am citit: "Superficialitatea omului modern" (liviu ofileanu)

(fragmente)

”Scriitorul preocupat de condensarea sensurilor şi ideilor, şi care nu preferă cristalului limonada, nu caută succes, caută să se împlinească, indiferent de rezultatul sonorităţii publice”- (T.Arghezi).

(…)
Curând, ceea ce am denumit până astăzi drept miracol, minune, fapt unic, adică mirabilul - iese încet-încet de pe scena evoluţiei umane, pierde teren datorită vehemenţei cu care ”extraordinarul” are loc la fiecare 5 minute… Naşterile bizare precum un copil cu două capete, cu două sexe, cu şase degete etc., nu mai reprezintă ceva vrednic de atenţia noastră. Omul evoluează prin oricare mijloc facilitat odată cu dezvoltarea tehnicii: se clonează, călătoreşte în spaţiu. Schimbă planetei aspectul, clima, și calitatea resurselor are de suferit datorită acestei ”dezvoltări fără seamăn” a ştiinţei zilelor noastre. Bun, până aici „nimic nou subt soare”. De fapt, ceea ce se petrece în acest prezent obsedat de propria importanţă, sfidează chiar dezideratele în numele cărora a luat avânt o disciplină sau alta - anume ca acestea să slujească omului, nicidecum extincţiei lui. O abrutizare colectivă are loc prin stârnirea instinctelor primare, prin goana după vântul câştigurilor facile. Bani, bani şi iarăşi bani… Dar şi mitomanie cât poate cuprinde o arhivă de istorie.
Când faptul de a fi sincer e sinonim naivităţii şi principiile creştine sunt socotite nişte baliverne de oameni reduşi mintal, omul aşa-zis ”modern”, se împarte în câteva fragmente de umanitate sau non-umanitate. Fragmentarea e o consecinţă a mediului care l-a format pe individ, mediu care la rândul său a fost prelucrat tot de om, în numele emancipării rasei umane…

Poporul român de astăzi e siderat, aflat la confluenţa unor puteri armate pe care le-a slujit şi ieri cu falsă veneraţie, prin hotărârile a două-trei capete, mai mult sau mai puţin luminate. Există o tradiţie şi, cum tradiţia se respectă, un popor nu îmbătrâneşte spiritual, nu se înstrăinează de sine ca să devină în cele din urmă cosmopolit până la risipirea lui. Credința e singura barcă de salvare, nu instituțiile, nu strana bisericii.
Oricât s-ar bate monedă pe vocaţia religioasă a românului, cea pragmatică îi taie mereu calea; spiritul se află pe locul doi. De fapt, o ciclitate ameţitoare tronează dezideratele românului astfel că, ocupanta primului loc (a avea) câştigă periodic în dreptul lui „a iubi”.
(...)
…”Protecţia socială”- a fost și rămâne o etichetă cu iz filantropic, îndărătul căreia se ascunde profitul, ştiinţa manipulării pe bani a slăbiciunilor inerente firii umane, după care te poţi alege şi cu un renume în materie. Ce măreţie se slăveşte prin marşurile împăratului Napoleon? A războiului şi-a morţilor de pe câmpul de luptă, naivi care au murit în numele buzunarului sau ideii de o ţară demnă…

A venit momentul să rostim sau să spunem ceva cât mai este vreme, până la ivirea deplorabilei „fericite bătrâneţi”… Faptul real că nu există fantome, ci „duhuri de îndemn”:
în talk-show-uri de „marcă”, se discută avantajul dimensiunilor în păstrarea castităţii cămăşilor de noapte. Studiourile cinematografice au turnat filme cu „amazoane” îmbrăcate în două şireturi, pentru a întreţine fără scrupule pofta de goliciune a Spectatorului, pohtă care este la urma urmei, umană…(papa Freud et comp.). Societatea modernă e groapa comună a pretinsei libertăţi. O atât de dură subminare a vitalității nu a mai avut loc decât în sistemul nazist – vrei să mori și nu poți! N-ai voie acum,… şi încă o moarte duioasă (culmea!) trebuie consimţită de individ, întrucât se ştie, omul este un ”animal social” care nu suportă nicidecum singurătatea ultimelor clipe. Nu oricine poate fi călugăr. Dar sentimentul de împlinire îl poţi avea sădind flori, când simţi acreala sudorii plătindu-ţi ratele şi pachetul copiilor la şcoală. Apoi, adulmecarea paginilor Scripturii către seară, o bucurie naivă şi sfântă, luminând gangul dintre două tristeţi… Dimineaţa înainte de a pleca la serviciu: cafea, peisajul interior trecut în revistă, priviri drăgăstoase către partenerul de viaţă, care te aşteaptă la uşă pentru sărutul ”de plecare”. Poate fi ultimul.


Măsură în toate. Dacă vorbeşti prea mult despre ţara ta – eşti catalogat naţionalist. Dar e bine să fii naţionalist, apoi xenofob… ce-i rău în accesul ultranaționalist al tusei măgăreşti? Dacă te doare în fund, apari drept un înţelept liberal, cu largi deschideri ale spiritului pragmatic. Dacă spui ceva de haosul minim necesar funcţionării oricărei democraţii, bazate oriunde în lume întâi pe profit, eşti deja „democrat” luat în vizor. Ori, se ştie că migraţia politică nu dă bine în nici un curriculum. Poate te declari întotdeauna un independent, şi rămâi în ambele sensuri ale cuvântului, un eliberat din putoare, de fonduri şi alte drepturi pe care le-ai fi putut avea funcţionând ca un simplu candidat ales de tagma canibală. Fiindcă oamenii - istoria ne-a demonstrat-o - nu se hrănesc neapărat cu idei, ci fizic, sau cu alţi oameni…
Întâi, votează! Să nu te îmbolnăvești. Nu uita, nu ai voie să mori. De fapt, în mai toate ţările Estului, oamenii mor cu zile din indolenţa profesională şi prost remunerată a unor cadre medicale. Ca să obţii un concediu medical, act necesar la locul tău de muncă, alergi vreo trei zile după alte bilete de trimitere, în cu totul alte locuri şi, în final, când crezi că stiva de hârţoage îşi va găsi un coş pe măsură, ai nevoie de alte certificate, alte hârtii care să ateste, să confirme, să evidenţieze cum că tu, eşti angajat, ai asigurare, mai asta şi aialaltă încât, la finalul acestor elucubraţii birocratice, te întrebi dacă n-ar fi bine să consulţi şi un psiholog, apoi un psihiatru, şi dacă spitalul de neuro e prin zonă, n-ar strica o vizită măreaţă făcută în numele democraţiei sclavagiste din România.

Subterfugiile întru realizarea unui deziderat e altă mâncare de peşte putred, lăsat cu ostentaţie în faţa mulţimii, chipurile ”program politic de guvernare”. Evident, nu e necesar bestiarul parlamentar, însă adevărul poate fi subînțeles: românul e un macac tembelizat cu temei prin excesiva grijă a autorităţilor de a-l da jos din copac la ore fixe. Și curg, vai, în fiecare dimineaţă autobuzele cu prostiţi către imperiala nepăsare, către marele Dormitor.
Politica nu interesează decât în măsura, puţin probabilă, de a mai coopta creduli în sistemul celor care joacă România la cazinou.
Poporul s-a săturat să ingere propria balegă, dar nu se revoltă. Simţurile i-au fost paralizate cu atenţie sporită, ani la rând. Nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Autorităţile însă, cu fervoarea tânărului veşnic îndrăgostit, umplu toate spaţiile mass-media, perorând alienant asupra modului în care îşi fac treaba, recuperând din magistrala uitare umană perioada care abia s-a consumat, epoca de aur cu anii ei de hârtie igienică. Opinii, dezbateri, luări de poziţie – încercări reportericeşti de a da un contur platformei de aburi. Însă acel se putea şi altfel, nu face parte din remuşcările inexistente ale celor care conduc nava asta, găurită şi cu aripile rupte, ca pe un graţios zepelin sub cerul (cum altfel?) unei Europe bolnavă de parkinson, care vede ce se întâmplă cu toată Uniunea Europeană, dar nu o interesează, întrucât interesele ţin de resursele fiecărei naţii. A trăi curat unora li se pare simplu ca de sărbători - cumperi steluţe, confetti, acadele. Îţi pui hainele de podoabă şi licuricii electrici în brad. Apoi te smereşti cumsecade, la timp. Poate crezi că în virtutea acestor aparențe ești ”om cumsecade”.
Poate unii te cred om bun... Hai sictir!