am (re)citit: www.danieloctavian.weblog.ro

Gâza

Când priveşti gâza ridicându-se pe fragilul fir de iarbă toată zbaterea lumii devine lipsită de importanţă. Înaintarea firavelor picioare şi unduirea domoală a plantei devin unica măsură a lucrurilor. Bobul de rouă pare un obstacol de netrecut, iar uşoara adiere a vântului o primejdie grozavă. Sângele prelingându-se din nară şi din tâmplă năclăieşte verdele vegetal şi se amestecă, picătură cu picătură, cu ţărână. Privirea se împăienjeneşte, lumina capătă consistenţa magmei, iar contururile se estompează. Firul de iarbă se pleacă sub greutatea puţină a gâzei şi ţi se aşează pe obraz. Insecta străbate puntea verde şi pătrunde în ţinutul cald încă al obrazului tău. Ocoleşte un strop de sânge şi urcă spre tâmplă. Îşi înmoaie picioarele subţiri în sângele care nu încetează să curgă.
Timpul îngheaţă. Îi poţi vedea cristalele străpungându-ţi retina, cu ace mărunte şi subţiri.
Privind prin secunda aceea lumea îţi pare încremenită, rânduire de înşelătoare contururi. Ţi se pare că auzi undeva un violoncel. Şi sunetul unei picături de apă spărgându-se de un vas de sticlă. Apoi glasuri de copii înghesuite într-o cutie metalică. Secunda se preface şi din cristalul cu mii de muchii tăioase devine o gelatină tulbure, scurgându-se peste toate, acoperindu-te şi sufocându-te. Sunetele se transformă în culori, tonuri veştede de galben, topindu-se şi ele în masa aceea gelatinoasă care cuprinde totul, care te cuprinde.
Nu mai vezi gâza, nici firul de iarbă. Nici nu le mai simţi. Nici puful de păpădie care ţi se încurcă în gene. Doar ştii că sunt acolo şi că închid secunda pe care tot ele au deschis-o.
-Ştii ce sunt acestea?
Vocea e rece, lipsită de orice inflexiune, iar întrebarea se izbeşte de pereţii umezi de unde se desface în sute de palme reci care vin şi îţi pleznesc urechile. Sângele curge din arcada deschisă şi îţi arde pleoapa, orbindu-te. Încerci să te ştergi cu dosul palmelor, dar mâinile încătuşate sunt legate cu lanţul care le uneşte de lanţul care îţi leagă picioarele. Apleci capul, dar distanţa dintre mâinile tale şi pleoapa ta însângerată nu poate fi străbătută. Înţelegi că nu mai eşti stăpânul propriilor atingeri, iar mâna ta nu mai are îngăduinţa de a fi prietena propriului obraz.
-Ştii ce sunt acestea?
Vocea e rece, lipsită de orice inflexiune, iar întrebarea se izbeşte de pereţii umezi de unde se desface în sute de palme reci care vin şi îţi pleznesc urechile. Ar putea foarte bine fi ecoul. Ori poate eşti prins în secunda aceasta, ca o insectă într-un bob de chihlimbar, şi te izbeşti într-una de pereţii ei. Deschizi gura şi rămâi cu ea deschisă. Ai uitat dacă ai deschis-o pentru a răspunde sau pentru a respira. Simţi uscăciune, gust de sânge şi duhoare grea. Încerci să rosteşti ceva, dar sunetele nu mai sunt ale tale, cuvintele nu te mai recunosc şi refuză să se apropie. Scoţi doar un grohăit. Apoi un geamăt. Şi capul ţi se prăbuşeşte în piept.
Apa rece azvârlită peste tine te trezeşte. Şi ştii că ai evadat dintre pereţii acelei secunde. Apoi auzi o palmă izbind cu putere carnea. Mai întâi auzi şi abia apoi simţi palma. Şi obrazul dogorind, carnea arzând de durere. Imediat după aceea auzi vocea rece, lipsită de orice inflexiune şi îţi dai seama că ai redevenit prizonierul acelei secunde.
-Ştii ce sunt acestea?
-Hârtii... - răspunzi cu voce chinuită, ştearsă, dar încă a ta. Şi te bucuri că încă eşti stăpânul propriei voci. Sau aşa vrei să crezi.
Stăpânul vocii reci are chip. Iar chipul său e capabil de zâmbet. Nu te întrebi de ce mintea numeşte zâmbet rictusul acela, când i-ar putea spune la fel de bine rânjet. Minţii doar mintea îi poate pune întrebări, iar ea rămâne întotdeauna propria ei stăpână. Şi dacă ea simte nevoia de cuvinte moi care să învelească ţinuturi aspre, atunci aşa să fie.
-Hârtii. Foarte bine, cetăţene. Şi pe acele hârtii ce se află?
Vocea e în continuare rece, dar adaugă o notă de sarcasm crud. Priveşti spre hârtii prin pâcla de sânge prelins de pe pleoapă. Priveşti şi spre chipul omului în negru. O voce rece e întotdeauna tovarăşă a unui chip rece. Încerci din nou să ştergi mâzga de sânge de pe chip şi tot în zadar. Umerii ţi se pleacă. Eşti un învins. Iar învinşii nu îşi aparţin.
-Semne- răspunzi cu acelaşi glas hârâit, cu intonaţia potrivită învinsului.
O palmă se aude din nou. Şi se simte. Iar durerea aceasta devine plicticoasă prin repetiţie. Eşti amuzat de această constatare şi asta îţi potriveşte un zâmbet inoportun pe chip. Un zâmbet nu este o reacţie firească la o palmă, iar asta poate fi derutant pentru oamenii în negru. Mai ales dacă cei care zâmbesc sunt dintre cei ce nu îşi aparţin.
Tu ştii că eşti un învins, dar vocea rece din faţa ta nu o ştie încă. Asta nu îţi oferă oricum niciun avantaj. Doar o fragilă şi inutilă satisfacţie. Pentru că ştii că vei recunoaşte totul, vei admite fărădelegile şi te vei pleca în faţa sentinţei, care este mereu aceeaşi. Ştii că deja ai recunoscut totul şi ţi-ai recunoscut pedeapsa, dar faptul că vocea rece nu ştie încă asta îţi oferă o frugală şi dureroasă bucurie. Bucuria asta e nepotrivită şi de niciun folos, dar are un efect narcotic. Nu îţi mai aparţii, nu îţi mai eşti propriul stăpân, dar faptul că pentru încă o vreme, o scurtă vreme îi împiedici pe noii tăi stăpâni să afle că le aparţii îţi oferă un răgaz în care poţi păstra vie iluzia libertăţii.
-Ce semne?
Ai putea prelungi viaţa nălucii. Sau o poţi scurta. Libertatea e o nălucă. Ai putea răspunde şi ucide năluca sau ai putea privi prin fereastră, căutând prin ochiul de sticlă murdară secunde cu care să lungeşti viaţa nălucii. Alegi să răspunzi.
-Litere.
Spunând asta ai încetat să mai ascunzi că eşti înfrânt. Acum ţi-ai recunoscut stăpânii. Rânjetul de satisfacţie - acum nici mintea nu mai caută cuvinte altfel- al omului în negru îţi vesteşte că te-a luat în stăpânire.
-De unde ştii, cetăţene?
-Pentru că le cunosc... le recunosc...
De acum va fi uşor. Vei spune totul. Vei admite totul. Şi totul se va sfârşi. Stăpânirea lor va fi scurtă. Ei nu pot stăpâni decât viaţa ta. Moartea rămâne a ta.
-Literele sunt ilegale. Cuvintele scrise sunt interzise. Cărţile, scrisorile, poeziile...
-... şi orice formă de transpunere în formă grafică a cuvintelor este interzisă. Ştiu, voce rece...
Omul în negru e uşor derutat. Poate şi-ar fi dorit puţină împotrivire. Îl bănuieşti de sadism. Îi bănuieşti de sadism. Lumea nici nu e alcătuită din altceva decât din sadici şi nătângi.
-Pedeapsa pentru acest delict este moartea!
Rânjetului său îi întorci rânjetul tău.
-Statul garantează libertatea de gândire sub condiţia ca această libertate să se manifeste la nivel individual şi fără a ...
-Ştiu... Statul nu garantează nimic. Ai citit ce am scris acolo?
A incremenit. Broboane de sudoare i-au apărut pe frunte. Priveşte speriat spre cei doi gardieni.
-Tipul acesta de provocări nu îţi este de niciun folos! îţi răspunde cu o voce în care furia vrea să ascundă spaima. Cunoaşterea semnelor este interzisă.
-Atunci nu ai să-l cunoşti niciodată pe Shakespeare. Nu ai să afli....
-Delict! Îţi agravezi situaţia.
Cum ţi-ai putea agrava situaţia? De câte ori te pot ucide? În cartea lui Bradbury cărţile erau arse, în lumea ta oamenii sunt ucişi. Gândul e ars. Iar scrumul e prizat confortabil de o societate cretină şi satisfăcută de propria imbecilizare. Nici nu îi deranjează atât de mult că ştii semnele, că poţi scrie şi că scrii. Că poţi citi. Ci că te încăpăţânezi, că te-ai încăpăţânat să fii altfel. Că ai refuzat să devii ca ei.
-Ai citit ce am scris acolo?
Palmele care îţi pleznesc obrazul nu te mai interesează. Nu mai sunt problema ta, ci doar problema lor. Ei au nevoie să le dea, tu nu ai nevoie să le primeşti, aşa că îţi sunt indiferente. Lovindu-te, omul în negru, îşi alungă propria spaimă.
Te ridică. Te scot în piaţă. Trei oameni în negru îţi bolborosesc nişte prostii care te anunţă că ei sunt stăpânii tăi. Şi că în calitate de proaspeţi stăpâni au decis să te ucidă. Piaţa e plină de oameni în negru care urlă cu pumnii ridicaţi. Te privesc cu ură. Tu nu-i priveşti. Ei nici nu există. Există doar petecul de albastru pe care mintea îl numeşte cer. Iar mintea îşi rămâne mereu propria stăpână. Când îţi pleci privirea vezi masa de oameni în negru, urlând cu ură. Un alt om în negru îţi desface lanţul. Ridici mâinile încătuşate şi înmoi degetul în sângele de pe obraz şi apoi desenezi pe piept o literă. Iar piaţa e curpinsă de negru şi ură isterică. Mii, zeci de mii de ochi trimiţând moarte. Şi o singură pereche de ochi, într-o margine, umezindu-se de lacrimă. Şi te agăţi de ochii aceia ca o gâză de un fir de iarbă, sub respiraţia vântului. Apoi te laşi purtat.
Se apropie de tine. Te întreabă dacă vrei să fii legat la ochi. Refuzi. Privirea ţi se rostogoleşte în iarbă. Se opreşte pe gâza care încearcă să urce pe firul de iarbă. Omul acesta în negru te priveşte altfel. Ochii lui nu au rânjet. A lăsat jos mâna cu pânza neagră şi îţi şopteşte:
-A meritat? Pentru nişte cuvinte? Pentru nişte versuri?
Omul acesta ştie ce sunt acelea versuri. Şi îţi dai seama că nu te urăşte, dar dacă a meritat nu îţi mai dai seama. Ridici privirea spre cer şi acolo zăreşti ochii. Omul în negru se îndepărtează. Îl simţi îndepărtându-se, dar privirea îţi rămâne lipită de ochii din cer. Şi numeri cuvinte în minte. Undeva departe ţi se pare că auzi un violoncel.
-Trageţi la comanda mea! auzi.
Închizi pleoapele încet. Îţi şopteşti bun rămasul, apoi îţi pleci privirea spre iarbă. Simţi o greaţă cumplită ridicându-ţi-se din stomac şi nevoia de a vomita, dar te stăpâneşti. Păstrezi curat locul unde îţi va curge sângele.
-Ochiţi!
În minte îţi repeţi iute versurile şi priveşti din nou spre cer, surâzând. Ochii de acolo îţi zâmbesc şi ei. Şi îţi dai seama că oamenii în negru nu îţi sunt stăpâni. Nu au cum îţi fi. Pentru că ei de la tine au vrut să te fure, dar tu nu îţi mai aparţineai. Şi râzi. Şi strigi:
-A meritat! A meritat!
-Foc!
Iarba îţi mângâie obrazul. Nu mai vezi, dar ştii. Şi ştii că au aruncat peste tine o prelată murdară. Mai simţi gustul de sânge şi gâza pătrunzându-ţi prin gaura din tâmplă în craniu. Ştii că pe chip ţi-a încremenit un zâmbet batjocoritor. Iar noroiul va acoperi litera desenată cu sânge pe piept. Apoi te va acoperi cu totul şi te va mistui.
Acum e linişte. În craniul tău nu mai există gânduri. Doar o gâză, hrănindu-se cu carnea ta.