am citit"Carneliu Traian Atanasiu

Nemulţumirea noastră cea de toate zilele

Desfăşurarea firească a vieţii se petrece reiterînd ciclic secvenţele insatisfacţie-satisfacere. Această necurmată oscilaţie nefiind defel o fluctuaţie debilă sau morbidă, ci ritmul necesar care mărturiseşte vibraţia tonică a vieţii. Secvenţele se succed însă – fără să altereze validitatea ritmului vital – doar în măsura în care insatisfacţia se dovedeşte funcţională, fiind capabilă să declanşeze constant un comportament activ şi eficace care să tindă neabătut către propria ei reducere şi anulare. Căci numai aşa insatisfacţia – strămoşul biologic al nemulţumirii noastre cea de toate zilele – se legitimează ca tensiune vitală ce semnalează prompt şi specific un neajuns sau o nevoie presantă, asigurînd totodată energia, vehemenţa necesară lichidării lor şi refacerii echilibrului pierdut.

Pe un plan superior, amplificată de sensibilitatea şi afectivitatea umană, îmbogăţită cu motive sufleteşti şi aspiraţii spirituale, insatisfacţia accede la rang de nemulţumire şi capătă aura prestigioasă a exigenţei. Iar alternanţa ei cu mulţumirea se bucură de o fecunditate sporită, căci mulţumirea însăşi nu mai este doar o simplă stare sterilă – vegetarea suficientă a siestei –, ci un nou şi delicat prilej de energizare a comportamentului de căutare.

Ea înlesneşte saltul, caracteristic umanului, de la pasivitatea – cu iz stătut de fundătură ontologică – a îndestulării la dinamismul desfătării şi al bucuriei deschizătoare de noi orizonturi şi registre existenţiale. Mulţumirea se potenţează în verb activ, în revărsare a preaplinului sufletesc ca gratitudine şi recunoştinţă şi preia astfel rolul de factor responsabil al vieţii spirituale, de promisiune a impetuozităţii îndreptăţite să amelioreze calitatea vieţii.

În ciuda acestei generoase promisiuni, viaţa individului contemporan, cu puţine şi marginale excepţii, stă sub semnul nefast, dar simptomatic al sloganului ce prolifera nu demult pe arterele capitalei în chip de reclamă (poate chiar a modului de a te simţi cu adevărat ‘civilizat’): Eu, uşor de mulţumit! Veritabil îndemn la cusurgerie, deviză şi exaltare a firii cîrcotaşe, el dă în vileag mentalitatea puerilă şi frivolă la care apelează cu dezinvoltă inocenţă publicitatea, deşi chiar ea este aceea care o susţine şi stimulează interesat.

A prelungi excesiv şi prea puţin motivat insatisfacţia, a te instala într-o acreală arogantă şi veleitară, a face un cult pentru ambiţia contrariată şi pentru demnitatea vexată, a te considera nenorocit şi persecutat de soartă înseamnă a adopta nemulţumirea ca stil de viaţă. Si nu ca pe unul oarecare, ci ca pe acela dezirabil, ratificat de opinina publică, devenit fenomen de masă. Or, nemulţumirea, pentru a-şi onora vocaţia vitalizantă, trebuie să-şi respecte rolul episodic, să descurajeze blocarea bosumflată a alternanţei ei cu mulţumirea, să-şi angajeze energia în căutarea acelei soluţii care s-o lichideze pe ea însăşi în mod operativ.

Staza nemulţumirii, clamarea şi exhibarea ei sînt funciar nelegitime şi duc la anorexie, anemie, devitalizare. Nemulţumirea însăşi îşi pierde prin asta treptat virulenţa şi devine bleagă, stearpă, morbidă. Iar încurjarea sa o rătăcire perversă răspunzătoare de comportamente aberante şi deviante.

Şi totuşi aceasta este boala molipsitoare a individualismului sedus şi abandonat de progresism şi paternalism, de ideea statului-providenţă, de răsfăţul abundenţei consumiste, de ispita, obsesia, dar ce zic, datoria extenuantă a distracţiei. A individului eliberat de servituţi care nu se poate însă bucura de propria-i libertate pentru că nu e în stare să asume responsabilitatea împovărătoare de a-şi edifica fiinţa în plenitudinea sa, onorîndu-şi astfel demnitatea de fiinţă liberă.

Tentativa celui ce a contractat maladia nemulţumirii rămîne doar aceea de a uza de beneficiile libertăţii fără a suporta şi inconvenientele ei, iar pentru asta e destul să mimeze inocenţa, să dea curs şi credit fantasmei copilului – modelul inconştient şi nemărturisibil de viaţă pe care şi-l doreşte – care are nevoie să fie ocrotit fără a avea în schimb vreo obligaţie, să se închipuie persecutat şi nenorocit pentru a putea revendica un tratament special prin care să-i fie recunoscută şi recompensată suferinţa. Se pare că cei mulţi şi slabi de înger – sănătoşi închipuiţi, pentru că totuşi majoritatea tinde să rămînă normativă – îşi fac din nemulţumire o profesie şi ţin să o exercite full time.

COMENTARII:

Veronica Pavel

"Interesant esseu, ca de fapt toate pe care le postezi. Interesant, credibil, bine argumentat si logic.

Ma gandesc, insa, ca te referi, cand scrii "noastra", nu la om, in general, ci la omul din Romania. Spun asta pentru ca:

1. In Canada, de exemplu, dupa iarna (ca acuma) toti oamenii sunt fericiti, au zambetul pe buze, sunt entuziasti si nu e nimeni nemultzumit.
2. In Statele Unite, cand calatoresti, dai peste marea majoritate a populatiei calma si bine dispusa, fiecare-ti spune, daca esti cumva ingrijorat de ceva, "don't worry, be happy", sau "take it easy".

Acestea fiind spuse, ma gandesc ca te-ai referit probabil la un segment din populatia Romaniei..."

SUZANA DEAC:
"“Se pare că cei mulţi şi slabi de înger – sănătoşi închipuiţi, pentru că totuşi majoritatea tinde să rămînă normativă – îşi fac din nemulţumire o profesie şi ţin să o exercite full time.”

Dacă îmi dai voie să-ţi completez ideile extrem de bine structurate şi exprimate cu precizie şi pertinenţă, cei care reuşesc să facă din nemulţumirea lor repetitivă un stil de viaţă, sunt diagnosticaţi cu negativism, (respingerea multiplelor norme şi valori) produs în urma unui şir de frustrări nerezolvate nici de societate, nici de individ…
dar îi caracterizează şi o mare doză de masochism (se complac în asemenea situaţii discordante, chiar le favorizează, le generează) … şi uneori şi sadism
(împroşcarea răutăţii în toate direcţiile).

Complicându-se aşteptările, cerinţele, regulile, performanţele societăţii, nici nu mai ştii de unde începe comportamentul deviant sau patologicul. Până când individul îşi conştientizează prin feedback devierile sale, şi le poate regla şi restabili echilibrul psihologic între excitaţie/acivitate şi inhibiţie/relaxare, poate reveni la atitudini dezirebale, dacă nu ştie sau nu acceptă să ştie individul de devierile sale, dezechilibrul creşte...şi devine tot mai grea revenirea la echilibru. - Sunt şi anumite temperamente care favorizează perdominanţa excitativă (colericul) sau predominanţa inhibitorie (melancolicul).

Am impresia că în cercurile literare sunt în joc pe lângă mult discutatul talent, si o sensibilitate mărită, un orgoliu şi o rezistenţă redusă a persoanei la frustraţii. Poetul pe de altă parte îşi cultivă şi în mod artificial nemulţumirea, tensiunea interioară pentru a-şi asigura o sursă fremătătoare de inspiraţie.

Scuză-mă dacă piesa oferită de mine nu se potriveşte în pazelul tău.
Vot pentru textul tău inteligent."

CTA:
"Cele mai multe dintre ideile de mai sus sînt surprinse de Pascal Bruckner în Tentaţia inocenţei şi Euforia perpetuă.

Mă bucur că aţi citit cu plăcere şi inteligenţă. Şi că aţi adus completări valabile unei prestaţii inevitabil incomplete"

NICOLAE TUDOR:

"Ma intreb daca despre mine este vorba? Si radspund “nu” chiar daca imaginea cu care m-am manifestat public cam asta arata. Eu cred ca un om normal poate fi in fiecare clipa, mult timp, in toate felurile. Totusi… un professor care preda langa liceul meu nu poate fi vazut decat la costum si cravata la gat, oricat ar fi de cald afara. Si-l inteleg fiindca asa trebuie sa iasa in lume.
In literatura trebuie sa existe acest trebuie, in comunitate la fel. De ce? Fiindca tot ce gandesti si faci este undeva judecat.
Eseul dv este minunat daca acceptam ca lumea in care traim este minunata. (Vero confirma cu America. Vero, da-mi voie sa nu te cred, esti naiva.) Ca si cum lumea este o gasca mai mare si trebuie linistite astfel spiritele “rele” in timp ce omul superior isi traieste cu “multumire” viata si lasa grupului sau mostenire motivele reale de satisfactie. Nestiind sau nevoind sa stie ca tot ce exista in jur, lumea aceasta este asa cum el a creat-o.
In acest context, daca exista o baricada a nemultumitilor, o consider normala si nu bolnava. Eu iubesc colericii si melancolicii fiindca sunt impresurat de ei, traiesc cu ei, ii vad cum sufera. Sanguinicul mi se pare mult mai aproape de animal pentru ca are o inima care doar bate."

CTA:
"Domnule Nicolae, nu totul se învîrte în jurul dv. Aveţi dreptate.

Problemele pe care le puneţi în textul de mai jos sînt destul de complexe şi reuşiţi să le complicaţi şi mai mult. Aveţi o activitate mentală spontană destul de încîlcită.

Sanguinii (aş vrea eu să fiu aşa) sînt plini de energie şi totodată echilibraţi şi nicidecum degrabă vărsători de sînge.

Nu vă baricadaţi în nemulţumire. Sau dacă tot vă tentează e mai rentabil să fiţi nemulţumit de dv."

HOMO POETICUS

Aprecierea curentă şi comună a poeziei este una depreciativă. Poezia e ceva superficial, superfluu, lipsit de necesitate şi pondere vitală. In ordinea vieţii sînt o grămadă de alte lucruri care-şi impun importanţa, gravitatea, seriozitatea. Poezia este doar o floricică, pe deasupra şi artificială, un adaos nesemnificativ şi suspect, o pierdere de timp copilărească sau snoabă. Şi preţioasă, şi inutilă.Convingerea prozaică este aceea că ne putem abandona prozei cotidiene fără nici un prejudiciu. Forţa ei brutală şi suficientă ne asigură pe de-a-ntregul bunăstarea vitală. Prozaismul – o ştim de la burghezul gentilom – este ceea ce vine de la sine, viaţa fără pretenţii de stil, ceea ce, chiar fără să ştim, comitem mereu: fără cel mai mic efort trăim şi vorbim în proză – spontan. De ce să ne alterăm condiţia atît de viguros naturală alergînd după un artificiu îndoielnic?Ideea mea – nici pe departe atît de populară – este că de fapt trăim oarecum în necunoştinţă de cauză. Că, în ciuda credinţei burgheze, specia noastră, în accepţia ei înaltă, trebuie numită pe drept homo poeticus, că vrînd-nevrînd structura noastră spirituală este una poetică pentru ca sîntem oameni. Că trăim poetic dintr-o fatalitate pe care n-avem nici cum să o anulăm şi nici cum să o ignorăm nepedepsiţi. Putem însă să ne trăim condiţia fără s-o asumăm şi atunci trăim o viaţă degradată, de calitate inferioară. Şi, în acest caz, prozaismul e de fapt efortul unui lirism prost inţeles de a-şi nega eroic condiţia autentică.Poezia este de fapt o antropologie expresiv normativă. Ea ne sugerează cine este omul şi ne îndeamnă să fim oameni. Oameni cum se cuvine, cum trebuie şi cum merităm să fim. Ne-o spune însă persuasiv, convingător, pe un ton insidios care se insinuează în fiinţa noastră fără să ne dăm seama. Ea lămureşte regula imprimînd-o in fiinţa noastră. Ne stigmatizează cu propriul nostru blazon.Un vers bun este cel mai adesea un îndemn mobilizator, călăuzitor, care te petrece prin urzeala lumii ca să-ţi bucuri soarta cu alesătura faptelor. Este un chip ofensiv de întîmpinare a destinului – acela cu ajutorul căruia izbuteşti miracolul de a face să nu se aleagă praful din viaţa ta. Este, după cum spune Blaga, o adevarăta încurajare ontologică pentru cei ce îndrăznesc să trăiască, asemenea lui Rilke, poetic: “mereu îşi da sieşi cuvînt / şi pasul său era legămînt”.Poezia se naşte într-o singurătate dens populată de bănuiala, de iminenţa sensului, de pînda ispitită şi abil-norocoasă a închipuirii. Ea surprinde – atunci şi acolo – acel sentiment delicat şi tenace că merită să trăieşti, că semnele pe care ţi le face soarta sînt încurajatoare, că viaţa are o autenticitate nedezminţibilă (şi asta chiar atunci cînd te lamentezi doar de nedreapta condiţie). Acea simţire adîncă şi veritabilă în care fiinţa noastră schizoidă se reculege întru ceea ce are ea mai sfînt.Poezia e astfel o vocaţie existenţială, de aceea poetul o propune democratic ca o aristocraţie pentru toţi. El o oferă ispitind vrednicia tuturor către o nobleţe lipsită de bariere şi interdicţii profane, sociale, economice, ca pe o posibilă mîntuire în tărîm spiritual. A-ţi asuma un vers, a-l folosi drept blazon e un semn de nobleţe – înseamnă a preschimba un drept în privilegiu. Cu surdina de rigoare, acest vers rămîne un strigăt de glorie existenţială care confirmă puterea omului “de a iubi fără masură”.Poezia este gustul vieţii în măsura în care viaţa nu e fadă, searbădă, înghiţită cu noduri în gît. Vibraţia, fiorul ei face ca lumea să fie rîvnită, ca lucrurile să fie de dorit. Numind prestigios, ea scoate din anonimat lucrurile, le asigura un bun renume, pentru a fi merituoase, ispititoare, chiar indispensabile. Prin poezie realitatea e innobilată, capătă farmecul şi harul necesare angajării voluntare, pline de bunăvoinţă în viaţă. Un vers bun poate capăta astfel forţa unei dogme a fiinţei.


Ca deznădejdea să-şi merite preţul

„Natanael, nu căuta niciodată să regăseşti trecutul în viitor. Ia din fiecare clipă noutatea de neasemuit şi nu-ţi pregăti bucuria – sau află că în locul celei pregătite te va surprinde o altă bucurie.De ce n-ai înţeles oare că fericirea este întîmplătoare şi ţi se poate ivi, în orice clipă, ca un cerşetor în cale? Vai ţie, dacă spui că fericirea ta e moartă pentru că nu-ţi visaseşi aşa fericirea – şi că tu n-o admiţi decît conformă dorinţelor tale.”Povaţa şi mustrarea lui Andre Gide instruiesc disponibilitatea pentru fericire şi avertizează că ea poate fi lesne ratată pentru că e totdeauna nemeritată. Fericirea e dăruită fără discriminare oricui ca să-l încerce dacă e vrednic să-i primească darul. A fi vrednic nu înseamnă însă nicidecum că ai avea vreun merit cucerit anterior şi că în virtutea lui e musai să ţi se ofere fericirea.A fi vrednic înseamnă doar că, atunci cînd soarta îţi hărăzeşte fericirea, vei şti să-i recunoşti gustul, n-o vei refuza strîmbînd din nas şi o vei primi recunoscător, gata să ispăşeşti prin bucurie păcatele lumii. Căci fericirea nu e nici pe departe doar o frivolă desfătare, o oarecare voluptate iresponsabilă – ea irumpe cu tragica zădărnicie a unei insule vulcanice, răsărită dintr-un ocean de suferinţă pentru a fi iar înghiţită în noianul durerii.Exigenţa fericirii nu poate fi prin urmare asumată de invidioşi şi veleitari, de cîrcoataşi şi cusurgii, căci ei nu sînt dispuşi să o accepte în simplitatea ei umilă, în neînsemnătatea ei socială, în lipsa ei de spectaculozitate şi în absenţa prestigiozităţii. Precaritatea firească a fericirii e percepută de aceştia aproape ca o ofensă adusă statutului lor privilegiat, de la înălţimea căruia o privesc cu dispreţ, împăunîndu-se arogant cu o nefericire mult mai reputată.Alteori însă – cu cîtă sinceritate sau ipocrizie? – fericirea este refuzată în semn de solidaritate cu cei în suferinţă, cu cei nenorociţi sau neputincioşi, descurajaţi sau deznădăjduiţi. Un scrupul moral pare să-i incrimineze pe cei ce îşi permit să fie fericiţi cînd e atîta oroare pe lume drept insensibili, inconştienţi sau pur şi simplu cinici. Tot Gide mlădiază această judecata pripită:„Există pe pămînt asemenea imensităţi de mizerie, de jale, de strîmtoare şi de groază, încît omul fericit nu se poate gîndi la toate acestea fără să se ruşineze de fericirea lui. Şi totuşi nu poate face nimic pentru fericirea altuia acela care nu ştie să fie fericit el însuşi. Simt în mine obligaţia de a fi fericit... Mi-am luat asupra-mi fericirea ca o vocaţie.”Se simte în ce spune Gide că fericirea nu mai e revendicată ca un drept, pentru desfătarea sau prestigiul tău, ci asumată ca un fel de datorie sacră, pentru a recupera demnitatea periclitată a fiinţei umane, pentru a oferi o pildă, o dovada exemplară că se mai poate, că omul nu există doar zadarnic între cer şi pămînt. Şi asta cu riscul ca gestul tău să fie interpretat drept candoare vinovată, dacă nu chiar ca nerozie şi neruşinare, ca sfidare cinică.Această îndrăzneală culpabilă, acest eroism provocator, această mîndrie şi onoare de a fi vinovat asumă însă fericirea pentru ca deznădejdea să-şi merite preţul, căci dacă toţi ne-am complace într-o universală deprimare, s-ar produce doar o păguboasă inflaţie – deznădejdea s-ar deprecia, s-ar degrada, s-ar descalifica devenind descurajare bleagă, tristeţe mălăiaţă. Fericirea în ea însăşi nu mai e astfel doar simplă împlinire a celui ce o resimte, ci şi confirmare şi consacrare a demnităţii condiţiei umane, împlinire tragică, pedeapsă sublimă, ispăşire prin bucurie, legănare elegiacă de trestie îngîndurată cu tresăriri de imn în vîrf.