sâmbătă, 14 noiembrie 2009

raspuns Adei

Balada pentru Marin

Este uşor să spui: « Dumnezeule, sunt suferind, ajută-mă să nu mai fiu ».
Dacă ruga sinceră e, ţi se va-ndeplini din clipa următoare sau alta.
Rosteşte cuvântul, unul singur – şopteşte-l adânc, din cel mai adânc. De-l meriţi şi e potrivit va avea forţa să se ridice din carnea ce eşti.
- Spune, Omule, un cuvânt...
Dar Marin nu-nţelege. Se-adaptează iernii pregătit s-o înfrunte gol şi fără de ban, doar cu o sticlă ce nu se termină şi-un borcan cu verzi zemuri dăruit de un milostiv. Visează o femeie la trupu-i, acolo, în tot văzu’ lumii, un trup pe care sa-l poţi atinge cu limba, un trup din cele ce trec prin pătrăţica de noapte, spre noapte.
-Ah , ce bărbat am fost... şi-aminteşte. Râzândo cu păr ineliu... strecoară-mă-n sân ca pe-un nebunatic pisic, doar un pic..
-Te-ai hâţâi, stârpitură? i-aruncă aceasta cuvinte din fugă.
-... Vino pe patul din cartoane şi celofane, n-auzi ? Să izgonim răutatea din trupuri, în încleştare şi uzi să devenim gânditoare statui...
Nu ne este, în ochi, o-ntâmplare Marin. Dumnezeu pare că spune: « Priviţi, puteţi fi la fel... fără cuib şi făr’ de nimic... » Este nevoie de el să ne dea de gândit...
- Omule, sunt strigat, dă-mi din viaţa ta un minut pentru două sau trei dintr-a mea !
- Dar îl poţi ţine minutul, căra? Ti-ai risipit ultim leu, l-ai schimbat pe–un pahar puturos gâlgâit clipă de clipă pe gât. Si-ai ajuns în strigarul din bloc, nici măcar nu te-nchini . Nicicând om ca tine n-o avea de la om, fiindcă omul, ştii bine: a luat, a cuprins, l-a lăsat fără gard pân’ şi pe Dumnezeu. Vânzătorul de peşti , deunăzi, m-a-ntrebat : de ce nu mai cumpăr ? Să văd cum se moare, suflete s-arunc la gunoi dimineaţa cu pumnul? Au murit, rând pe rând, douazeci şi ceva, şi ştiam c-or pieri. Mai aveam numai trei, cei puternici şi vii. Un mascul arămiu cu o coadă prelungă şi-un mustăcios fumuriu cu ochi tulburi-aprinşi ce căuta să prindă la colţ şi nu da vreo scăpare in stânga sau dreapta, ţintuia o femelă, o obliga, şi ştia : negreşit, va accepta să se predea lui, destinului. Era frig, un frig blând de-nceput de sfârşit, dar acid pentru –un băţ de chibrit. Alerga auria printre alge şi bule cu cei doi după ea. Alerga auria şi într-una visa că va avea puişori cum prinţisorul zglobiu ce dansa cum nici omul nu poate, chiar de s-ar antrena vieţile toate-adunate. Marine, viaţa ne e în acvariu, albastră ca cerul din noapte. Ti se pare că-i bine, că încă nu-i frigul din urmă? Dar cine eşti tu, Marine?
- Am fost mai înalt, dar am mers mult pe jos şi m-am cam tocit... Imi place s-adorm când plouă alături, s-aud “pic-pic pic”! Toate-or să-ngheţe de prea multă minciună. Cine… sânt? Un claun în viaţă, cea de la urmă. Am făcut lu ăla pe plac, şi lu ăla . La toţi. Cu speranţa că-n ei şi în lume s-o-ntâmpla ceva bun. Dar văd, doar bun nu se-ntâmplă! El şi cu el, şi cu ea, şi cu tu, jucaţi împreună după cum întunericul vrea. Tăceţi toleranţi, abandonaţi sorţii, aşteptaţi să vi se facă dreptate. Dar ştiţi voi cine e Dumnezeu? E un creier încins, o Grozăvie ce se lasă purtată pe braţe,-nadins. Care scoate gemete şi hi-hi-i turi. Ii ies aripi şi alge din trup, cozi, şi coarne –n tot felu’, se transformă-ncontinuu, creează lumi după lumi articulând silabe doar de El înţelese. Sunetele par fluierătura unui nebun în cămaşă de forţă ori ţinut strâns într-un colt izolat. Undeva, capătul lumii, precum un vagin, se –alungeşte făcând loc atâtor şi-atâtor forme perfecte şi sensuri. Creaturi născute dintr-un cuvânt, ăla spus. Si toate-s abandonate să dăinuie-n voie şi să se înmulţească, de vor. Te-ai gândit ce miracol e viaţa : o bucată de lut primeşte, brusc, suflu şi se ridică, priveşte, gândeşte ? Se bucură de ce simte şi face, poate cânta, visa ori crea ? Ţi-nchipui că Dumnezeu e ceva, o-ho-hoo !! măreţ, probabil din aur, lumini şi sofisticării ? Nu, e-un simplu nebun cu puteri cum nici unul n-avem. I-ar putea semana doar acei ce în vis îşi strămută cuibul, căţelul şi paşii, unde nu contează cine-ai fost, cine eşti, doar că respiri liber, şi pur şi simplu: trăieşti. Ai văzut muribunzii cum vorbesc într-o zi la pereţi, cum o cheamă pe mă-sa, cum se duc înspre ea ? De lumea cealaltă ne desparte un fleac, o foiţă de ceapă. Numai că între una şi alta–s infinite de lumi, aglomerate-ncontinuu de fel de fel de nebuni.
-Marine ?
- Nu mă striga şi nici milă nu-ţi fi’. Si nici la Dumnezeu n-are rost să mai strigi. El exista, desigur, dar e ca şi când nici nu ar exista. Si-o să plângi, o să vrei viaţa-napoi, să trăiesti ce n-ai îndrăznit sau n-ai apucat să visezi. Numai că, dragul meu, înapoi nu mai este posibil. Doar să stai lângă fiu sau prieten, s-aştepţi să-i petreci disperat până-n mijloc de câmp, să vadă şi ei, ce e A.ia, care veşniceşte creând.

Experiment, text postat la prima scriere

Este usor sa spui: « Dumnezeule, sunt suferind. Ajuta-ma sa nu mai fiu trist »
Si s-ar putea, daca ruga ta sincera e, sa nu mai fii, chiar din clipa urmatoare, sau alta. Dar, a avea puterea sa-ti controlezi Dumnezeul, care este in fapt subconstientul tau, o masinarie cu puteri miraculoase, si sa-i spui: « Nu mai vreau nefericire, eu vreau sa... » Un simplu cuvant, un cuvant spus din adanc, din cel mai adanc, odata cerut, este posibil sa se implineasca. Un cuvant puternic, cel care a avut forta deasupra sa se ridice prin toata carnea ce esti. Un cuvant eliberat - o alta orbita, o alta traire, un alt orizont.
-Omule, spune-ti un cuvant lui Dumnezeu... il rog.
Dar el nu intelege. Are o sticla pe jumatate si un borcan cu zeama cam verde. Viseaza o femeie la trupu-i, acolo, in tot vazul lumii, pe patul acela facut din cartoane si caramizi. Viseaza o femeie si nu sa incalzeasca el trup cu miros sa poti pune limba, s-a adaptat iernii, e gol si pregatit s-o infrunte, dar i se pare o nebunie, gandind, fiindca rade in sine, ca minunat lucru ar fi sa-l incalzeasca pe dansul un trup de femeie. Ca-i frig. Din oricate trec prin patratica de noapte, spre noapte, numai femeie sa fie.
-Ah, ce barbat am fost! si-aminteste...
-Astazi conteaza doar cine esti...
-Blondo cu parul ineliu... mi-e asa frig, as vrea sa ma strecori la tine in san!
-Te-ai f...te, Marine, esti un nenorocit! ii striga aceasta. Ia spune: cu a ta viata ce ai facut?
Nu ne este in ochi o-ntamplare Marin. Dumnezeu vrea sa spuna: « Priviti, puteti fi la fel: alungati de copii, fara cuib si far’ de nimic... Este nevoie de el sa va puna pe ganduri... »
- Omule, sunt strigat, da-mi din viata ta un minut pentru doua sau trei dintr-a mea!
Ma vede rotund, cu obraji reveniti, ca mi-aplec privirile intr-un fel stanjenit si imi cere ceva. Dar il poti duce tu, minutul, cara? Vrei femeie, vaz bine, vrei femeie, Marine, dar eu la femee am putut renunta... Vrei placere de-o clipa, eu nici nu stiu cum arata... Ori vrei banii mei, ti se pare ca am? Pentru ca nu m-auzi tipand de durere si nu-mi vezi mana-ntinzand, pentru ca am un biet cuib si o haina-ncheiata cu nasturi? Dar stii tu ce gust are painea neunsa? Stii tu ce-nseamna sa-nghiti ceaiul amar si fiertul cartof, fara sare? Stii tu ce gust are ceapa doar coapta cu zeama de varza usturata prelung? Si toate acestea doar sa pot cobori dintr-un cuib si a-ti trece prin fata cu capul putin aplecat... Ti-ai risipit ultim leu, l-ai schimbat pe–un pahar puturos galgait seara de seara pe gat... Te-a daramat bautura si-ai ajuns in strigarul din bloc, iar acuma de clipa te plangi ca si cum altcineva ar fi vinovat. Nici macar la Dumnezeu nu te-nchini. Dar vrei incontinuu femeie si din toate ce sunt. Ti se pare c-ai drept? Nu se poate, Marine, s-a putut pan-aici. Fiindca noi, astialaltii, prin lege sortiti suntem sa avem doar atatea din toate cate singuri putem sa avem. Nu veni sa iti dau, nu-mi striga ca ai drept. Tot ce este pe lume apartine-altcuiva. Tu nimica nu ai si nicicand om ca tine, n-o avea de la om, fiindca omul, stii bine: a luat, a cuprins, l-a lasat fara gard pan’ si pe Dumnezeu... Magazinul cu pesti, deunazi, m-a-ntrebat: de ce nu mai cumpar? « Sa vad cum se moare, -am raspuns, suflete dimineata cu pumnul s-arunc la gunoi? Mi-au murit rand pe rand. Douazeci si ceva. Si stiam c-or pieri. Mai avea numai trei, trei puternici si vii, un mascul aramiu cu o coada prelunga si un mustacios fumuriu cu ochi tulburi, vioi. Intre ei o femela-nnota printre alge si bule. Si nu-ntelegea c-or muri toti in curand. Era frig, un frig bland de-nceput de sfarsit, nemilos si acid pentru–un bat de chibrit. Alerga auria, iar cei doi dupa ea. Alerga galbiorul si nimic nu stia. Visau ca-ntr-o zi vor avea puisori galben cu auriu. Masculii–si dadeau rotocoale de zor si se-mpungeau cu botisoare de miei. Cand se apropiau de cea frumusica unul dansa cum nici omul nu poate, chiar de s-ar antrena vietile toate-adunate, celalalt cauta sa o prinda la colt si nu-i da vreo scapare, nici in stanga, nici dreapta, o tintuia cu privirea clipe nenumarate, o obliga sa fie a lui dupa ce, negresit, ca orice fiinta,destinului se va preda. Asa imi pareau, mie, cel ce-i priveam, ne-ntelegand ca abia atingand poti rani ca de moarte. S-au gonit, s-au ranit, s-au impuns, de-a ramas auria cu galbenul stins. Iata, zic, ce e viata, cum vrem, sa avem orice-ar fi, orice-ar fi sa avem... Marine, viata ne e in acvariu, albastra ca cerul din noapte, si ni se pare ca-i bine, ca inca nu-i frigul din urma. Ti se pare si tie, Marine, o fi prea devreme pentru cel prea tarziu ?
- Un claun am fost. Am facut lu ala pe plac, si lu ala, la toti. Cu speranta ca-n ei s-o-ntampla ceva bun, insa... nu. El, si cu el, si cu ea,si cu tu, jucati impreuna cum intunericul vrea. Tacem toleranti, abandonati sortii, asteptam zei sa ne faca dreptate. Dar stiti voi cine e Dumnezeu ? Stai o clipa, -ti spun eu, este clipa ce-ti dau si nu-ti cer fiindca bag seama nici n-ai. Dumnezeu e un creier incins, la scara o suta, o chestie mica, lighioaie, ce se lasa purtata pe brate. Care scoate gemete si hihiituri. Si se schimba-ncontinuu, ii ies brate si alge din trup, cozi, si coarne–n tot felu'... Dar nimeni nu intelege ca El ne-a creat intr-o clipa si ne-a abandonat. Ne-a uitat, cum uitam toti foaia aceea cu liniute strambate trasate in primele zile de scoala. Cum uiti insati tu pasii-ti, cararea ilara si plina cu ce nici nu-ti trece prin gand... De cand a-nceput, Dumnezeu creeaza-ncontinuu altceva si-altceva, lumi dupa lumi. Articuland cate-un cuvant inteles doar de el. Si sunetele-alea, de vrei sa le-asculti, sunt o fluieratura ciudata si sacadata, cantata de doar de-un nebun in camasa de forta aflat sau sus izolat. Doar un cuvant, iti vine sa crezi? si-undeva, probabil tare departe, capatul lumei, precum un vagin, se lungeste, facand loc altor si-atator creatii iesite dintr-un cuvant. Ala spus. Si toate-s abandonate acolo, sa dainuie-n voie, si sa se-ntregeasca, probabil, candva. Daca vor. Credem ca Dumnezeu e ceva, o-ho-hoo!! maret, probabil din aur si sofisticarii… Dar e ceva foarte simplu si mic. Un nebun cu puteri, cum nici unul nu vrem. O sa-i semanam cand cu totul in vis ne vom face cuib. Si-atunci nu conteaza ce faci, cine esti, ce gandesti. Doar daca traiesti, uite-asa, adica,-n esenta, te misti.
-Dar capatul lumii stii cumva unde e?
-Chiar aici. Da, aici. Ai vazut muribunzii cum vorbesc la pereti, cum o cheama pe mama, cum se duc inspre ea? Ei vad deja lumea ailalta, paralela cu asta, cand deja nu mai pot privi spre ‘napoi. O lume, cealalta, din lumi infinite, doar o foita subtire de ceapa-o desparte. Adevarul e nebunie, sa stii de la mine...
-Marine ?
- Nu ma striga si nu-ti fie mila. Si nici la Dumnezeu n-are rost sa tot strigi. El exista, desigur, dar e ca si cand nici nu ar exista. Poti sa-l vezi, daca vrei, poti pe brate sa-l porti. Si-o sa plangi, o sa plangi, sa vrei viata-napoi, sa traiesti ce n-ai apucat. Numai ca, dragul meu, nu mai este posibil. Doar sa stai langa-un fiu, sau prieten, sa-i petreci disperat pana-n mijloc de camp, sa vada si ei, in sfarsit, grozavia: chestia aia ciudata, nebuna, care bolboroseste...
ASAAAAA...

2 comentarii:

Ada spunea...

Teribila viziune. Nu sunt convinsa ca este ceea ce mi-ar fi placut sa aud.
Nu ma prea ma pot impaca, Nicolae, cu tableta. E amara rau. Refuz sa inghit; astept una mai dulce.

nicolae spunea...

asta este, Ada, amara sau dulce, asta e! cuvantul daca nu se-nfatiseaza periculos este risipire de vant. voi mai lucra textul, dar pe elemente intermediare si forma. poate ca te-a speriat teoria cu lumile paralele? cibernetica a demonstrat-o demult. sau ideea ca un creier turat la extrem este pur nebunie? te-a amarat ca Dumnezeu s-ar putea sa nu semene cu noi ori ca nu-l mai interesam? am fost periculos, Ada, si-as putea sa mai fiu:)))
multumesc pentru sufletul risipit printre cuvintele "Fortei"...