miercuri, 23 decembrie 2009

am citit:Ovidiu Nacu

Conştiinţa morală într-o etică postmodernă
Motto: “Ceea ce ne face moderni este faptul că suntem în stare să acţionăm ca proprii noştri reprezentanţi morali.” (A. Wolfe)

Tema aleasă este reprezentativă, cred, pentru epoca noastră, denumită de mulţi “postmodernă”. Continuare a modernităţii (pe plan civilizaţional, dar şi pragmatic) cât şi ruptură faţă de ea (prin critică şi autocritică, deconstrucţie şi reconstrucţie a acesteia), postmodernitatea conturează o etică eliberată de Lege, autoritate şi instituţii tutelare, liberă a-şi manifesta diversitatea principială.
Pentru teoretizare şi exemplificare voi folosi cartea “Etica postmodernă” a celebrului Zygmunt Bauman. Conform viziunii acestuia, reperele unei conştiinţe morale postmoderne ar fi următoarele:
a) Ambivalenţa fundamentală a condiţiei morale. Natura umană conţine în sine ambele polarităţi: binele şi răul, oamenii nefiind fundamental “buni” (şi corupţi în mod accidental), dar nici fundamental “răi” (dar “perfectibili” social). “O moralitate neambivalentă este o imposibilitate existenţială” conchide Bauman .
b) Moralitatea este în mod natural “neraţională”, adică nu decurge din aranjamentele sociale ori judecăţile raţionale ce le preced, ci este un “rezervor” natural de impulsuri morale, neregulate, imprevizibile şi ambivalente, abia ulterior codificate etic şi juridic. Morala nu decurge din Lege (ce încearcă să o monopolizeze), varietatea umană şi istorică de coduri etice fiind dovada cea mai bună că morala nici nu se rezumă la Lege - aceasta mai degrabă verbalizând-o parţial, local şi efemer…
c) Ambiguitatea coştiinţei morale. Dacă moralitea este ambivalentă (exprimând ambele polarităţi) şi neraţională (excedând linearitatea simplistă dar riguroasă a Legii), ea apare eului moral ca ambiguă, chiar aporetică. “Puţine opţiuni…sunt neambiguu bune. Majoritatea opţiunilor morale se fac între impulsuri contradictorii şi fiecare impuls moral, dacă se acţionează în totalitate pe baza lui, are consecinţe imorale (cel mai caracteristic, impulsul de a avea grijă de celălalt, când este dus la extrem, provoacă anihilarea autonomiei celuilalt, dominaţia şi opresiunea). Arareori pot acţiunile morale să provoace satisfacţie totală; responsabilitatea care ghidează persoana umană este întotdeauna cu un pas înaintea a ce s-a făcut şi a ce poate fi făcut. În ciuda tuturor eforturilor în sens invers, nesiguranţa e sortită să însoţească mereu condiţia eului moral” .
d) Responsabilitatea morală nu poate fi asumată decât de eul moral, de individ. Instituţiile ce instrumentalizează dimensiunea morală a eului manifestă o neîncredere funciară în capacitatea acestuia de a fi “bun”. De unde şi vocaţia totalitară (sau universală) a legii morale de a administra social impulsurile morale ale indivizilor. Prin confiscarea libertăţii morale individuale şi uniformizarea coercitivă a acesteia, eul moral este deresponsabilizat, rolul său unic rezumându-se la a respecta convenţia Legii heteronome în virtutea căreia s-a format Instituţia ce o administrează şi prin care se legitimează.
Deoarece conştiinţa umană nu poate fi morală decât în condiţii de libertate (determinarea şi coerciţia dezolvându-i responsabilitatea), ea poartă stigmatul individualismului, fiind atributul persoanei, nu al Instituţiei. Instituţia poate exprima o responsabilitate juridică, dar nicidată morală. “Controlul social al moralităţii este o operaţie coplexă şi delicată care stârneşte mai multă ambivalenţă decât reuşeşte să elimine” consideră Bauman.
e) Din cele de mai sus reiese ontologia morală a eului, deschiderea sa către Celălalt precedând relaţia cu acesta. “… Trebuie presupus că răspunderea morală – a fi pentru Celălalt înainte de a putea fi cu Celălalt – este prima realitate a eului, un punct de plecare mai degrabă decât un produs al societăţii. Ea precede orice colaborare cu Celălalt prin cunoaştere, apreciere, suferinţă sau acţiune. De aceea nu are nici o <
>, nici o cauză, nici un factor determinant. Din acelaşi motiv pentru care nu poate fi dorită sau dirijată în afara existenţei sale specifice, nu poate oferi nici devezi convingătoare pentru necesitatea prezenţei sale” .
Iată, aşadar, care ar fi pe scurt dimensiunile constitutive ale conştiinţei morale într-o etică postmodernă.
În opinia mea, întregul curent Po-Mo (efervescent, radical, debusolant şi chiar multidirecţional) costituie un trend de recuperare a unor latenţe umane inhibate istoric, intercultural şi religios. Moralitatea intră în acest capitol.
Dacă în culturile tradiţionale moralitatea (“revelată” de Zeu şi administrată de reprezentanţii săi pământeni) se rezumă la respectarea obiectivă (neimplicată) a unor cerinţe etice, iar în civilizaţia modernă moralitatea este porunca unei convenţii sociale, exprimată instituţional şi verificată coercitiv, în stadiul postmodern, aceasta se emancipează definitiv, autonomia-i proprie (şi firească, aş adăuga la unison cu Bauman) excluzând interferenţele heteronome.
Conştiinţa morală postmodernă, aflată atât în criza incertitudinii, dar şi în libertatea responsabilă ce o insoţeşte, se debranşează de metanaraţiunile legitimatoare ale trecutului, pentru a fi, încă o dată, expresia firească a omului. Un om destinat comuniunii, întrucât moralitatea sa este un dat al firii, o responsabilitate copleşitoare pentru Celălalt.
Un teolog ortodox ar putea descoperi aici elementele acelei viziuni scriptural-patristice – estompate sub zgura scolasticismului trecut ori contemporan – conform căreia omul este chipul lui Dumnezeu şi “păzitorul fratelui său”, aflat într-un perpetuu dialog agapic-existenţial cu Celălalt, în dublă ipostază: de Arhetip Creator şi “aproape” iconic al Acestuia…

Note de subsol
1. Zygmunt Bauman – Etica postmodernă, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000, p. 15.
2. Ibidem, p. 16.
3. Ibidem, p. 17.
4. Ibidem, p. 18

Niciun comentariu: