am citit: Andrada Ianosi

Conştientul din inconştient sau certitudinea neputinţei


E un timp în care... Nu! Nu e niciun timp în care realizezi că orice ai face, neputinţa creşte din ce în ce mai frumos, ca un fetus, carne din carnea ta, până când ajunge să-ţi fie propria imagine şi mâini salvatoare şi priviri şi gânduri. Nu mai e niciun timp în care să-ţi negociezi sentimentele. Atât poate da celălalt şi nu e vina lui ca investiţia ta i-a ridicat un piedestal de aur pe care ea, conştiinţa trădătoare, tot ea încearcă mai apoi să-l surpe. Când nu există răspunsuri sau când zilele sunt şi nopţile neogoite, mereu umblătoare, întrebătoare, răscolitoare, chinuitoare până în măduva cuvintelor, atunci nenorocita de conştiinţă mai ia câte o piatră în furia-i oarbă şi necontrolată. După Blaga, conştiința îşi poate forma o infinitudine de viziuni spaţiale, – care nu sunt altceva decât reflexul unei profunzimi sufleteşti sau o perspectivă, un orizont pe care inconştientul şi-l crează ca un prim cadru necesar existenţei sale – dar inconştientului îi corespunde numai una. Aşadar, pietrele îndepărtate în furia conştiinţei lezate vor reveni rând pe rând prin simpla acţiune voliţională a inconştientului. Sunt norme reglementate de acesta şi doar de acesta, iar puseurile artistice ale oricărui individ sunt mereu legate de viziunea inconştientului oricât de neconcordantă ar fi cu realitatea însăşi. Şi-atunci, cum să nu te preaslăvesc, o, preafrumoasă viziune, cea mai devitalizantă dintre toate ca un izvor al artei bizantine de inaderenţă la Eros şi de monotonie între sfinţii cei mai sfinţi? Imagine preacurată, cum pot să perturb liniştea lacului şi fumul seducător, ameţitor de narghilea? Sunt calmă, calmă, calmă... Sunt întunericul din peşteră şi vocea reprimată pentru a nu se multiplica. Peste durere – o piatră, peste dorinţe – aşteptare. În tine totul e mult mult prea frumos...