A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 25 octombrie 2009

am citit:liviu ofileanu

Zodia trestiei X.
( jurnal de eretic )

“Jurnalul intim e o pernă pentru lenevie; el te scuteşte să mai dai ocol unor subiecte, se ocupă de toate repetările, îţi însoţeşte toate capriciile şi meandrele vieţii interioare şi nu-şi propune un scop anume.”
Aşa sună o explicaţie plauzibilă a lui Amiel.
Există o stare pe care numai puritatea sufletească o poate produce şi de asemenea o poate prelua de la altcineva şi preda mai departe spre semeni. O putem numi „transă-în-plină-luciditate”; sub impresiile muzicii sau ale unei călătorii, inima se bucură iar sufletul îl vizitează pe Dumnezeu înainte de vreme, ca între logodnici. Diavolii roşii ai senzaţiilor mă altoiesc pe omul vechi o zi sau două. Atunci, nu mai sunt eu- cel-de-astăzi, mă supăr uşor şi mi-amintesc toate dialogurile ratate (şi nebunii au memorie)... Acest borderou ca „specie literară” îşi deşartă profeţia în „craterul” gândirii contrapunctice. Şi totuşi, parcă „viaţa bate filmul”, sticla şi betonul aruncate în aer nu pot reprezinta Ştiinţa Omului, ci regresul caricaturizat cu lacrimi în ochi. Cam asta a vrut sărmanul Alfred Nobel să spună prin instituirea premiului său - ştiinţa trebuie să rămână sub control, nicidecum o formă rapidă de extincţie în masă. Jurnalul se înscrie ca un semn pe care îl facem realităţii fără teama de cenzură, deşi există şi în jurnale o reticenţă uşor observabilă dacă analizăm modul în care „curge” o asemenea creaţie. O reticenţă a bunului-simţ, ştiut fiind faptul că orice text e scris pentru a fi citit…Poate că marea barbarie a omului modern constă în înşelarea cu bună-ştiinţă a propriilor aşteptări, în absenţa reperelor de a se fixa în folosul semenilor săi; atunci, cuvintele sale, chiar şi într-un jurnal intim sau de idei – delirează cu impresia că spun lucruri demne de ţinut minte. Dar nu e decât manifestul omului total dezamăgit: acceptă sistemul pentru că argumentele lui oricum nu sunt auzite. Zgârie-brânza din nevoia de a pricepe ceva, încrezător naiv în mostrele de cumpătare girate de post şi cuminţenie morală. Dar toate au o vină, ori în patologic, ori în sistemul social.


Personajul Henry Wotton din ”Portretul lui Dorian Gray” de O. Wilde: „singura cale de a scăpa de ispită este să i te supui”- completez, asta e moralitatea dracilor. Să te laşi în voia curentului, un fel homeopatie în care un guvern se înlocuieşte imediat cu altul la fel de prost, pentru a menţine platforma la acelaşi nivel ideologic. Fiindcă înainte de toate, culoarea contează. Aidoma mersului pe jăratic e felul în care omul politic încalcă promisiuni; viteza evenimentelor reduce contactul concret şi logic, iar modul în care se poate gândi altfel- poate fi tulburat de poziţia capului faţă de trup…pe umeri sau la picioare.
Lecţia „turnului de fildeş” ne învaţă că nu e bine să te crezi cine nu eşti, adică un om amărât, cu o slujbă care îngraşă pe alţii, trăitor ca în Etiopia cu sloganul băsescian pus deasupra patului în ramă… A sta deoparte se numeşte înfumurare, a ieşi între hiene se cheamă teribilism. A fi independent, adică ispitit să ieşi la timp în numele purităţii e o virtute ignorabilă…Acest negoţ cu proştii nu poate înceta uşor după 2000 de ani de Senat. Numai litera epsilon, anume arta introspecţiei, aplicată încă din atelierele tâmplarilor antici e forma decisivă pe care o taie chirurgul pe abdomenul autopsiatului: Y- bifurcarea limbii şarpelui, actor şi figurant, dualism ancestral, yin-yang etc.

Fără fir cu plumb degeaba ridici ziduri, toate au să cadă. Singurul fir cu plumb într-o democraţie care pune Sfânta Scriptură pe masa de judecată nu poate fi altul decât Cuvântul lui Dumnezeu. Se pare că în „bâlciul deşertăciunilor” nu pot face carieră decât Clovnul, Cioara-vopsită, Piţigoiul şi perechea de pitici gonflabili. Dacă percepi un vag sentiment de frustrare la vederea unor „succes-uri” de orice soi, dacă simţi aşa o răceală suspectă ţie însuţi, dacă ai impulsul imitaţiei a ceva cu „largă priză la public” - nu eşti decât clovnul-Scriitor, nicidecum Scriitorul. Dacă îi umpli pe alţii de dejecţii verbale în numele „literaturii adevărate” iar tu pui în locul lor surcele – eşti jalnic amice! Aşa cum sistemele de calcul au în programul de bază operaţia „help”, care se deschide generoasă şi gata să-ţi perieze nepriceperea, astfel e şi conştiinţa: te ajută, dar peste ani, când ţi s-a format - te umple şi de noroi... Meditam la un poem pe tema iubirii dintre indivizi, cum omul de rând şi aristocratul îşi dau mâna în poziţie oblică, iar ultimul, îşi plimbă pechinezul milei dintr-o râvnă a sângelui albastru, de ochii tradiţiei ca pelerin la moaştele cutărui sfânt. Dacă scopul Creştinismului a fost şi trebuie să rămână convertirea ateului la Hristos, pentru ce venerăm carnea pieritoare? Personal, mi-au trebuit ani de zile ca să mă dezmeticesc din rătăcirea de care suferă Creştinismul de astăzi, chiar şi acele Culte protestante care s-au unit ca să „slăvească” obiceiuri păgâne. O astfel de iubire între creştini atât de diferiţi nu are nici o şansă fără renunţarea la faimă şi tradiţie, la ideea de „bisericuţa noastră”. E doar o oală spartă din care picură apa. Cu o strecurătoare nu poţi umble nici o ploscă. Omul poate perora asupra valorii respiraţiei celuilalt la căpătâiul tău, cum aceasta se multiplică prin calcule epidermatice, al căror scop e fericirea pământească sau valoarea literară… Mai mult, se relaxează convins că licenţa vieţii lui e mai originală decât a Creatorului, sau că ucenicul în grozava lui emancipare poate urina pe creştetul alb al bătrânului romancier. Nu dau nume.

Un mare poet a scris „Mizerabilii” şi de atunci săracii fură mai cu inimă, se cizelează la umbra clasicilor apoi le scuipă mormintele. Inclusiv plagiatorii. Unii cară cu ei unelte ca să înjumătăţească prada, devin buni la suflet, ceea ce ne dă dreptul să credem în puterea de păstrare a deprinderilor de gibon prin artă…gândeşte-te şi la proverbialul „haiduc român”. Care să fie ajutorul nesperat care stinge orgoliul cinstei tale, te înduplecă de sus până la călcâie şi poţi jura pe Biblie că s-a petrecut ceva cu tine, că ai inima moale ca buretele şi sufletul ca fulgul? Bucuria nebunului e de scurtă durată. El nu preţuieşte nimic, până şi pietricelele aruncate cu dexteritate de circar în pavilionul urechii îi cad nu se ştie cum, de undeva de sus, lovindu-i fruntea precum amintirea netrăită a faptului că va muri. În schimb se spurcă pe site-uri cu aerul că tocmai a fost ales maestru într-o lojă masonică.

Interferăm prin gânduri, cuvinte, gesturi şi fapte bune sau rele, apoi ne ferim ca o vrabie sub frunza îngustă a salciei, fiindcă prădătorul - alias dramul de conştiinţă - stă sub altă frunză, ferindu-se de altcineva. Câte procente din prezentul vieţii noastre psihice le trăim aici în clipa de faţă sau, după care semne exterioare vei fi bănuind prezenţa absenţei, schimonosirea obrazului - de parcă am rânji prosteşte? Grimasa bucuriei e doar un machiaj periodic. Când eram foarte tânăr mă închipuiam bătrân, teribil de vechi, împodobit cu nămeţii bărbii lui Moş Crăciun. Acum pricep de ce: copilăria tângea inconştient durata vârstei a treia, fiindcă pe bunicul l-am văzut ani buni cu păr de lapte până în sicriu.
Dacă ne-am spăla mai des cu lacrimi, cu siguranţă petele orgoliului s-ar şterge în câteva zile. Rugina ruşinii e pata care dispare odată cu intrarea în „lucrurile cu adevărat importante”, cele care ţin de spiritualitate. Dacă Hristos a luat asupra sa toată ruşinea ta, văru’ cutare sau moş Plămadă nu au dreptul să te acuze de nimic, fiindcă trăieşti prin credinţă „cu păcatele iertate şi spălate în sângele Domnului Iisus Hristos.”
Şi dacă unii oameni dragi de litere care până mai ieri se aflau mereu în coasta ta ca o soacră „ce îţi vrea doar binele” – încep să se ferească de tine? Iovian fiind, acum trebuie să şi plăteşti... Singura ta mulţumire prietene va fi faptul că tu ştii ce se întâmplă, pe când ei dorm cu ochii deschişi. Tu te ascunzi în faţa lor, ţi se pun diverse întrebări civilizate, colegiale, prieteneşti, „de pahar” (spart) cât câştigi, ce folos? - întrebări lumeşti. Eşti absent.
Cred că preţuiesc în fiecare om clădirile din suburbii, partea neatinsă de duplicitate: durerea. Apoi, felul în care îmi povesteşte ce ar fi dorit să fie în viaţă şi ce a ajuns. În adolescenţă mă vedeam tot altceva; acum, mi-ajunge bucuria nepricepută că sunt un nimic, „tot mai prost în a face răul”, cum spunea apostolul Pavel şi repet asta ca o mantră.

Toţi am vrea o linişte totală, deoarece liniştea e consecinţa unei păci interioare îndelung şlefuite prin suferinţe de orice chip (întru devenirea omului - Om). Doar că nu toţi ajungem la ea în acelaşi timp, cred că asta e lecţia pe care trebuie să mi-o însuşesc. Şi ce profesori buni avem dar nu-i luăm în seamă! cascada imagistică a naturii - flori, iarbă etc. Arta răpeşte naturii aristotelice fâşii întinse de azur, fotografiile clipei. Amurgul oglindit pe mâna dreaptă adoarme „ochiul rău”; doar un ciripit şi nebunul oraşului contabilizează vedenii, frunzele de tei, cioburile semaforului spart pe străzile burgului. Acuta senzaţie a scurgerii fiinţei, fără sens, în lucruri şi „întâmplări”, limbajul însingurării pentru a regăsi aiurea – oameni, istorii – certifică la nesfârşit imaginea Saharei - trop ecclesiastic al realităţii spirituale de astăzi…


dicționar de suspiciuni

picăturile ploii scriu pe geam în altă limbă
și privesc dincolo de ploaie
trebuie că undeva pe mare o navă va cere ajutor
dar ca în toate amiezile după vârsta de 40 nu va fi nimeni acolo să scoată apa
religia e ocupată cu demonstrația că Isus a fost un bun yoghin la vremea lui
Eu trebuie să-mi schimb roata de la mașină
Tu aștepți un telefon ca să te mint că sunt și astăzi foarte obosit
oricum scuzele sunt cunoscute ca formația black sabbath
și aceasta mai mult decât purimul evreiesc
dar n-am ce să fac
mă obișnuiesc să nu mai dau doi bani pe ciripitul acestei vrăbiuțe
nu mai aud câinele care o latră
nici scârțâitul șinelor de tramvai după ora două
pe care vecinul de sus le unge cu vin spumos și vocalize feminine
parcă aș locui la londra ca un englez cu domeniu de golf
cu ponei la scară și cel puțin două guvernante sâsâite
așa pățesc de fiecare dată când dau peste pozele tale și-mi vine să beau deși nu mai beau
din carlinga prezentului toate lucrurile se văd ca o hartă
”străzile noastre” sunt șerpi cenușii oamenii un fel de puncte viermuind
care se deplasează fără logică de parcă ar exista una
când plouă să te strângă cineva la piept doar atât
să te strângă la piept fiindcă ți-e frică de orice întuneric fără buze
te-am supărat și nu mai scoteam un sunet
poate așteptai să-mi rup cămașa cu demnitatea unui dezertor la curtea marțială
să-ți cad în genunchi să mă târâi ca o reptilă până la gleznele tale
dar am tăcut amândoi ca și cum despărțirea e o taină la fel de mare ca facerea lumii
îți amintești bine asta și scrii poeme destul de frumoase
apreciez sinceritatea oglinzilor fărâmate
dar vreau numai să știi că frisonul primei nopți de dragoste e în aerul ploii
ca într-un poem de esenin se jură pe dinafară că totul e kaput că viața e o varză murată
și nu poate fi așa când amintirea veghează urmele vocii în suflet
asemănătoare mersului pe apă
așa cum stă un câine pe movila stăpânului în cimitir
și rămâne definitiv în memoria unui om ce nu îl poate vedea

Niciun comentariu: