oamenii mă iubesc pentru toate cuvintele pe care le scriu
mi-e străin oraşul acesta al meu de acum fără de munţi şi nedesenat de tine
anna îmi spunea astăzi în vis că e vremea să ne adunăm de pe drumuri
ca de obicei am râs şi am fugit
îţi scriu pe fugă
plec să trăiesc
cu punctul tău pe nas
cu uşa aproape închisă
dinspre moarte nu a venit decât Unul să ne spună că e totul bine pe-acolo
prea puţini l-au auzit sau l-au crezut pe cuvânt
şi
eu nu am niciodată dreptate
nu-ţi fie frică eu sunt aici hai coboară
alunecam pe scări şi el mă prindea
apoi mă arunca până spre soare
uneori cred că nu am mai reuşit să ies din soarele acela
am cântat pe la porţi ce păreau pentru alţii închise
şi ele mi s-au deschis întotdeauna
am intrat în case albe sau negre
în cutii de chibrituri sau în castele imaginare
mereu am călătorit prin ochii oamenilor deschişi înspre mine
mereu am plecat mai departe
eu desenez acum un pătrat
în el pun cuvinte la întâmplare
cuvintele nu se pot observa
dar
se vede cu sufletul liber
un punct strălucitor şi albastru
desenat cu stiloulpe un nas de copil
voi veni şi eu într-un târziu
cât mai târziu posibilam de gând să mai aprind multe chibrituri pe aici
promit că am să fiu cuminte şi răbdătoare
şi
mai ales
nu am să mai vorbesc prea mult
din pământuri se auzeau până la noi cântecele de foc ale celor îngropaţi de vii
luptă strigam luptă ştiu că eşti acolo cuprins de întuneric din toate părţile
luptă strigam luptă ieşi la lumină
suntem vii noi nu murim în timpul vieţii noastre
ştiu că desprinderea de memorie e doar încă un pas uriaş înspre turnul de piatră
ca şi mine te-ai născut dintr-o femeie care zbura cu soarele în mâini
de câte ori ţi-am spus
nu pleca la drum pe înserat
nu sta la sfat îndelung cu leii din groapă
ucide-i sau fugi
nu-i vei putea îmblânzi
vânează de unul singur
nici măcar câinele nu îţi este aproape când simte miros de sânge
glonţul e mort e inutil dacă nu e unul născut din iluzie
ştii cum îţi spuneam
drumurile au să ne piardă în cele din urmă
drumurile
mirajul
morile de vânt măcinând în gol cuvinte şi culori
nuanţele unei ţări
pe care ne-am inventat-o încă din uterul matern
toate astea au să ne piardă
dar nu-i nimic îţi spuneam nu-i nimic
mereu mă vei găsi aşteptându-te la capătul nopţii
(trebuie cu siguranţă să ai timpul viu înaintea ochilor ca să poţi vorbi despre el. să îţi baţi singur cuie în palme şi să te aşezi pe cruce liniştit. nu te va coborî nimeni de acolo.
nimeni nu îţi va şterge cu pletele sale oboseala ce-ţi picură din rănile pe care oamenii ţi le-au făcut. nici sângele care curge năvalnic din trupul odată prea tânăr şi mult prea curat. poate doar dimineaţa aceea în care te vei privi cum adormi în sfârşit liniştită pe acoperişul ultimei case albe din cele 1000 de case care ţi-au fost dăruite la naştere. poate doar larma lumii neînţeleasă rotind un glob de plastic sau de foc.)
IUBITUL MEU ARE UMERI LUMINOSI
(fragmente)
iubitul meu are umerii luminoşi
el întinde mereu o mână spre soare şi-l stinge
atunci eu aprind luna deasupra noastră
cu un gest simplu sigur de neimitat şi toţi oamenii tac sau dispar
uneori fugim în lume şi uităm să ne mai întoarcem .
(...)
iubitul meu are o tristeţe înaltă şi fragedă
ea se revarsă în fluvii pe marile bulevarde ale unor oraşe care nu există
umerii lui sunt luminoşi rozalbă îi este linia fină a gâtului
din pământuri noi facem mereu semne mult prea ciudate prin ceaţă
de pe umerii lui eu privesc spre oameni fără de teamă
şi oamenii tac sau dispar nu înainte de-a spune despre noi
că de fapt n-am existat niciodată
şi nici nu mai avem vreo şansă
închiriaţi cum suntem pe termen nelimitat unul altuia
lumina zilelor noastre
sfâşiaţi orbi neputincioşi
în convoaie prelungi urcăm înspre lună
ne-au pus cătuşe ne-au ascuns în întunericul lor
fără drept de apel fără nicio ieşire la mare
acum e târziu şi niciun semn nu mai tulbură întinsele câmpii de gheaţă
pustiul ne-a adus aici şi el ne va rămâne flacără
vom trece şi noi mai departe în aceeaşi continuă alergare spre capăt
să locuieşti în propria ţară ca într-o ţară străină
iubirea să îţi ajungă blestem şi să îţi numeri zilele cu spaimă
iată cum cel puternic ajunge hrană leilor nesătuli
iată cum zorii ne aduc veşti despre noi şi pleacă apoi grăbiţi înspre noapte
o încăpere albă în care eşti prizoniera rămas doar paloarea şi viul din trup
niciodată înfrânt porţi cu tine singurătatea
ca pe un drapel de luptă într-o arenă goală de circ
nu mai e nimic de învins
suntem doar noi aici
cu siguranţă nu putem fi îmblânziţi
pe marile bulevarde trec oameni la întâmplare
tu locuieşti singur în subteranele zilei de acolo arunci cu lumină spre ei
şi luminile tale se transformă în ceaţă
ei privesc uimiţi fără să înţeleagă ceva din istoriile subpământene
până la urmă spui doar nu
apoi taci privind peste umăr (subl. N.T.)
vocaţia nefericirii
(Fragment)
pentru că avem cu toţii vocaţia nefericirii poemele pleacă de la noi nescrise
nopţile încep să ni se vadă pe chip iată de ce acoperim oglinzile şi coborâm în pământuri:
sila dezgustul furia spaima violenţa simple culori proiectate pe un ecran uriaş
au rămas doar vieţile noastre aici noi am plecat demult în căutarea poemului câteodată privim spre cei care ne iubesc şi scuipăm cu superbă feminitate peste capetele lor înfigem steaguri de luptă în omoplaţii lor tandri
ne dezicem cu totul de ei îi trădăm cu graţie şi cucerim mai departe alte şi alte lumi
câtă vreme există privirea spre înăuntru vieţuim în cimitire
orb aş fi vrut să mă nasc mut şi fără speranţă
să zac în renunţarea la mine să mor în fiecare zi a vieţii mele cu patimăşi eu ca şi voi m-am îndrăgostit iremediabil de mine
şi eu am căutat cuvântul l-am scris pe nisipuri sau l-am trimis mai departe în lume
un cuceritor am fost am învins fără luptă şi fără nicio tresărire tot ce se putea învinge
apoi linia
(...)
DANA BANU SI PREAPLINUL LUMINII
Dana Banu isi descrie "marunt si pe indelete" starile in cautarea rostului "sălbatic şi viu" intru desfatarea sinelui. Care sunt ale poetului traitor intr-o lume unde nu esti nici prizonier, nici liber; unde, foarte important este "să ştiicum să trăieşti printre lucruri mărunte".
Pare ca stie un adevar, anume ca la capatul noptii unde se afla lumina ( si spre care marsaluiesc oamenii sa-i vesteasca preaplinul) nu este decat o "gratioasa groapa comuna." "Deschide fereastra si o închide la loc fără să mai aibă nimic de spus", si ne trimite doar un "suras calator ca fumul ce tocmai urca spre ceruri"
Poetul "cu bocanci găuriţi şi buzunarele grele de pietre" (nu, nu sa arunce in semeni, ci spre norii mici, grăsuni şi enervanţi"!),cu "umeri răbdători" " si o nastere ce nu i-a fost indeajuns", "cu inima crapata de frica si neputinta implanta pana la prasele cuvinte inalte si prelungi in trupul pamantului" ori canta " la uşile închise ciudatul mers al vremii peste ape".
O lupta cu sine si "cu anii care se aduna, mama lor de ani!" "fără nicio poezie şi cu nasturi din ce în ce mai puţini la manta".
Drumul spre lumina pare sa fie un semn din nastere ce nu poate fi ocolit, in fond o lupta dura pe care o duci singur. Cand trebuie sa calci peste cel cazut si sa n-ajuti pe nimeni sa se ridice! Este viata specifica acestor ani cand totul devine atat de ingust langa tine nemaiavand loc si poezia, adica frumusetea. Aceasta ar fi inventat, desigur, "o viaţă de toată frumuseţea" .
"Devoraţi în cercuri de apă şi distanţe de foc" fiinta umana nu are luciditatea, poate nici curajul, "să rămânem aici", oriunde, si sa ne traim firecul, chiar daca realizam ca nici nu ne mai aducem aminte prea clar pentru ce am plecat candva la drum. Dana Banu ajunge in lumina: "se adună lumina în jurul nostru mutti. uite cum stă la sfat cu noi că ne ştie şi ne primeneşte şi ne ia drept umbre înaintemergătoare."
Dar… "e mult mai greu să te întorci"!
Nicolae Tudor
poemul-marionetă
o lumină albastră îi traversa chipul. îi era cumva ruşine să trăiască.
avea dexteritatea marilor inventatori de iluzii. stranietatea celor nefericiţi din naştere.
se lăsa consumat cu uşurinţă privit pe îndelete descifrat cu îngăduinţă.
regele vastelor teritorii de fum. obraznicul arlechin al principeselor decrepite.
avea atâtea cuvinte încât ţi se făcea rău ascultându-l. aerul se rarefia.
un cimitir ambulant în care trăiau oameni cu feţe de lut. un vânzător de nevroze pentru blazaţi.
...
din politeţe se poate muri la fel de bine ca din viaţă. vine o zi când găseşti motive să ucizi şi ucizi.
fără blândeţe. fără teamă. fără întrebări. loveşti scurt şi pleci. sau dai foc omenirii cu graţie şi simplitate.
în urmă rămâne o cenuşă de om. din cenuşa de om se nasc cele mai vii şi luminoase poeme.
când scrii e semn că undeva pe parcurs s-a întâmplat cel puţin un accident sau o crimă.
nu poţi să scrii fără cadavre în sertar fără nebunia sinucigaşului în serie
fără masca înşelătoare a omului-înger.
...
noi suntem dintre cei care aprind luna ziua în amiaza mare.
noi suntem oameni ai nopţii şi fiare dezlănţuite ale lunii.
ţara noastră e dincolo de pământul acesta.
respirăm odată cu el odată cu poemul-marionetă
cel care ne-a pus lacăte grele şi ne-a vândut prin lume drept inocenţi.
ne-au cumpărat la întâmplare zarzavagii copii neatinşi de sălbăticie
adolescenţi cu plete fosforescente şi aripi de ceaţă
femei şi bărbaţi singuratici cu vieţi exemplare şi triste.
suntem prizonierii poemului-marionetă. viaţa e departe de noi.
stă ascunsă şi rânjeşte sinistru din spaţiile albe ale versurilor
scrise de noi trăite de alţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu