nicolae tudor: povestea unei fotografii (3)

Am fost atras intotdeauna de limita imposibilului pentru a-mi intelege drumul inspre dincolo.
Si am cautat cuvantul, cel imposibil de gandit/exprimat, si cel indelung, cu migala slefuit, cuvantul vanat dupa indelungata panda, cel pretendent la valoare, care apare/este adus in circuitul artistic de la o limita sau dincolo de ea.
Una dintre limite este fotografia mea ultima. Fiindca este imposibila. Raspunsul naturii impotriva omului. Ca semn.

Visam candva sa am un ap. foto si sa surprind chipuri in afara naturii sale. Dupa ce l-am avut, un om( avea putere in sistem) a exclamat: “Iata ce inseamna sa pui o arma in mana unui… om simplu, dar talentat!” Visam, printre altele, sa inteleg si sa desenez florile de gheata.
Dupa ce Dumnezeu m-a ajutat, am surprins elemente ce mi se pareau spectaculoase, dar am inteles repede ca acestea faceau deja obiectul artei, exploatate fiind de talentati inaintasi. Astfel, excrecentele gerului -procesul inflorescentelor sale alb-mate-, armoniile, simbolurile, curbele si minutiozitati ce intrec in maiestrie mestesugarii de rand, fusesera deja integrate in grafica lemnului, fierului, pietrei ori sticlei.
Florile de gheata seamana cu cele ale coralului indelung mesterite de artizanii apelor, ori cu algele ciudate recunoscute in unduirile din adanc. Totusi, cand cristalizarile pe suprafata interioara a unei ferestre inghetate sugereaza chipul omului, se intelege ca este efortul personal al dincolo-ului de a aparea in real, deci de a se arata omului. Semanandu-i, e semn al iubirii fara margini daruit acestuia. La fel cum face subconstientul in lupta pentru inflorire/concretizare/implinire - everest existential.
Privind ieri grafia ghetii am receptat drama unei dansatoare aflata intr-un spatiu al afirmarii, coplesita de rapiditatea transformarilor. Parca era intr-un trafic al lumilor fel de fel, cum sunt filele cartii date peste cap de rafalele vantului si, intr-o clipa, intr-o singura clipita, scanteiaza, au sansa spunerii, coplesite de rapiditatea trecerii. Scanteiaza precum jarul care moare nesustinut de crengi trosninde cand, o adiere, fie de la vant ori de la nemiscabilul mort, reinvie speranta de viata.
Dansatoarea mea era inlantuita de maini de gheata - serpi stilizati - si murea in incremenire.
(foto 1).

I-am simtit sugrumarea, o vedeam cu aceeasi ochi cu care ma vedea, si nu puteam nimic intreprinde. Doar sa dau clic ori sa incalzesc interiorul. Si am facut-o, parcurgand de multe ori drumul intors de la ea catre inima. Si-am vazut cum sufletul i se topea si murea. Margele de apa se prelingeau, pe rand, din bratele si inima ei, picioarele–i deveneau cioate, apoi dispareau definitiv, ca si cum ar fi fost rapuse de diabet ori de satare manuite de mostri mai albi ca zapada. Geamul se stergea si devenea limpede-limpede. Pentru un nou inceput.
Privind aveam regretul, constatare rasverificata, ca aparitia mea este, ca-ntotdeauna, prea tarzie pentru surprinderea, reabilitarea sau afirmarea lucrurilor.
Totusi nu puteam sterge certitudinea ca natura inconjuratoare are/ofera salase/ scene unde se intampla dumnezeiescul. Stiu deja cateva repere si au devenit locuri dragi de intalnire.
Azi-dimineata am deschis poarta si pasii-mi au ajuns la locul cu pricina. Iar minunea, imposibilul adica, mi s-a aratat: In acelasi loc, aceeasi forma mi se re/dezvaluia asa cum o doream:
(foto2)



Ma-ntreb cum de este posibil? Prelungesc gandul si-ncep sa cred ca nu doar omul, cel inzestrat cu ratiune, este unic creator. Ci tot ce este in miscare, lemnul, lutul si piatra, chiar, sunt adevaratii maestri. Omul sufera transformari mai degraba inspre animal, si-ncep a crede ca este cauza ratiunii, daca nu cumva a primit darul fara sa-l merite? Poate este o lege universala care face ca transformarile sa culmineze artistic capatand chipul omului? Trebuie asadar sa fiu atent la sensuri si la ce leaga/asteapta dincolo. Ce bine ar fi ca omul sa poata muri apasand pe un banal buton atunci cand este saturat cu iubire, frumusete, recunoastere, putere! Exista inca si inca frumuseti: cea a caderii si mortii, infinite spectacole posibile, cand omul se agata de trupul vremelniciei cu o arta a coborasului pentru a oferi nu spaima, ci impacare cu sine si cu toate cele-lalte.

Locurile seamana cu oamenii. Sunt unele in care si cu care-ntotdeauna se-ntampla ceva, si altele-n care nu se-ntampla nimic. Si ma sperii cand nu ma regasesc ori nu le-nteleg, fiindca stiu ca acolo se petrece in afara receptiei mele si nu sunt pregatit sa aflu ori sa primesc. Si am zile de disperare cand metrul meu patrat este gol, gol cu desavarsire. Altadata patratelele de timp/spatiu de-abia asteapta sa ma simta si nu pregeta sa-si sustina spectacolul. Un regret isi face totusi loc, acela ca sunt departe de vulcani, de arta ruperii mâlului, fiindca vreau neaparat sa aflu daca rabunarea intregului se face tot dupa chipul omului? Voi cere, dupa cata zbatere, sa devin cactus invelit in ceara si peri, si sa privesc indelung pre/facerea pustiurilor.
Am temerea ca Dumnezeu a fost prea darnic si-n acelasi timp prea zgarcit. A dat omului ratiunea, cum si noi daruim imparteala unor oarecare fara s-o ceara, fara sa aiba neaparata nevoie de ea, si o arunca animalelor. Cand ar fi trebuit sa fie oferita la cerere. Privesc cata confuzie, totusi! Atatia oameni frumosi tratati dupa inaltimea frumusetii… (de cele mai multe ori nemeritate!) cum si cei curati, aparent milostivi… Doar cei distepti sunt periculosi, ca un facut, raspandesc clar in jur uraciune si dorinta de a stapani lumea. Poate, de aceea calitatile-s astfel, oricat te-ai lupta, iti va fi interzisa macar una. Pentru a nu semana nici unul cu El, si a nu putea exercita, astfel, asupra celorlalti, raul ultim.