simplificări

Acu ani ce guiţătură era pe timpu-ăsta! M-apucă teama să nu fi murit porcii în somn, c-aşa se moare: visezi că-ţi bagă cineva cuţitu-n inimă şi, cum toţi suferim...!
Ce linişte-i pe strada Umbrelor, se aude cum se-nvârte pământul - nu mai face “ţac », face... « ţâc» !
Trece vecina cu tocurile metalice, apoi căricioru’ cu butelia, un căţelus aleargă pisicul Desculţului. In fiecare scursură de clipă duminicalii trăiesc ne/bucuriile simple ale cărnii.
De la un timp mă simt o momâie într-un lan cu bulimaci aplecaţi toţi într-o parte. Sunt simplificările mele la doi, parc-ar fi şuviţe de ploaie trasate cu creta în aerul negru al supravieţuirii.
Pe trepte de umbră, în lumea din ce în ce în ce mai flămândă, doi pisicuţi se-nghesuie unul într-altul. Cineva mă sfătuieşte să-i bag în « Forta Morală », să schimb lumea cu... animalele! Altcineva îi bagă-n p-da mă-sii, bagă toatele câte sunt.
« Voi scăpa şi de noaptea asta? » - se întreabă Nimănuiul.
Si eu prind viaţa dimineaţa de subsuori, când sare peste gard, şi-i dau drumu’, pe sub poartă, înainte de culcare. De la o vârstă soarele devine număr câştigător, după ce, inconştienţi, străbatem ghilotine printre care orbecăim. Fix la 12 noaptea, atunci când se deschid cerurile, unii aprind o lumânare şi se roagă de TatălNostru să ne lase mai încet. Ne rugăm de câte ori putem să ne rugăm. Face bine ierbii.
De ceva vreme a apărut o nouă unitate de măsură a timpului: parastasu’. Ieri s-au împlinit 6 săptămâni de la moartea unui sărman, astăzi i s-a făcut altuia de 6 luni, de mâine o să-nceapă să se scoată. După aia... gata!
Nimanuiul plânge. « Nu mai plânge, mă, că Dumnezeu plânge! »
- Aseară am băgat pisicile-n casă, zice. Că vecinii şi-au închis toţi, de-ai naibii, porţile! La noapte o să bag şi câinele. Am adormit cu banii de pâine sub pernă şi, toată noaptea, am pus mâna să văz dacă mai sunt. I-am fâşcâit să nu-ngheţe.
Are o şubă, roasă, cu guler lat ce îi acoperă umerii, reverele parcă-s umeriere. Tălpile nu le bagă-n importanţă, ştie că după un parastas-două o să-nceapă să-i putrezească; şi nici nu va simţi până va cădea, ca orişicare desculţ, şi–l vom dezgoli curioşi să vedem până unde s-a întins vineţeala.
Nu se poate, Pocinete bea acasă! De ce vine el... vesel? Măi, omu’ mai are şi gânduri!?
- Am băut frecţia! C-a adus sor-mea nişte ţuică să facă frecţie copilului. « Ce-ai făcut, ai băut frecţia?» “Frecţie era!? Inseamnă c-am băut… frecţia!” Am luat aseară o sticluţă şi nu ştiu unde-am pus-o! Da’ pân diseară o găsesc io, trebuie s-o găsesc! Fraţilor, de dragu' ninsorii am păşit şi cu dreptu' şi cu stângu', pe jos, pââână-n centru şi mi-am luat... gonflabilă! E bună că nu trebuie s-aştepţi să-şi dea ochii peste cap să nu rămână nereuşită, ori s-o mai fereşti!
(Nimănuiul): -In casa mea nu intră nici o gonflabilă! Femeia este acidu’ şi baza familiei. Ea este cea care ne iubeşte!
(Pocinete)-Ha, ha, ne iubeşte pân ne părăseşte! Amea a plecat la bătrâneţe, a plecat în Italia la nişte moşi de-ăia periculoşi să facă bluziţe unui club cu oameni care nu se pârăsc. Dac-aş vedea-o pe stradă îmbrăcată cu panaramă de-aia, aş lua-o la bătaie. Cică să viu acolu să mă ducă-ntr-...un parc! Marea-i cam departe, nu mă duce! Să văz o răţuşcă ce vine după tine să-i dai! « Nu viu, fă, nu viu! Mă f...t în marea lor, viu toma la iarnă să fac economie de lemne! » Si... stau între două gânduri, ca oiştea-ntre cai: să mă duc din pătrătura mea, să nu mă duc!?
(Apâpî)- Ti s-a gărgănit mintea? Du-te!
-Aş merge să m-aşez pe-o pătură, c-acolu cică ai voie, şi să mă prefac că dorm. Să vină să mă ciugulească... răţuşca. Pe furişa! Iau o pâine şi-o fac fărmiţele. «Fă, viu, da’ dacă pleacă... răţusca? » « Nu, pleacă, mă, vino! Viaţa are frumuseţe, vino să intrăm în vraja ei!»
(Apâpî): -Vră-jea-lă!! Stii cum se face-n casă? Se face o majoritate: Nevasta + copilu’: « Noi sântem... majoritatea! De azi nu mai ai voie să... bei, să aia, să aia! Doar aduci bani şi ni-i laşi pe masă!» M-am îmbolnăvit de neiubire. Când viu acasă vreau să găsesc şi io o mânuţă şi să iau în braţe cât mai merge cucurigu. Cumpăr gonflabilă!
(Nimănuiul): - Am auzit că străinii încălzesc iarna câte 2 camere, băiete, că-n una fuge ea. Şi p-acolu fuge muierea... noaptea! De ce-ai muncit o viaţă şi de ce-ai luat femeie, să dormi singur? Vreau o nevastă, una care să bage deştele-n gură şi să fluiere de două ori.
(Pocinete): -Dacă-ţi spune: « Mai hai odată! » ce te faci? Nicolae, te caut pe o scara a valorii şi nu te găsesc!
-M-am pitit după… zero. Ia strigă-mă!
- Du-te şi tu pe-afară, plimbă-te să te linişteşti. Io am fost pân la zid pe motivu’ tău, du-te şi fă-te bine!
- Mă liniştesc doar simplificându-mă. Cu privirea întoarsă către Iisus.
***

Ajuns aci cu scrisul, ar trebui să mă opresc. Am înduioşat, am veselit, ajunge! De-acu rămân singur să mă crestez pe trup. Inconştientul îmi spune că Dumnezeu stă ascuns după ultimul om şi priveşte spre păcătoşi şi spre cei care urcă în numele «evoluţiei spirituale» (sintagmă la modă!) încălcând drepturi la viaţă înălţând mâinile pentru a se agăţa de o rădăcină a mărului din poveşti.
Am auzit că un doctor vindecă nebunii făcându-se egal cu ei, înţelegându-i şi convingându-i, unul cate unul, de frumuseţea altei realităţi, reglând astfel potenţiometrul normalului dat la refuz din diferite motive. Vreau să ajung jos de tot, unde prostia se confundă cu nebunia. Pocinete, Nimănuiul şi Apâpî sunt oameni normali, pot singuri să facă ceva pentru ei. Dar există oameni care au probleme grave cu înţelegerea. Dacă-i cheamă Nicolae, şi le spui că Nicolae te numeşti, nu înţeleg. Trebuie să repeţi de câteva ori şi de-abia şi-amintesc. Din cauza lor se produce întunericul. După aceştia mă afund şi încerc să-i salvez. Stiu că este imposibil şi prea târziu, nici eu nu mă pot salva, deja nu mai am aer pentru întoarcere.
Fac scufundări după ultimul, vreau să stăm faţă-n faţă, să-şi descarce lăuntrul în întregime, ca unui frate-seamăn, şi, dacă-mi dă voie, să-i spun în aceeaşi limbă câteva cuvinte despre libertate. Doar acestea cred că îl pot readuce la condiţia de om, răspântie de unde poate apuca drumul asemănării cu Dumnezeu devenind micul-creator. In afara creaţiei conştiente şi asumate, în afara trăirii complexe a acestei condiţii, omul nici nu este.
Mă simplific trăind bucuria secretă a apropierii de Creator, întâlnind fiinţe de a căror libertate nici că le pasă, dar cu frumuseţi demne de a figura într-o galerie a sufletului.