Obligatoriu inainte!
Am 28 de ani. Si tot degeaba. Nu ma amagesc visand ca “voi atinge norii” in viitor; ce a fost si prezentul ma tintuiesc bine la sol. Dar nu face nimic, modesta fiind plec capul, oftez, imi ridic privirea si merg inainte. Se putea si mai rau. Iar ceea ce am e suficient pentru mine. Ranile re- si re- si recicatrizate nu mai dor, acum sunt parte din mine.
Asa simt multi din generatia mea, asa patimesc si ei. Intr-un fel neinteles, ceva ne doboara, ghinion, blestem, fortuna sau ce-o fi. Ca e vorba de bani, relatii, familii, scoala, job-uri, ceva nu ne iese. Parca am fi intr-un cazinou unde suntem luati de fraieri, tindem cu naivitate si speranta spre toate mesele masluite.
Incotr-o? Inainte. Urmam teleghidati cararile batatorite de cei dinaintea noastra si ne e aproape imposibil sa aruncam o ocheada in jungla de pe margini. Obligatoriu inainte. Oprirea interzisa. Nici o manevra nu ne e permisa, nimic salbatic, autentic, viu. Viata asta ne-a incatusat si taraim umili lanturile grele a unei democratii dezarmante. Ne este greu pentru ca timpul ne trece iar idealurile, visele noastre se sting rand pe rand, unul cate unul. Ne irita pentru nu ne-am implinit propriile asteptari iar ceva din interiorul nostru urla ca suntem lasi, slabi, mincinosi. Frustrati – n-au decat sa ne numeasca astfel… Asta si suntem de vreme ce suntem lipsiti de putere asupra fraielor propriei noastre vieti, ghidata miseleste de banii pe care ii poftim la nesfarsit si fara de care n-am putea supravietui.
S-au mai scurs mahniri, la fel si revoltari insa fara rost. Degeaba ne plangem de mila fiindca nimic nu se va schimba. O noua zi de lucru, o noua zi de nervi, o alta luna incununata cu nevoi si facturi, si viata merge inainte.
De aici nu mai putem chiuli. Inainte! Obligatoriu inainte.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu