A apărut o eroare în acest obiect gadget

vineri, 23 ianuarie 2009

am citit: Adrian A. Agheorghesei

Încercări filosofice
(fragmente)

Limita gândirii este principiul.
Cea mai reuşită glumă a umanitaţii este morala.
Când se arătă cu degetul, se strânge pumnul.
Mişcare, mişcare, mişcare. Oameni, încotro?


PROTOCOLAR

.....Pe drumul principal al cătunului X, din comuna Y, se derula un eveniment mai rar decât Crăciunul şi mai surprinzător decât orice moft al naturii. Două maşini identice se strecurau sârguincios printre construcţiile de chirpici şi celofan.
La capătul uliţei, roţile din faţă ale dubiţei se încăpăţânară, intrând, pe jumătate, în gura flămăndă de noroi.
-Paştele mă-sii, bolborosi grăsunul din dreapta şoferului, frecându-şi fruntea proaspăt pricopsită cu un cucui. Vrei să-mi spargi scăfârlia, nerodule, de mă bagi în parbriz? De ce-ai frânat aşa?
-Păi n-am frânat, ne-am împotmolit! Am întrat în mocirlă.
-Mda, şi acu’ ce facem? Cum ajungem?
-Păi am cam ajuns. S-a terminat strad... uliţa. Deci, de-aci băgăm autopasu’.
-Auto... Aaa, ce băşcălios eşti, Toadere! În paştele mă-sii!
-Şefu’ e Crăciunu’...
-Aşa, şi?
-Lasaţi Paştele mă-sii...
-Da’, ce, intră-n conflict unu’ cu altu’? ! Ha, ha... Hai, jos!
Cei doi coborâră, şi ajunseră pe pământ sigur cu picioarele împodobite de la genunchi în jos. Grăsunul încercă să-şi afle pantofii albi, işi slabi iritat nodul cravatei brăzdată şi ea de fire maronii, apoi privi invidios la cizmele de cauciuc din picioarele lui Toader, care se terminau peste rotule.
-Ştiai, Toadere, paştele cui l-o făcut!
- Ce, şefu’? Cum să găsesc adresa?
-Taci, băi, şi cheamă-i pe ceilalţi, să facem rapid o recapitulare, până nu te colind c-un dos de palmă.
Din cealaltă dubiţă, se coborâră cinci inşi, doi din faţă, trei din spate, şi, alături de Toader, se împliniră în faţa grasunului.
-Aşa, începu grăsunul, curăţându-şi cu o cârpă pantalonii de stofă. Deci: practic mergem la o adunătură de sălbatici, care stă dincolo de dealul din faţa noastră, in prima cocioabă de după el. Bărbat, femeie şi vreo cinci, şapte, opt sau nouă puradei. Că da, n-ai, da’ te coţăieşti. Toată ziua şi de patru ori pe noapte. C-aşa-i rom... Paştele... În mare ştiţi protocolul. Ca anu’ trecut, dar cu îmbunătăţiri. Vlad şi Anghel descarcă aparatura şi alimentele, aranjează alimentele; Nicu, anul ăsta, la sunet, Dorin şi Cornel la imagine, eu peste voi şi la microfon, iar tu, Toadere, om bun la toate. Anghele, fă-mi repede un inventar. Ce dăm?
-Nu dăm noi, dau...
-Eu văd că noi suntem aici. Ce dăm?
-Cinşpe kile de ulei, zece de făină, zece de zahăr, doi saci de cartofi...
-Ho, îl opri grăsunu. Descărcaţi şapte de ulei, făina lăsaţi-o toată, un sac de cartofi, cinci de zahăr! Continuă!
- Orez, nu ştiu exact, vreo zece, cred, vreo zece batoane de salam, carne de porc, nu ştiu cât, zece pui... De astea mari, cam atât. În rest, juma’ de dubă de prostii - bomboane, ciocolată, portocale, banane, suc... Aaa, nişte tigăi, oale, farfurii, un brad...
-Bun, bun. Ei, voi descărcaţi jumătate din totu’ ăsta. Nu ca anul trecut. Ptiu. Fraieri! Vlad, tu eşti ăla priceput la design?
-Da, dar...
-Perfect. Bă, nene, ştii cum aşezi acolo? Aşezi în aşa hal, încât din sacu’ ăla de cartofi să pară un câmp, kilele alea de carne, o crescători de porci, uleiul, lanuri de floarea soarelui, puii să cadă din cer, ca-n reclama aia, o ştii, şi tot aşa, băi nene. Aşa le pui. Bun, bun. Dorine, tu mi-ai distrus emisiunea ultima dată. De aia nu mai stai la prim-plan. Stă Cornel. Tu la ansamblu. Nici acum nu pot uita. Păi cum, bă nene, să filmezi tu cum râdea ţâncu’ ăla negru. Taman în minutu’ de aur tu-mi filmezi zâmbet! Pleosc!. Cum mă, Dorine? Paştele... Aşa. Cornele!
-Da.
-Ştii ce vreau de la tine? Cand suntem live şi intră Vlad şi Anghel încărcaţi cu alea-alea tu propteşti prim-planul... unde?
-Unde?!
-Cum unde, imbecilule?! Băi, voi aţi terminat v’o şcoală de televiziune? Că parcă numai eu ştiu cum se face asta. Cum unde? Trânteşti camera în ochiul ăluia care-şi zborşeşte primul lacrimile. De preferat la mamă. Ştiţi, femeie în vârstă, fără viitor... Nu prunc care încă speră, că nu-i bun impactul. Vreau să-i bagi obiectivul in pupilă. Dacă îşi ţine ochii închişi, intri prin pleoapă, nu mă interesează. Tu ajungi la pupilă! Vezi cu luminiozitatea – să n-o sfecleşti! Bagi atăta cât să pară ăla roşu la „făţet”, că urlă a moarte. Să-i prinzi muşchii care se contractă de durere, lacrimile care-i intră-n nas, şi nu care cumva să muţi imaginea când îşi trage nasu’. Las-o acolo. Dacă pune mâna pe vreo bucată de carne, vreau să-i surprinzi tremuratu’ ăla de emoţie. La fel la buze, la barbă. Întri cu imaginea până-n măruntaiele inimii lui mici şi negre, de nimic. Nicule, vezi cu sunetul! Vreau să aud sughiţuri, eventual hohote, vreau să aud cum se amestecă mucii cu lacrimile. Cum trosnesc oasele degetelor când pune oarecare mâna pe oareşce bunătăţi. Nu vreau numai durere, vreau să văd şi să aud umilinţa, că asta-i satisface pe cei din faţa televizorului – bucuria de-a nu fi în locul celui de după sticlă. Bucuria de-a fi mereu telespectatorul. Mila, altruismul şi celelalte prostii vin mereu şi mereu după. Aţi priceput, băieţi, da? Ok, să mergem.
Şapte oameni urcau alene dealul la călcâilele căruia o cocioabă aştepta primul vânt şi nimic mai mult. În faţa acesteia, alţi şapte priveau prin aceştia. Şapte chipuri fără persoane după ele, şi un cor anemic.
-Crăciun fericit!
Grăsunul călcă într-o groapă, se dezechilibră şi se adună de pe jos.
-Paştele... Doamne iartă-mă, că-i Crăciunu’! Da, da... Crăciun fericit şi vouă!. Înainte de-a intra în căsuţa de chirpici, îl trase deoparte pe Anghel.
-Anghele, ştii, cu toata învălmăşeala asta, am uitat un lucru. Mă omoară nevasta! Am uitat de brad. Aşa că du bradul înapoi în maşină, bine?

.....În clipa când printre spărturile coştoroabei se auzi „suntem în direct”, pe cătunul X, din comuna Y, începu să ningă cu fulgi mici şi rari, pe care vântul îi înalţa din nou, ori ii purta mereu înapoi. Ningea sărăcăcios şi leneş, ningea protocolar.



Despre literatură, comunicare şi Europeea

...Pe la nouă ani, construiam autostrăzi din capace de sticlă, papuci şi aţă de cusut. Îmi lipseau doar maşinile. De aceea, eram convins că, peste ani, pentru a nu mai avea nevoie de autostradă, voi inventa maşina zburătoare. De ce să nu mai am nevoie de autostradă? Doar o aveam... Maşina îmi lipsea. La unşpe-doişpe ani, citeam „Cireşarii” lui Chiriţă. Când am sorbit ultimul cuvânt al ultimului volum, V, care, întămplător sau nu, era „carte”, mi-am jurat cu ochii-n ape că voi continua numaidecât seria. Doar că o voi scrie mai bine, cu mai multe liniuţe de dialog. Un an mai târziu, rupeam pânza de păianjen de pe volumul lui Eminescu şi intram în transă. După câteva zile, „voi deveni mai mare ca Eminescu”. Categoric!

...Într-o zi oarecare, am făcut o descoperire. Cuvintele ascund în spatele lor un foşnet sui-generis. Fiecare cuvânt nu doar că uneşte materia şi gândul, nu doar că înlocuieşte obiectele, nu este o repetare, nu este o re-prezentare, ci este, de fiecare dată, o nouă fiinţare; a unui gând, a unei acţiuni, a unei situaţii, a unei realităţi. Acest foşnet, zumzet este energia vie a logosului. Doar aşa înţeleg şi astăzi, în ultima instanţă, sintagma „viu grai”. Această energie vie creează o cu totul altă relaţie între vorbitor şi vorbit, între scriitor şi scris. În context literar, aşa se explică de ce unii vorbesc prin cuvinte, iar alţii vorbesc cuvinte şi de ce între unii şi alţii nu se poate institui cu adevărat dialogul, comunicarea. Pentru că unii ori alţii trebuie să urce sau să coboare către ceilalţi. Şi nici unii şi nici alţii nu sunt dispuşi, ori nu au posibilitatea să o facă. Astfel apare calea de mijloc – un dialog-mutant în care invectiva de mahala „poale-n-cap” şi sudalma „mucii-n geam” înlocuiesc şi, inevitabil, sunt înlocuite de ironia intelectuală şi sarcasmul savant. Dacă, însă, ironia şi sarcasmul sunt născute de o idee, deci au ca obiect o manifestare a subiectului, invectiva şi sudalma vizează chiar subiectul, şi nu ideea. Rămânând în context literar, mai exact, în literatura virtuală, aşa se explică de ce unii, într-un conflict, apelează mai degrabă la florete literare şi parează atacurile la fel, pe când alţii recurg la calitatea de om, la drepturile omului, la şcoala vieţii ori la sensibilitate. Este cert, deci, între „unii” şi „alţii” nu se poate întemeia o comunciare intrinsecă. De aici apar mai toate problemele comunităţilor literare, deci şi (mai ales) ale Europeii. Până nu te depăşeşti pe tine, nu poţi depăşi nimic. Cu atât mai puţin bariera comunicării, într-un sens sau altul. Adevărata miză a scriiturii este aflarea într-o perpetuă întrecere cu tine însuţi. Doar aşa miza suportă pariul.

În scris, a te plimba cu sufletul în pielea goală înseamnă, mai degrabă, un nas înfundat decât o gură de aer proaspăt; o amendă pentru exhibiţionism, nu o invitaţie pe meleaguri sublime şi intime. O trăire nouă care se deschide dintr-un cuvânt brut rămâne o trăire nouă şi atât. Eventual, una care aduce în fiece zi speranţa unei întâlniri cu poezia ori proza, ambele cu „p” mare. Însă, făcută zilnic, schimbarea speranţei de scutec devine un hobby periculos, care va avea aspiraţii. Iar a aspira în fiecare dimineaţă la altceva nu înseamnă autodepăşire, ci înseamnă autonegare. Şi, in fine, când aspiraţiile devin mofturi, iar mofturile religie, s-a dus dracu’ totul.

...Au trebuit să treacă ani buni, mii de foi, şi zeci de mii de porcării înşirate pe ele până să-mi dau seama că nu e de ajuns să vreau, nu e de ajuns să mă infior, dar, mai ales, nu e de ajuns să fac. Maşina zburătoare trebuie inventată neapărat de altul, Chiriţă s-a lungit şi aşa prea mult, iar Eminescu este un mofturos care nu vrea să se dea la o parte. Deci, trebuie să încep cu mine, prin mine.

COMENTARII:

Nicolae Tudor
"Inteleg, asadar, ca vreti sa-l dati la o parte pe mofturosul Eminescu. Asa, ca un pariu. Si ati inceput de la 10 ani. Iar la 23 sunteti categoric hotarat sa incepeti cu dv, prin dv. Dupa ce ati «insirat mii de porcarii pe mii de foi ». Dupa ce v-ati dat seama ca nu e de ajuns sa vreti, nu e de ajuns sa va infiorati, dar, mai ales nu e de ajuns sa faceti. Cand o traire noua intr-un cuvant brut ramane o traire si atat, iar adevarata miza a scriiturii este aflarea într-o perpetuă întrecere cu tine însuţi.La 23 de ani toti visam. Pe la 50 incepem sa ne fie rusine de copilul, visatorul, greuceanul de-atunci.La 50 de ani, tot intrecandu-te cu tine, poti afla ca nu ai urcat decat o treapta dintr-un infinit de trepte. tot timpul, daca ai tot timpul la dispozitie, s-ar putea sa fii si mai hotarat sa incepi iar si iar si iar cu tine, prin tine. si este posibil ca la sfarsit sa constati ca totul a fost o mascarada facuta de tine, tieti. Fiindca Eminescu se va incapatana, probabil, sa nu lase locul liber.Acesta este destinul marelui invingator, destin care, din cauza provocarii, lasa in urma infinite cadavre apartinand invinsilor(mari sau mici).Scriitura, aceasta Printesa a nasterii fiecarui cuvant capabil de mai mult decat sa uneasca materia si gandul, nu are definitorie intrecerea nebuna.Omul alege echilibrul. Altfel de ce am avea 1 poet la 10 cetateni?De ce tiparim miloane de cuvinte cand stim singuri ( catalogati de prefatatori) ca nici nu e vorba de atingerea macar a lui Eminescu ?Da, pentru a reusi trebuie sa te ocupi doar de ce vrei sa faci. Dar putem asta, adica sa renuntam la toate ? Avem conditiile sa facem asta ? Oare pregatirea continua si munca epuizanta este cheia succesului ? Cand Printesa tine in brate copii care poate nici n-au citit « Ciresarii » si devin celebritati (exemplu Micuta Picosso)?Succesul poate proveni dintr-un fel de-a fi, in esenta un altfel de-a percepe lumea, dublat de o iscusinta tehnica a reprezentarii.In timp ce acum 100 de ani se preda in scoli arta de a scrie literatura, astazi, a sti cat de cat, a cunoaste, a stapani, este un secret. Trebuie sa pierzi obligatoriu ani si ani din viata, respectiv sa insiri « mii de porcarii pe mii de foi » pentru a afla cum sa scrii bine.Eu scriu literatura in pauza de masa. Nu vreau sa-l dau la o parte pe Caragiale (chiar daca oamenii ma dragalesc « Ile »), ori pe Barbu sau Preda. Scriu pentru ca nu pot sa nu scriu. Scriu pentru ca astfel simt ca traiesc. Si nu ma intrec dinadins, nici n-am timp de intreceri. Si invat de la oricine si de la natura. Daca ale mele cuvinte vor bucura un singur om din lumea aceasta (am verificat deja!) inseamna ca l-am ajutat sa traiasca, deci trairea/bucuria nu am mancat-o singur, pe furis. Eu traiesc intr-o patratica oarecare si-mi fac datoria fata de mine si fata de ceilalti. Simt ca important este sa tin un echilibru si, pe cat posibil, sa traiesc frumos.Daca Dumnezeu pune la cale cu Printesa ca eu sa dau la o parte cu scrisul vreun… Mofturos( , acest lucru se va intampla. Este posibil sa scriu cateva cuvinte, si acele cuvinte nu vor avea in spate sinteza vreunei biblioteci, le vois scrie, asa, simplu, dintr-o suflare. Si ele vor fi mari fara ca eu sa stiu. Ori sa-mi pese. Pentru mine nu conteaza decat bucuria ca am reusit sa le insirui unele dupa altele si am avut dupa acea o linistire sufleteasca.Adevarul care doare trebuie manuit cu multa dibacie. Daca nu putem sa aducem bucurie aproapelui, este obligatoriu sa nu ranim."

A.A.A.:
"...Nicolae, voiam să-l "dau jos pe Eminescu" pe la 13-14 ani :). Discuţia pe care o propune comentariul tău am mai purtat-o de multe ori. E drept, nu cu tine. Şi nu duce nicăieri. De aceea prefer să nu mai dezvolt nicio idee din comentariul tău, chiar dacă nu sunt deloc de acord cu unele. O zi bună!"

Nicolae Tudor:
"O discutie ar duce la adevarul dv sau la alt adevar. Oamenii inteleg viata in 2 feluri: are sau nu sens. Lupta acerba pe care o propuneti este de admirat. Numai ca eu propun apasarea acceleratiei la relanti. Toti ducem lupta cu noi insine, dar unii o duc cu fanatism. Acestia au luat fraiele unei normalitati monstruoase si dau cu frisca peste obrajii celor care sunt dedesubt. Conceptul dv devine periculos cand afirmati: « când aspiraţiile devin mofturi, iar mofturile religie, s-a dus dracu’ totul”Aspiratia spre pace, moralitate, iubire, sanatate sunt mofturi?Cand nedreptatea sociala, saracia, exploatarea, asuprirea, devin fenomene, iar masele ajung sa creada, ca ultima solutie, ca doar Dumnezeu le mai poate face dreptate, sa insemne un ideal plin cu... draci ? Iata de ce cred ca tara arde si scriitorul se piaptana. Respectiv se joaca de-a creatorul imaginand constructii incalcite (aiurea, dupa parerea mea)in care cuvantul se trage si contrage (de… - era sa zic o prostie) unul d/in altul devenind niste aratanii intr-o lume paralela, un fel de muzeu in care intri si te crucesti fiindca, pe langa ca sunt greu de inteles, toata risipa de energie nu foloseste vietii in general, cu atat mai putin segmentului uman care sufera si este disperat si neputincios, deci afecteaza armonia cosmica.Marin Preda este mare fiindca a avut curajul sub dictatura sa faca portretul activistului care oprima in numele unor idealuri.Astazi avem eroi care lupta cu floreta literara scornind pamflete, in fond atacuri la persoane si nu idei.Daca scrisul nu duce la modificarea vietii mi se pare o preocupare inutila, un moft.Scrisul actual nu este si nici nu va putea fi larg receptat, (cred ca poporul i-a intors cfundu’.) Cu atat mai mult sa ia locul vreunei statui.

AAA.:
"D-le Nicolae, sau, mai simplu, Nicolae, dacă-mi permiţi,

...am observat de mult înclinaţia ta de-a duce orice discuţii sub auspiciile moralităţii, ceea ce este din start imoral. Atenţie! Imoral, nu amoral. Dar asta-i altă discuţie....

Spui tu: "Conceptul dv devine periculos cand afirmati: « când aspiraţiile devin mofturi, iar mofturile religie, s-a dus dracu’ totul”Aspiratia spre pace, moralitate, iubire, sanatate sunt mofturi?" - păi, află, Nicolae, că prin rândurile de mai sus tocmai ai demonstrat că nu prea ai înţeles textul, ori, mai sigur, că l-ai înţeles greşit. Afirmaţia mea - "« când aspiraţiile devin mofturi, iar mofturile religie, s-a dus dracu’ totul”" - se referă strict la contextul literar. Nu mă interesează aici aspiraţiile spre pace, iubire etc. Apoi, discuţia pe panta socialului iese cu totul din ceea ce textul meu şi-a propus. Nu mă înţelege greşit, te rog! Accept să batem câmpii, chiar cu patimă, însă să-i batem pe ăia propuşi de-un text.

nicolae tudor

A.,
Am observat cum te-ai strecurat cu Elena Toma : ai scos-o din sarite, ai oferit chipurile obraz dupa obraz si ai dat fuga dupa certificat medico-legal. Cu mine afisezi un ton superior, probabil te simti jignit ca trebuie sa te cobori la mine fiindca… « bat campii » !Draga A.Eu stiu ca nu exista om prost. Daca determini un om sa vrea si–i oferi explicatii profesioniste cum trebuie sa faca, cum nu trebuie sa faca, daca-i oferi secretul unei reusite, fie ea si-n creatie, orice om va reusi. Daca nu are talent, dar crede in Dumnezeu, stiu ca va veni Dumnezeu in persoana si-i va da ceea ce nu avea pana atunci.Denuntand religia, care inseamna crezul interior al unui om ca va putea sa faca intr-o zi cu manutele sale un lucru bun - daca prin religie inseamna un ritual care prin repetitie devine tot mai sfant, iar crezul, unuia care simte ca poate, speranta ca va reusi-, atacandu-l, nu faci decat sa condamni la moarte. Poate ca tu si altii ati avut profesori buni, parinti buni, situatii familiare care au oferit conditii de studiu (meditatori, mijloace de informare, bunici – cel mai important) si ati inteles din timp moda/tehnica scrisului si stiti sa intelegeti frumosul si valoarea. Afla ca eu m-am ridicat in doua picioare dintr-o scorbura si am ajuns aici singur. Stii cat drum am strabatut descult, flamand si umilit ? Daca eram fiul lui Sabin Balasa eram azi un pictor recunoscut, daca era fiul lui Amza Pelea eram un actor cu faima, daca… daca, daca…Si sunt calm, nu rastorn nimic din ce–mi iese in cale, ascult pe toata lumea si-mi asum patratica. Dar vii tu si ma faci imoral fiindca cer moralitate, ca si cum moralitatea este ceva mai presus de calapodul cizmarului, ca si cum moralitatea apartine celor puternici ori cu bani, ca si cum moralitatea este platoul cu capsuni pe care nu-mi voi permite niciodata sa-l cumpar, ca si cum moralitatea este fazanul pe care am voie sa-l mananc doar prin reprezentanti ? Moralitatea este un aer al normalitatii, deci element vital.Daca vrei sa comunici, fa-o fara sa jignesti. Daca nu esti in stare, mai bine taci.Un iubitor al cuvantului este un om care vibreaza, iar vibratia vine din inima. Omul care are inima este un om bun.Prefer sa fiu inconjurat de oameni nestiutori, dar cu inima, fiindca exista (cu bunavointa dv., daca!) speranta evolutiei acestora. Comunitatea umana este mai echilibrata cand este compusa covarsitor din oameni care cred ca se pot autodepasi macar cu un pic, maine sau intr-o zi, decat cu 1-2 genii neintelese care sapa prapastii spre ceilalti, iar componenta umana este impinse spre orizonturi fara sens, fara incredere in sine, fara speranta. Omul mai simplut, in esenta, nu vrea decat sa aiba o reusita si el, acolo, un pic mai sus decat satisfacatoare, una singura. Pe care s-o stranga la piept si sa se mangaie cu ea, ca a facut-o el, ca a reusit sa fie in stare de ceva deosebit. Daca pentru asta isi face religie, este de admirat si nu de umilit. De ce este trimis la sapa, in bucatarie sau la plimbare? atata timp cat oricarui copil i s-a pus creionul in mana, candva, crezi ca esti indreptatit sa vii tu si sa i-l rupi ?Nu inseamna aceasta crunta imoralitate ?


A.A.A.:
"Nicolae, nu am citit ultimul tău comentariu decât până aici:"Poate ca tu si altii ati avut profesori buni, parinti buni, situatii familiare care au oferit conditii de studiu (meditatori, mijloace de informare, bunici – cel mai important) si ati inteles din timp moda/tehnica scrisului si stiti sa intelegeti frumosul si valoarea. Afla ca eu m-am ridicat in doua picioare dintr-o scorbura si am ajuns aici singur. Stii cat drum am strabatut descult, flamand si umilit?" - află că m-am săturat de lecţii de viaţă, Nicolae! M-am săturat până peste cap! Mai ales când ele sunt predate în jurul unui ceaun cu litere! Crezi că durerea nu trece la fel prin toţi? Aş putea să-ţi fac o exegeză exhaustivă despre un miez de pâine întărit şi patru guri. Aşa că, riscând să fiu iar superior, te rog scuteşte-mă! Afişez superioritate? Pentru că-ţi cer să batem câpmii pe text? De ce am ajuns să vorbim discuţiile pe care le purtăm acum dacă ai înţeles textul? Te legi de conceptul general "religie" şi militezi pe el pentru ce? Nu mă interesează. Punct.

nicolae tudor:
"am comentat exact textul tau. vrei sa fac trimiteri cu sageti?
punct si virgula.

A.A.A.:
Nu mai vreau nimic, Nicolae... nimic! Ai comentat ce ai vrut tu. Ai dreptate în Tot şi-n Toate. Nu te simţi jugnit dacă nu-ti voi mai răspunde sub acest text.
Obosit,
A.A.A

Cristian Vasilescu:

"Dupa mai bine de 2 ani si jumatate intalnesc acelasi tandem de vis Vasilica Ilie - Nicolae Tudor. Si lipsa talentului si obraznicia pot fi trecute cu vederea; nu insa daca merg mana in mana. Spun asta pentru a explica pamfletele ce au aparut in ultima vreme pe sait. E o reactie sanatoasa de autoaparare a unui organism atacat de virusi.
Dixit,
Cristi

Nicolae Tudor:

"Vasilievici?D-ta vorbesti de talent? Bre, matali esti in urma cu o viata de om, m-am tinut sa-ti spun demult. Pe necititelea afirm ca la dv talentul se reduce la banalii diftongi, care, intr-un limbaj popular inseamna ca la Pacala: una moale, una tare.Voi citi urmatorul sonet cu urmatorii ochelari: daca iubirea (ciorba in care va scaldati) tine pasul cu varsta, adica dv oferiti prospetimi conform experientelor acumulate (daca!) si nu voi lua in seama stelele si laudele acordate de prietenii de serviciu (cu care va sustineti reciproc!).
Astept sa vorbim despre talent! Pa! "

AAA.:
"...Am bănuit tot timpul ce tocmai mi-ai dovedit acum, Nicolae. Nu este nicio ruşine să fii în urmă cu o viaţă de om. Idealul meu este să nu ajung în faţă cu una, şi să mă trezesc un cârciumar cu pretenţii literare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
'daca iubirea (ciorba in care va scaldati)" - ce zice creştinismul despre asta?"

GHEORGHE RECHESAN:
"Iote că Nicolae dovedeşte că are nu doar forţă morală, da' şi umor...cam de cinzeacă e drept, pentru că persiflează şi el cum poate cu condeiul prin bozii!
Acum va urma probabil o lungă disertaţie desptre artist, viaţă, rîsul ca formă de manifestare umană şi bineînţeles îndemnuri la cunoaştere nemijlocită a poporului, adresate oţărît mie, ce-i refuz orice comentariu pe text!

AAA:
"...Domnule Nicolae Tudor, la dumneavoastră totul se argumentează prin religie sau morală. Nici măcar prin credinţă sau etică, ci prin morală şi religie. Acestei false reducţii fenomenologice pe care o practicaţi cu patimă i s-ar putea trece cu vederea şubrezirea gnoseologică dacă, pe deasupra, nu ar fi frumos îmbrăcată în mantii sofistice şi, pe dedesubt, nu aţi lăsa impresia că sunteţi cel de-al 13 lea apostol. Câtă vreme consideraţi orice interlocutor ca fiind la acelaşi nivel cultural, de inteligenţă şi spiritual cu cei care vă păşesc pragul şi vă ascultă cu gura-nchisă (aşa cum singur povesteaţi) nu vă aşteptaţi să fiţi luat în serios. Dumneavoastră vorbiţi frumos, aproape simpatic despre tot, dar unii dintre noi observăm că nu vorbiţi despre nimic, iar "pentru că omul care are inimă este un om bun/ aşa a zis Dumnezeu" vă sunt argumente-tanc pentru că, iniţial, par să nu suporte valori aletice. Dar ele suportă....De când mi-am declarat vârsta, dumneavoastră, dar nu numai, mi-aţi predat numai lecţii de viată, importanta empirismului social şi literar, iar frustrarea că trebuie să vă adresaţi unui tânăr de 25 de ani aţi pus-o pe baza tentei mele (pe care aş degaja-o) de superioritate? De fapt, care e problema? Că nu am o viaţă în spate (cum spuneaţi mai jos) sau că am una în faţă? Că trebuie să coborâţi ca să ne facem înţeleşi sau că trebuie să urcaţi? Că am tupeul (mizerabil) să procesez ceea ce mi se serveşte ca absolut şi să-mi formez propriile concepţii pe care sunt în stare să le argumentez coerent? Despre ce este vorba de fapt - despre superioritate sau inferioritate? Putem să nu ne mai prefacem care este adevărata problemă, să vă pansaţi orgoliul rănit şi abia apoi să discutăm, cu sinceritate şi argumente, despre talent, etică şi, eventual, Viaţă? Sau trebuie să-mi cer scuze că sunt tânăr, să vă gâdil mândria experienţei şi a vârstei şi apoi să-mi cer voie să mestec, într-un sonet, ciroba iubirii? Stiu că dumenavoastră iubiţi mai înalt, dar lăsaţi-mă şi pe mine să mă fericesc cu iubirea aia pâmânteană....Respectul nu este egal cu dreptul, oricât v-ar plăcea să credeţi asta, domnule Nicolae, flecăreala de ulm despre dumnezeire nu acoperă lipsurile dintr-un domeniu sau altul, oamenii (cu "o" mic) nu sunt şi nu au fost nicicând egali, iar talentul ripostează atunci când se vorbeşte despre el, dar nu este pătruns niciodată. "

Nicolae Tudor:
"AAA,pe undeva pe-aici Emanuel spune ca ne paste capitalismul etic. Pentru el scriu acum, poate urmareste fenomenul. Intai de toate tu (intaiul castigator al razboiului stelelor)ai o labilitate. Pe aceeasi pagina treci singur la tu si te intorci la dv. (s-ar putea sa aibe dreptate Vasilica, mai exact psihologul ei).Apoi observ ca esti inchis (ce dreptate are SD!) De ce? Fiindca bagi in aceeasi oala oamenii care-mi trec mie pragul, fara sa cunosti vreunul macar. In Paris un om care iese la o bere nu este neaparat prost.Interpretezi tendentios trimiterea mea la varsta cand am spus ca pot fi genii chiar simpli copii.Daca tot pierd timpul(aveam de jumulit niste buruieni prin gradina) spun 2 povesti.Acum 30 de ani eram nou angajat intr-un atelier de pictura si cel mai bun de-acolo m-a invitat la sfarsitul programului la el acasa sa-mi arate desenele sale. Lucra in penita si avea un teanc. Mi-au atras atentia doua desene. Intr-unul era oun rotund hasurat aparent in graba. Se simtea nervul atat de bine incat cercul acela era o bila care se invartea. Am desenat si eu ulterior zeci de bile dar le-am rupt cu dintii si m-am dat cu capul de pereti. Al doile desen infatisa niste aratari care prin pata, meticulozitate si contrast rezulta un filigran nobil, o incarcatura densa care nu te apasa si te facea sa te simti in biserica. Ce-i aici ? am intrebat. Paduchi, ma! Astia-s niste paduchi! si-a ras intr-un fel care m-a facut sa-mi fie rusine.Ulterior (atentie, dupa trei luni mi s-au dat 32 de copii sa-i invat pictura!) am arganizat un concurs. Batalia s-a dus intre doi tineri. Intentionat le-am dat teme opuse firilor lor. Unuia i-am cerut sa deseneze mohorul, celuilalt rosa rosa. Cel cu mohorul avea talent si s-a straduit mult si a intrat in artistic rupand frunzele de mohor fiindca ofereau exprimarea limitata a liniei curbe, si a obtinut astfel muchii si colturi cu care a putut face o compozitie virtuoasa. Celalalt s-a tot plans si mi-a cerut sa-i schimb modelul. Atunci i-am zis: "ai frunza, tulpina cu tepi, culoare, stamine, ai tot ce-ti trebuie. Numai cu maracinele poti crea o opera de arta!"

Care-i talcul?Arta este un joc de litere. Iar tu esti inchis pentru ca excluzi participarea la joc o tuturor fiintelor umane. Esti inchis pentru ca nu poti gusta sau intelege jocul literei care iese din celula ta. Esti inchis pentru ca ma acuzi de netalent fara sa demonstrezi aceasta, cu posibilitatea, bineinteles, sa gresesti.
Hai sa ne vedem fiecare de-ale sale. "

Niciun comentariu: